Tanti Mimi, un Sisif fericit
Candva, traia aici un vestit mester rotar, pe nume Mires. La el poposeau toti negustorii veniti de departe, ca sa-si dreaga ori sa schimbe rotile carelor harbuite de-atata drum. Si cum locul asta era chiar la raspantia dintre Muntenia, Moldova si Transilvania, e lesne de inteles de ce mai tot timpul anului pe-aici era asa o mare forfota, ca vestitul rotar abia reusea sa pridideasca cu mesteritul. De atunci au inceput sa rasara pe colinele astea blande primele cocioabe ale unui catun care avea sa poarte mai tarziu chiar numele renumitului mester rotar: Mires. Asezat la hotarul dintre judetele Prahova si Buzau, satul pare astazi un adevarat paradis, in care sute de suflete traiesc intr-o tihna de nepretuit. Case mari, sanatoase, gradini intinse si manoase, curti luminoase, acareturi curate, randuite cu grija, oameni cu privirea senina si obraji rumeni ca merele coapte, batrani plini de evlavie si copii voiosi, ca in povestile lui Creanga. Aproape 1600 de oameni traiesc aici, ascunsi printre dealuri, ca intr-un basm frumos, temandu-se parca de uratenia lumii care incearca, de la o vreme, sa le ameninte tihna. Isi vad cu incapatanare de randuielile lor, ferindu-se ca de dracu' sa-si aplece urechea la vestile rele ori la povestile prapastioase pe care aproape toate televiziunile le nascocesc zi de zi, fara incetare. Se tin cu dintii de obiceiuri, de indeletnicirile stravechi, de rugaciuni, de dragostea si smerenia lor dinaintea lui Dumnezeu. Nici cei mai sarmani dintre ei nu se vaicaresc ca nu au, ci mai degraba trudesc zi de zi si ii multumesc lui Dumnezeu pentru putinul lor.
"Satul asta nu va pieri niciodata. Suntem aici o mana de oameni izolati de restul lumii, dar parca tocmai asta ne salveaza. Criza asta din lume i-a adus pe tineri inapoi la casele lor. S-au apucat sa lucreze pamantul, peticul ala de gradina din spatele casei, si traiesc linistiti din roadele lui. Scoala e plina de copii, iar duminica, la biserica, n-ai unde sa arunci un ac. Cum sa piara un sat ca asta, asa de viu si frumos?".
Maria Vlad, sau tanti Mimi, cum o stiu oamenii locului, este femeia de serviciu a scolii din Mires. Ea e cea care se trezeste cel mai devreme din tot satul. In fiecare zi de iarna, la ora trei dimineata, e deja in picioare, gata de treaba. Pune iute ceva toale mai groase pe ea, isi ia lanterna in buzunar si porneste la drum, catre scoala. Cam doi kilometri prin geruri aprige, prin nameti uriasi ori apocaliptice ploi si furtuni. Doar ea, inarmata cu o lanterna rablagita, intr-un sat parca pustiu, ingropat intr-o bezna naucitoare. Nu-i e frica deloc. In satul asta nu s-a mai pomenit de mult vreo farade-lege. De cinci ani incoace, in fiecare noapte, de luni pana vineri, bate voiniceste la pas drumul asta lung si anevoios, chiar si atunci cand o necajeste vreo boala si viscolul ii taie rasuflarea. Fara efortul asta urias al ei, scoala din sat ar putea fi inchisa toata iarna. De ea depinde soarta a 160 de copii care invata zilnic acolo. "Ii simt de parca ar fi toti ai mei. Ma trezesc in fiecare dimineata doar cu gandul la ei, cu grija pe care le-o port, si in rest, nu mai conteaza nimic. Nici gerul, nici ploaia, nici intunericul". Pe la patru dimineata, ajunge in fata scolii, descuie poarta si intra prin clase. Scoate scrumul din fiecare soba si-apoi iese in spatele cladirii, la magazia cu lemne. Isi umple bratele cu busteni si urca cu ei intr-una din clase. Aprinde focul in soba si-apoi coboara din nou la magazie. Inca un brat de lemne, inca o clasa, inca o soba aprinsa. Si tot asa, face drumul asta de noua ori, pentru fiecare clasa. Pe la cinci dimineata, toate sobele duduie. Pana