- Cui ii era dor de Dan Condurache, inainte de '89, mergea sa-l vada la teatru. Acum, va vedem mai des pe micul ecran, in telenovele, o valenta dezvoltata de multi actori dupa '89. E vorba de meserie, sau de un compromis dureros, menit sa puna painea pe masa?
- S-a discutat mult pe tema asta, dar, din perspectiva mea, esenta problemei e urmatoarea: nimeni, niciodata, nu te obliga sa joci prost. Daca joci prost, este numai vina ta. Nu poti sa invoci nici contextul, nici parteneriatul, nici costumul, nici lipsa de experienta a colegilor... Mi-a aratat cineva odata un film, "La terra trema", al lui Visconti, care e considerat o capodopera si care a fost facut exclusiv cu amatori. Dar ca sa revin la telenovelele astea: ultimele dintre ele... nu prea mai erau telenovele, ci erau seriale de televiziune. Filme, adica. Ca erau ele mai schioape sau mai putin schioape, asta e alta treaba. Dar asa avem noi, romanii, mania asta de a lipi etichete. Si teatrul, si filmul sunt niste jocuri, jocuri care au reguli. Daca nu respecti regulile, normal ca te tradeaza, dar cand ajungi sa pui la indoiala buna credinta a actorului... e grav. Meseria e meserie, indiferent daca o faci pe scena teatrului sau pe micul ecran. Uite, despre mine, la un moment dat, cand jucam un rol mai mare pe-aici, prin Teatrul Mic, cineva a zis: "L-ai vazut pe Condurache? E deja manierist!". La care eu am intrebat: "Da' ce rol am mai jucat inainte?". Raspunsul era "nici unul", dar eram deja calificat manierist. Din pacate, vorbele de genul asta raman si sapa. Asa si cu telenovelele. Tare bine ar fi daca ne-am mai abtine de la a rostogoli cuvinte, daca ne-am gandi de doua ori inainte sa ne imbulzim cu etichetele.
- Din 1975, sunteti actor la teatrul Mic. Mai functioneaza arta dramatica? Mai intereseaza pe cineva? Ce bine mai face teatrul in lumea de azi?
- Cred ca acelasi bine pe care-l face de mii de ani. Doar ca oamenii s-au mai schimbat, adica s-a schimbat gustul, s-a schimbat sensibilitatea publicului... Poate si sensibilitatea actorului... Stii la ce ma gandesc cand zic asta? Intr-o noapte, am vazut pe TCM un interviu cu Sir Michael Cane, Bill Murray si Quentin Tarantino, care povesteau de unde provin fiecare, din punct de vedere artistic. Si toti se revendicau din trecutul filmului anglo-saxon. La noi, cand se spune ca joci ca actorul X, din anii '80, e un afront, e considerata o chestie care tine de un paseism tampit. Ei, am vrea noi sa mai jucam ca domnul George Constantin, ca domnul Toma Caragiu, ca Amza Pellea ori - uite! ca sa ramanem in registrul masculin - ca domnul Rebengiuc. Si mai e o problema, dupa umila mea parere: parca nu prea mai sunt povesti. Teatrul a devenit atat de serios, ca nu mai are haz. Povestile sunt considerate vetuste, ceva de pe vremea bunicii. De fapt, nu povestile sunt cele care au disparut, ci povestitorii, pe de-o parte, iar pe de alta parte, cei care sa le asculte si sa le vada. Caci daca oamenii care se straduie sa slujeasca adevarul sunt din ce in ce mai putini, gustul va deveni acela al majoritatii, deci al acelora care nu slujesc adevarul. Logic! Totusi, eu ma incapatanez sa cred ca spectatorii mai au inca abilitatea sa simta atunci cand e vorba de un lucru care merita a fi luat in seama.
- Inceputurile in teatru va sunt legate de comedie. Ati repurtat mari succese pe acest taram, atat pe scena, cat si la teatrul radiofonic. Oare in ziua de azi mai are cineva chef de ras?
