(Adrian Paunescu - "Repetabila povara")
Draga "Formula AS",
Ma ispiteste de mult timp gandul de a va scrie. "Nu stiu altii cum sunt", dar eu citind revista traiesc mandria de a fi roman, chiar si in aceste timpuri grele pentru cei mai multi dintre noi. Suntem partasi la un miracol (gratie dvs., bineinteles), ne invaluie o panza diafana, tesuta cu solidaritate si caldura umana. Simtim nevoia de a fi mai buni, mai aproape de cei in suferinta, fie si numai cu un sfat. La fel de incantata sunt de rolul de confident pe care vi-l atribuie asa de multi cititori! Amintiri, ganduri, impresii, pe care nu le impartasesti decat cuiva foarte drag, apropiat si in care poti avea incredere, se regasesc in paginile dvs. Citesc cu nesat rubrica despre "Necuvantatoare", dar mai ales pe cea intitulata "Acasa". Ce popor sensibil si talentat suntem! Cat de frumos, de sincer, sunt scrise toate articolele! Si cat de frumos suna ele in dulcea limba romaneasca.
N-am avut sansa sa calatoresc prea mult prin tara, desi mi-as fi dorit, dar prin intermediul dvs., pot spune ca strabat tara in lung si-n lat! Si ce tara frumoasa avem! Ce oameni minunati! O, Doamne! Fie-ti mila de poporul roman! Nu-l lasa sa piara pe cale!...
Dupa indelungi ezitari, imi iau inima in dinti si va trimit cateva pagini. Nu am pretentia ca ar fi grozave, dar sunt scrise din suflet, din sufletul unui copil ajuns la maturitate.
Cititi-le, va rog, si de le veti considera demne de revista dvs., pentru mine va fi o mare cinste, iar de nu, eu oricum ma voi simti ca si cum as fi scris cuiva drag, apropiat, despre cineva care ne e la fel de drag si mie si dvs. Pentru ca eu asa simt: ca iubiti mult oamenii simpli si locurile unde traiesc ei, satele noastre romanesti, deoarece - asa cum bine zicea Lucian Blaga - "vesnicia s-a nascut la sat".
In incheiere, va multumesc pentru ca existati, pentru ca ne faceti viata mai frumoasa, zilele mai senine, pentru ca ne ajutati sa trecem mai usor peste greutati.
Va iubesc si va apreciez,
___________________________
Ii vad rar, o data sau de doua ori pe luna. Prea rar fata de cat as vrea si fata de cat ar trebui. As vrea sa merg mai des acasa, sa-i ajut mai mult, sa-i scap de greutatile care le-au garbovit umerii.
Sunt parintii mei, imi sunt dragi, pentru mine aproape ca au tot varsta pe care o aveau cand eram eu copil, doar din cand in cand mi se ia valul de pe fata, mi se destrama vraja si vad ca timpul a lasat urme si asupra lor.
Ma doare faptul ca au imbatranit, ca pasul nu le mai e atat de sprinten ca odinioara, si ca nu mai pot sa munceasca atat cat ar vrea. Si-au redobandit pamantul. Ei, si? Pamant le mai trebuia lor acuma, la batranete! De-ar fi avut mijloace de munca sau macar banii cu care sa plateasca efectuarea muncilor necesare, altfel stateau lucrurile. Dar asa, cum sa nu ii tremure tatalui meu mainile pe coarnele plugului, ori dupa o zi de coasa cum sa nu se simta istovit, la cei 68 de ani ai sai?!
In tinerete, cand ar fi putut sa munceasca, a trebuit sa plece pe santier, sa faca naveta, iar mama sa se descurce singura cu gospodaria, cu doi copii si cu norma de la C.A.P. Iar acum, cand sa-si duca batranetile in tihna, trudesc amandoi, de parca "ar mai avea de insurat ori de maritat" (cum zice mama).