la ora noua, cand intra copiii la lectii, clasele vor fi incalzite. Femeia se apuca apoi de maturat, sterge fiecare banca de praf si da cu mopul pe coridoare. Pe la ora opt, aduce iar lemne. Le lasa jos, langa soba, pentru mai tarziu, cand trebuie sa inteteasca focul. Inca noua drumuri la magazie, inca noua brate de lemne. Un calvar de care tanti Mimi nu se vaita niciodata. De cinci ani, in fiecare noapte de iarna, acelasi drum de Sisif, fara nici un oftat, fara nici un semn de oboseala. "Pana anul trecut, imi dadea primaria un om de la asistenta sociala, care ma mai ajuta. El facea focul la clasele de la etaj, iar eu la parter. Acum, nu mai sunt bani, si trebuie sa ma descurc singura. Nu-i bai, daca e vorba de copii, fac si de doua ori pe-atat". Pe la ora noua, dupa ce vin toti copiii la scoala, pleaca si ea spre casa, sa vada de gospodarie. Are doi porci, trei capre, cateva pasari, o gradina mare si-o bucata de vie. Sotul lucreaza la gaze, in Bucuresti, si nu vine acasa decat la sfarsitul saptamanii. Au impreuna patru copii, trei fete si un baiat. O fata lucreaza la Urlati, alta e studenta la Ploiesti, a treia e eleva la liceul din Sangeru, iar mezinul n-are decat sapte ani. Asa ca toata gospodaria e pe umerii ei. Vine de la scoala, si vreme de vreo trei ore nu se opreste din treburi. Apoi, pe la pranz, se intoarce din nou la scoala. Inteteste focul in sobe, iar dupa ce pleaca copiii, se-apuca sa stranga gunoiul si sa curete clasele. Abia spre seara mai ajunge acasa. Asta face in fiecare zi, de luni pana vineri, pentru cinci milioane pe luna. "Nu ma plang deloc, am acasa tot ce-mi trebuie. Sa ma tina Dumnezeu sanatoasa, atata imi doresc, ca sa pot merge inainte. Si cat m-or tine puterile, o sa am grija de micutii astia de la scoala, ca de copiii mei. Ca sunt ca niste ingeri de buni si-ar fi mare pacat sa n-avem grija de ei".
O alta Romanie
Elena Voicu e printre primii profesori care ajung dimineata la scoala. Are 64 de ani si e profesoara de fizica. Anul trecut a iesit la pensie, dar a tinut mortis sa predea in continuare, chiar daca acum e platita doar la norma. Face zilnic naveta de la Ulmeni, cam 80 de kilometri de mers cu doua autobuze. Se trezeste la cinci dimineata si ajunge inapoi, acasa, abia seara, la sase. Castiga in jur de noua milioane pe luna, din care vreo trei milioane le da pe transport. In tinerete, a predat sapte ani la scoala din comuna ei. Apoi, la cateva scoli din Buzau, unde a ramas pana aproape de pensionare. A ajuns la Mires, pentru ca doar aici mai era libera o catedra de fizica. Acum, n-ar mai pleca in alta parte, pentru nimic in lume. Marturiseste cu mana pe inima ca n-a intalnit copii mai buni in toata cariera ei. "Am constatat un lucru ciudat. Cu cat mergi mai departe de oras, cu atat mai buni sunt copiii, mai cuminti, mai respectuosi, mai dornici sa invete. La oras, parca nici nu mai stiu sa se joace, in afara de calculator, nu mai vor altceva. Aici am vazut niste tanci care se jucau "uliu' si porumbeii", un joc stravechi, pe care il credeam de mult disparut. In plus, au o dragoste uriasa pentru scoala lor. Au aflat si ei ca sunt multe sate oropsite, in care scolile au fost inchise. Nu vor sa li se intample si lor asa ceva, si teama asta ii face parca mai buni. Ei stiu ca unii dintre noi facem eforturi mari ca sa ajungem zilnic aici si se poarta cu noi cu o mare tandrete, parca pentru a nu renunta la chinul asta al navetei. Se tem foarte tare sa nu le ramana scoala fara profesori. Cu mine, trebuie sa recunosc ca si-au atins scopul. Vin aici mai mult de dragul lor. Bat zilnic atata drum, la varsta mea, pentru ca stiu ca ma vor langa ei, iar eu nu pot sa-i dezamagesc".