- Chef cred ca lumea mai are, nu stiu daca mai are la sau de ce sa rada. In primul rand, comedia este o chestie mult mai grea decat isi inchipuie oamenii. In tragedie, ai ratat actul I, poti sa plangi si-n actul II si sa aduci spectatorii langa tine. In comedie, cum spunea domnul Radu Beligan, daca dupa una, doua, trei aruncari la cos, "mingea" tot nu-ti intra, s-a terminat. De public trebuie sa te apropii cu delicatete, cu o oarecare moliciune, ca sa-l castigi de partea ta. Iar in al doilea rand, viata noastra, in general, mi se pare ca nu mai ofera atatea prilejuri de ras. Desi - nu? - rasul e o dovada de inteligenta si cred ca ar trebui sa ne insoteasca pana la sfarsitul sfarsitului...
"Lumina din Moldova cade altfel"
- In interventiile publice (mai rare decat ni le-am dori), pareti a fi mai degraba un pesimist, adept al ironiei si umorului negru. O solutie pentru ziua de azi?
- Sunt si adeptul umorului negru. Umor sa fie. Cum spunea Hitchcock: un om merge pe strada si citeste ziarul; se-apropie de-o groapa; lumea rade; omul cade in groapa si iese de-acolo plin de sange; lumea nu mai rade. Intelegi? ... O solutie pentru ziua de azi? Probabil. Daca ne gandim ca la noi, la romani - sper sa nu se simta nimeni jignit - se rade destul de mult la inmormantari... S-ar putea ca astea sa fi ramas singurele momente cand mai radem. Eventual si sincer. Pe principiul ca minus cu minus da plus. Intr-o lume trista si grea, a recurge la un umor la fel de negru s-ar putea sa ne ajute sa obtinem o tusa de alb.
- Pentru ca ati pomenit de lumea cea trista si grea: faptul ca sunteti la origine moldovean, nascut in Dorohoi, deci intr-o zona mai moale si mai poetica a Romaniei, va ajuta sa puneti o anume blandete intre dvs. si traiul de zi cu zi?
- Da, chiar si operatorii de film spun ca, urmand latitudinea, lumina din Moldova cade altfel, mai dulce poate. In rest... Nu stiu daca lumina aceea patrunde si-n sufletul oamenilor. In sufletul meu, Moldova si Dorohoiul au ramas neclintite, pentru ca niciodata nu pleci realmente din locul in care te-ai nascut. Te mai urnesti doar asa, temporar, pentru o anumita perioada, cu ocazia serviciului. (rade)
- Si cum arata Dorohoiul din suflet?
- E ca un puzzle alcatuit din fotogramele unor amintiri. De pilda, Dorohoiul e locul uneia din cele mai lungi vacante din viata mea. Nu mai tin minte de ce, dar in anul ala, am terminat scoala la 1 iunie si am reinceput-o la 1 octombrie, odata cu studentii. Ei, aia a fost o vacanta splendida! Parca nu se mai termina! Toata ziua stateam atarnat prin pomi si-aveam senzatia ca, intr-adevar, tot universul s-a concentrat acolo, in spatiul ala, pe care-l cuprindeam cu copilaria mea, si ca nimic altceva nu mai poate sa existe dincolo de hotarele stabilite de mine, din motul frunzisului. Si ca nu mi-ar mai trebui nimic altceva, niciodata... Din pacate, dupa niste ani, am constatat ca omul trebuie sa se miste, sa mai si plece. Chiar daca nu intotdeauna isi si doreste asta.
- Si cand nu pleaca si sta acasa, cum arata o zi obisnuita din viata unui mare actor?
- Da' de ce ma-ntrebi pe mine? Ca eu nu sunt un mare actor!... Ma rog! Hai sa-ti spun cum ar trebui sa arate o zi obisnuita: actorul asta ar trebui sa aiba de lucru de dimineata pana seara. Pentru ca actoria e o meserie continua, care se face 24 de ore din 24. Si cand te plimbi cu tramvaiul, trebuie sa ramai actor: te uiti la oameni si inveti de la ei, tragi cu urechea, inmagazinezi replici, gesturi, atitudini, fizionomii, situatii... Nu ai voie sa te odihnesti nici o secunda!
- Nici macar acasa, in familie?
- Si a-ti sluji familia e o lectie care trebuie invatata, chiar daca esti actor de teatru sau film. Doar ca trebuie operata o departajare foarte clara: acum imi slujesc copiii, dupa aceea ma duc si slujesc pe scandura. Ca sa nu incurci borcanele! In orice caz, mie imi place sa-mi slujesc copiii. Desi ma exprim, de fapt, incorect, ca oricat ne-am infoia noi, barbatii, copiii apartin mai mult mamelor...