Dar nu e vorba numai de asta, mai intervine si un alt aspect. Cine nu a trait la sat nu intelege, dar acolo, in acea comunitate locala, intre acei oameni batrani, mai exista competitie, mai exista ambitie si dragoste pentru lucrul bine facut. (Ce aspect anacronic!, veti gandi, probabil.) Si totusi ele exista! Sa ramai in urma cu semanatul porumbului? Sa ramai in urma cu taiatul, aracitul si legatul viei? Sa ai buruieni in vie? Sa nu ai macar un cal, o vaca, cateva oi, un porc si cateva closti cu pui? Sa fii de rasul satului? Pai atunci, de ce mai traiesti pe lume? (cum ar zice tata).
Da, sigur, e greu sa le faci pe toate cand ai 65-68 de ani, cum au parintii mei, dar parca poti sa te faci de ras? Nu trebuie sa fii in randul lumii? Trebuie! Cat vor mai putea sa se mai lupte cu viata? Dumnezeu stie!
De mi-ar sta in puteri, le-as darui macar un an de liniste, un an in care sa nu le mai pese ca pensia-i prea mica si nevoile-s prea mari.
Si cu toate aceste neajunsuri, nu ies in strada si nu fac greva niciodata! Indura in tacere, suspina, ofteaza adanc si-si vad de treaba lor. Din ce in ce mai incet, din ce in ce mai greu. Doar pasarile cerului le vad chinul si-i mai inveselesc cu trilurile lor in zilele senine de vara. Si ei stiu sa se bucure de cantecul ciocarliei, al pupezei ori al cucului, stiu ca au fost lasate de Dumnezeu pentru bucuria omului. Si mai stiu sa se bucure de florile campului, dar si de mieii, viteii ori puisorii care le insufletesc ograda primavara, devreme.
Poate ne vad in ei pe noi, copiii plecati in lume, care de multe ori, prinsi in valtoarea vietii, uitam sa le dam vesti, macar atat, doar atat! Se multumesc cu atat de putin! Ei stiu ca si noi avem problemele si necazurile noastre si nu cer mai mult de la noi.
Sunt pregatiti pentru "marea trecere". Incearca sa ne convinga si pe noi, de firescul ei: "Sa nu ne plangeti, ca noi suntem batrani, trebuie sa murim". Iar ei o accepta cu seninatate, vrand parca sa confirme autenticitatea mitului mioritic: "Si de-o fi sa mor,/ Tu sa le spui lor/ Ca sa ma ingroape/ Aice pe-aproape/ In stana de oi,/ Sa fiu tot cu voi...".
Si, gandindu-se tot la noi, instrainatii, copiii lor plecati departe, pentru a ne scuti de griji si cheltuieli, au avut taria de a-si comanda chiar "tronurile" (sicriele) - dupa ce si-au pregatit hainele si vasele ce se vor da de pomana la moartea lor - si le tin pe prispa, nu-i sperie, le privesc stiind ca va veni o zi in care vor pleca din aceasta lume, fara nici o alta bogatie.
La inceput, tata n-a vrut sa accepte ideea de a-si vedea "tronul", dar incet-incet mama l-a convins: "Nu vezi, omule, ca vremurile sunt din ce in ce mai grele, de unde sa aiba copiii bani, au si ei cheltuielile lor?!".
Intre noi exista o comunicare ce nu da gres niciodata. Ei simt de la distanta cand sunt vesela, cand sunt trista, ori cand hotarasc sa merg acasa. Si acum, cand scriu, eu ii simt, ii vad pe camp, in asteptarea zapezii, cu grija mutata in anul viitor: s-o face graul? Cum o sa fie porumbul?
Doamne, vegheaza asupra lor si fa-le batranetile senine, linistite si lipsite de griji! Ajuta-i sa-si poarte lutul din trupurile batrane mai usor ca fulgii iernii.
ILEANA CARSTEA