Iulia Dumitrascu are doar 23 de ani, si de anul trecut e profesoara de franceza la scoala din Mires. A terminat Facultatea de Litere in 2010, a predat un an in comuna Boldesti, si-apoi s-a mutat aici. Vine zilnic de la Ploiesti, cam 70 de kilometri, cu trei autobuze. Dupa doar doi ani de cariera, e total dezamagita de invatamantul romanesc, de dispretul guvernantilor fata de acest sistem. Si totusi, se pare ca aici, la scoala din Mires, si-a gasit linistea. Bucuria ei de a intra la ore cu asemenea copii i-a domolit toata nemultumirea. Satul asta indepartat, ascuns printre dealuri, a devenit refugiul ei de fiecare zi. Aici a descoperit simplitatea unor oameni care traiesc intr-o lume normala, respectul oamenilor pentru ceea ce face ea si bucuria unor copii de a merge la scoala. "Ce daca in satul asta nu exista nici un doctor ori o farmacie, ce daca nu sunt gaze, canalizare, ce daca sunt zile in care autobuzul n-ajunge aici! Ceea ce conteaza cel mai mult e ca oamenii sunt normali, lucru pe care nu prea il mai vezi la oras. Chipul lor spune tot timpul ceva, sunt vii, comunica deschis, se bucura ca traiesc. Cat despre copii, nu pot sa spun decat ca sunt minunati. Simpli, deloc rasfatati, responsabili si cu foarte mult bun simt. Pentru mine, locul asta e o adevarata binefacere".
Aproape de scoala, cocotata pe-o colina, se vede conturul unei biserici pictate parca pe cer. Acolo slujeste parintele Corneliu Parvu, un preot tanar, de 30 de ani, ajuns paroh in sat abia acum vreo doi ani. Inca de atunci, a inteles ca locul asta uitat de lume pare insemnat de Dumnezeu si ca oamenii astia sunt inzestrati cu o smerenie aparte. A luat sub grija lui orele de religie din scoala si a descoperit acolo niste copii care stiu sa se roage si care iubesc biserica, asa cum isi iubesc propria casa. "E un miracol ce se intampla aici, pare ca e o alta Romanie, fata de ceea ce vedem pe la televizor. Copiii astia au o insufletire si-o dragoste pentru scoala lor pe care rar le mai poti afla in ziua de astazi. In ultimii doi ani, au fost cativa profesori care au renuntat sa mai predea aici, din cauza navetei. Asta a insemnat pentru copii o mare tragedie. Pentru ca cea mai mare teama a lor e sa nu le inchida scoala. Si ca sa vedeti cat de mare e grija asta, sa va arat o poza pe care au facut-o anul trecut. Aproape 160 de copii s-au gandit sa inconjoare scoala, tinandu-se de mana, ca intr-un lant viu, aparand-o parca cu trupurile lor. Astia sunt copiii de la Mires. Au mostenit de la parinti toate obiceiurile locului si dragostea pentru scoala si satul lor, pe care le apara ca niste ingeri pazitori". Toate astea au aprins in sufletul parintelui Parvu un entuziasm urias. A ales cativa dintre cei mai vrednici copii, pe care i-a luat sub ocrotirea lui si a bisericii satului. I-a imbracat in stihare bisericesti, lasandu-i sa intre in altar si sa-l ajute duminica, inainte de slujba, la taiatul prescurii ori la pregatirea cadelnitei. I-a invatat sa cante la strana, sa dezlege talcul Sfintei Scripturi si sa se roage cu toata fiinta lor. I-a indemnat apoi sa faca o revista a scolii, pe care au numit-o "Emotie de clopotel", sa scrie povesti sau poezii, sa picteze, sa faca fotografii si chiar interviuri filmate cu profesori si elevi. A format o grupa de catehizare cu care participa la toate concursurile organizate de Patriarhia Romana, bucurandu-se deja de numeroase premii judetene si nationale. Zi de zi, parintele e aproape de ei, ajutandu-i sa-si pastreze entuziasmul si dragostea asta a lor pentru biserica si scoala. "Intelegeti, poate, de ce am spus ca aici parca e o alta Romanie. Pentru ca ceea ce vedem noi la televizor in fiecare zi e o Romanie parca bolnava. Nu stiu cat adevar e in imaginea asta, dar ceea ce stiu e ca aici e o lume perfect sanatoasa".
Ingerii pazitori
"Intr-un satuc indepartat/ Uitat parca de lume/ Demult, cu greu s-a ridicat/ O casa fara nume./ Asa bunica povestea/ De scoala ei din sat,/ Acolo unde ea mergea/ Cu haine de sarac./ Cu timpul, mica ei coliba/ S-a preschimbat intr-un palat,/ E scoala mea de pe colina/ Ce lumineaza-ntregul sat".
Valentin Plesea e elev in clasa a saptea, la scoala din Mires. Anul trecut a luat premiul intai la un concurs judetean de poezie. Palmele lui sunt murdare de cerneala, dar si roase de bataturi. In fiecare zi, cum se intoarce de la scoala, se pune pe taiat lemne. Isi face caldura in casa, hraneste animalele, mananca si el ceva si-apoi se apuca de lectii. Tatal lui e fochist la Maternitatea din Ploiesti si lucreaza pana seara tarziu, iar maica-sa e vanzatoare la un magazin din satul vecin. Nu prea are timp pentru joaca, in afara de lectii, are pe cap toate treburile casei. Seara, inainte de culcare, se-asaza in pat si citeste. A terminat de curand toata colectia lui Jules Verne. Cateodata, citeste carti bisericesti, dar si poezii, mai ales Eminescu. Nu stie de ce, dar versurile lui il inspira mereu si-l fac parca sa indrageasca si mai mult locul asta in care s-a nascut. Cineva i-a sugerat, mai demult, sa-si imagineze cum a fost propriul lui botez si sa scrie o poezie despre asta. Intr-o seara s-a asezat la birou, si usor, usor, a simtit cum aluneca parca intr-un vis. "Sunt un copil ce astazi scriu/ Povestea micului nascut,/ Care-a scancit, care a plans/ Si care astazi a crescut./ Sunt 13 ani care-au trecut,/ Sunt 13 ani de crestinism/ Si-i multumesc Celui de Sus/ Doar pentru-atat: ca eu exist.(...)" Dupa inca trei strofe, a lasat stiloul din mana si, uitandu-se la ceas, a vazut ca era aproape dimineata. A doua zi, a trimis poezia la un concurs judetean si dupa vreo saptamana a aflat cu uimire ca a castigat premiul intai. S-a bucurat nespus de vestea asta, de diploma si punga cu cadouri cu care a fost rasplatit, neuitand sa mearga apoi la biserica si sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru reusita lui. Pentru el, rugaciunea e deja un reflex. Se roaga la culcare, se roaga dimineata, cand pleaca la scoala, apoi inainte de masa si ori de cate ori porneste la un drum. Si-a invatat si parintii cu acest obicei, prea grabiti uneori ca sa-si mai intoarca fata spre Dumnezeu. Internetul il plictiseste, televizorul la fel. Spune ca acolo se ascund numai lucruri rele, care il fac pe om sa se indeparteze de sufletul lui. Cat despre scoala, nu are decat cuvinte de lauda. Si totusi, o teama ascunsa ii intuneca uneori sufletul. "Sunt zile in care unii profesori nu pot ajunge din cauza vremii. Chiar ieri, au lipsit doi profesori, pentru ca strazile erau pline de polei si autobuzul nu putea sa ajunga in sat. De cate ori se intampla asta, ne temem ca poate nu vor mai veni niciodata. Noi ne purtam frumos cu ei, incercam sa invatam cat mai bine, ca sa vina cu drag si sa nu ne abandoneze. Pentru ca asta ar insemna sa ne inchida scoala si ar fi cea mai mare durere a noastra". Pentru Valentin, un lucru e sigur: vrea sa studieze teologia si sa se intoarca preot in sat. N-are de gand sa se mute niciodata intr-un oras, de-ar fi sa curga acolo numai lapte si miere. Lui ii plac doar lucrurile simple. Mirosul de capra, dulceata marului cules din propria lui livada, mersul descult prin roua diminetii, blandetea colinelor care ii apara satul. Stie ca doar traind asa, cu bucuriile astea simple, il poate simti mai aproape pe Dumnezeu.
Mihai Durbacea este elev in clasa a sasea. Si el imbraca duminica, la slujba, vesmantul bisericesc. Si el se roaga mult pentru binele scolii ori pentru linistea satului. Scrie si el poezii, citeste mult si isi ajuta parintii la treburi. Tatal lui lucreaza in constructii, prin tara, iar mama, la o fabrica de croitorie din Ploiesti. Cat e ziua de mare, el trebuie sa se descurce singur. Iarna merge dupa lemne in padure, vara munceste la gradina, ce mai, tot timpul e ceva de facut. Si-apoi, mai e si invatatul. Doar seara mai are ragaz sa citeasca ori sa puna pe hartie cateva versuri. Asta toamna, inainte cu o zi de inceperea scolii, a intalnit pe drum un copil de vreo opt ani, despre care stia ca are niste parinti sar-mani, distrusi de patima bauturii. Purta, ca de obicei, haine zdrentuite si niste adidasi cu talpile dezlipite. A aflat de la el ca nici anul asta ai lui nu l-au dat la scoala. Avea obrajii plini de lacrimi si privirea in pamant. Lui Mihai i s-a frant inima de-atata mila si tot restul zilei nu s-a gandit decat la bietul copil. Seara, pe la opt, inainte de masa, s-a asezat la birou si a inceput sa scrie. Era un fel de rugaciune, sufletul lui parca striga la Dumnezeu, implorandu-l sa-l ajute pe sarmanul copil. "Doamne, Dumnezeul meu,/ Tu mereu m-ai ajutat/ Si-atunci cand mi-a fost mai greu/ Mi-ai sadit gandul curat./ Zi de zi am fost cuminte/ Doar cu sufletul la Tine/ Si-am fost bun cu cele sfinte/ Ascultand numai de Bine./ Sa te rog acum as vrea/ Sa-i ajuti pe cei sarmani/ Sa le iei povara grea/ Chiar daca nu prea au bani./ Sa ii faci mai fericiti/ Sa mearga si ei la scoala/ Sa ii bucuri pe parinti/ Si sa-i scoli din amorteala./ Doamne, Dumnezeul meu,/ Te implor sa le faci bine/ Si-ti promit sa fiu mereu/ Doar cu sufletul la Tine". A scris toate astea parca dintr-o rasuflare. Vreme de vreo jumatate de ora, n-a mai stiut nimic, n-a auzit nici macar vocea mamei care il chemase la masa. Iar ragazul asta i-a luat parca din suflet toata amaraciunea pe care i-a lasat-o imaginea acelui copil sarman. Poezia lui a ajuns mai tarziu la un concurs organizat de Patriarhia Romana, unde a obtinut premiul doi. Drept rasplata, a fost ales sa mearga cinci zile intr-o tabara la Manastirea de la Miclauseni, din judetul Iasi. A aflat acolo, printre altele, povestea unui copil care trebuia sa mearga zilnic cinci kilometri pe jos pana la scoala, si asta, pentru ca scoala din satul lui se desfiintase. Drama acelui copil i-a trezit din nou teama, teama aia sacaitoare care ii indeamna pe toti copiii astia din Mires sa fie mai buni, mai cuminti, pentru a nu-i supara pe profesorii lor si pentru a nu ramane satul lor fara scoala. "Lozinca noastra e "toti pentru unul si unul pentru toti". Daca se-aude prin scoala ca vreun elev a facut ceva rau, vreo prostie, imediat il punem la punct. N-avem voie sa gresim, am castigat dragostea profesorilor nostri si n-avem voie sa-i dezamagim, ca sa nu-i pierdem."
Epilog
E aproape sase seara si tanti Mimi, femeia de serviciu, incuie poarta scolii. O ia agale spre casa, cu gandurile rasfirate aiurea. E singurul ei ragaz de liniste. A fost inca o zi buna, in care Dumnezeu i-a dat putere sa-si duca treaba la bun sfarsit. Pentru ea, cuvantul fericire nu inseamna mai mult decat tihna si multumirea asta de la capatul zilei, drumul asta de intoarcere catre casa. E o fericire pe care o merita din plin. Fara sa-si dea seama, femeia asta, alaturi de preot, profesori si de copiii astia, buni ca niste ingeri, sunt puternicii eroi care apara satul si-l tin departe de relele lumii.