"As ramane datorita ortodoxiei profunde"
Constient sau inconstient, de multe ori mi-am pus problema plecarii din tara. O fuga, o goana spre un mai bine ideal, dar si incert. Cand vrei sa pleci, o faci de teama. Nu atat pentru tine, cat pentru copiii tai. Te indrepti spre un taram al fagaduintei, in care copiii vor manca mancare naturala, vor avea parte de doctori buni, vor creste in armonie, fara cipuri, fara control statal, departe de raul acestei lumi. Dar care este tara aceea? Goana noastra spre mai bine este de fapt o goana spre mai mult. Mai bine, in sensul adevarat al cuvantului, nu gasesti usor. Mai mult, da! Mai multi bani, cu care sa cumperi mai multe alimente cancerigene, mai multe produse inutile, mai multe medicamente cu sute de efecte secundare. Putem avea mai mult timp, dar nu un timp mai bun.
Daca as pleca, as pleca dintr-un singur considerent: acela intelectual, fals pe alocuri, al civilizatiei. As pleca pentru oportunitati mai bune de cercetare literara si dezvoltare intelectuala pentru familia mea, as pleca pentru a ma hrani cultural din ruinele si starvurile unor mari culturi, pentru putin mai mult bun-simt si respect, poate si pentru sansa, mica, de a deveni un scriitor international. E greu, obositor, dezolant, deprimant, in mocirla noastra, in lupta absurda de pe o zi pe alta. In chiar clipa aceasta, 40% dintre cetatenii Romaniei isi pun problema zilei de maine. Vom spune: plec pentru a scapa de aceasta grija, pentru a face rost de bani. Dar oare banii ne vor ajuta? La ce ne vom gandi cand ii vom avea? Ii vom rasturna cu lopata, in castelele noastre de termopan, vom cumpara viata, vom manca felii mari de viata pe paine, vom fi fericiti. Ne vom indopa cu E-uri, radiatii, cianuri, vom face cancer, vom fi operati de cei mai buni doctori, vom supravietui inca 3 ani. Ce multi bani si cata fericire!
As ramane datorita ortodoxiei profunde. Datorita celor cativa duhovnici adevarati, care pot salva turme intregi, datorita acestei oaze de adevar. Firava, plapanda, mereu supusa atacurilor, ortodoxia profunda inca exista. Este reala, sfioasa, sta ascunsa in manastiri, smerita, nu se arata oricui, supusa, tace, dar ii salveaza pe cei care o cauta, pe cei care se afunda in bratele ei de mir si tamaie. Pentru ca, drept va spun, in alta salvare nu cred. As pleca, deci, pentru scriitorul din mine, pentru viata mea culturala si intelectuala, pentru glorie, pentru viata mea de aici. As ramane pentru toate celelalte, liniste, dragoste si impacare, pentru a lupta pana la capat, cum pot, pentru viata mea de apoi.
LILIANA URSU
"Sa nu-ti lasi tara nicicand. Esti scriitoare, si in cele strainatati, cuvintele saracesc si se racesc"
Daca as pleca, as face-o pentru ca de 20 de ani si mai bine traiesc intr-o tara condusa de o clasa politica imatura, corupta, oportunista si ipocrita. Lacomia fara de margini a politicienilor si nu numai a lor a saracit acest popor, si asa sarac. Asistam (cu cateva foarte putine exceptii de politicieni) la o cardasie politico-economica, care nu poate fi starpita - iata, de un veac aproape - decat printr-o urgenta si ferma legiferare a raspunderii politice.
As pleca si fiindca mass-media mai mult sminteste decat educa si informeaza corect. E dominata de violenta verbala si fizica, de vulgaritate, de o limba romana stalcita si saraca, e principala furnizoare de false modele si valori.
In Romania, tot mai greu te mai poti implini profesional. Sa ne mai miram ca multi intelectuali capabili si artisti talentati iau drumul Occidentului, unde sunt tratati cu respect, sunt apreciati si recunoscuti ca oameni de mare valoare?
Dar cum as putea sa parasesc locul care m-a nascut si pe care l-am nascut prin destinul meu de om, de crestin, de scriitor? Nu m-au lasat s-o fac radacinile, traditiile, bisericile si manastirile noastre, tot mai pline de tineret, deci de speranta. Cum as putea sa plec dintr-o tara care a dat atatia martiri si cum sa nu ma mai pot inchina la Putna, la mormantul Domnului Stefan cel Mare si Sfant? Sau la mormantul Brancovenilor, din inima Bucurestilor? Cum sa nu ma mai pot reculege la mormantul parintilor, al bunilor si strabunilor mei de la Manastirea Samurcasilor, de la Sibiu si de la Apold?
Cum sa plec dintr-o tara in care o fetita de 10 ani, dupa spovada, revine, alergand la parintele duhovnic, spunand cu sufletul la gura: "Am uitat sa-mi spun un pacat"?
Cum sa nu mai colind si sa fiu colindata de cei dragi, in jurul bradului, acasa sau intr-un sat ce se atinge cu fruntea de Cer, ca la Sirnea?
Cum sa plec din "mica patrie", inegalabilul meu cartier Cotroceni, cu strazile lui inundate de tei, dar si cu dealul Tacaliei, pe care am castigat primul meu premiu din viata la... concursul de sanius, cu o sanie mesterita de tata si pe care ani si ani mai tarziu aveam sa-i pun pe fiul si apoi pe nepotul meu?
Apold, Rasinari, Saliste, Galis, Rod, Jina, Poiana - aproape un poem, ridicat numai si numai din nume de sate mandre, din destine de romani harnici si demni. Cum as putea sa ma despart de ei? Cum as putea sa nu tin seama de sfatul batrinei nane din Apoldu de Jos, care mi-a spus: "Sa nu-ti lasi tara nicicand. Esti scriitoare, si in cele strainatati, cuvintele saracesc si se racesc".
Cum sa ma rup de aceasta Romanie profunda, care a supravietuit atator vicisitudini, care inca mai traieste omeneste, cu simplitate si cu frica de Dumnezeu, de aceasta majoritate tacuta, nemediatizata si pusa sub obroc, dar care e singura in stare sa intoarca aceasta tara la normalitate?
MATEI FLORIAN
Voi ramane!
As pleca, sigur ca as pleca. As pleca pentru ca, asa cum stau lucrurile in tara asta, scrisul nu e o meserie, ci doar un moft, o ciudatenie menita sa bucure o mana de oameni si, uneori, nici macar pe aceia. As pleca pentru ca uneori devine al naibii de greu sa explic de ce nu poti face si altceva. Esti privit ca un ciudat, ca un infirm, ca un om fara capatai, ca un zarghit si ca un muritor de foame. Pentru ca, asa cum sunt oranduite lucrurile aici, e ridicol, de-a dreptul, sa pomenesti de banii pe care ii castigi pentru o carte. Pentru ca numai tu stii cat chin, sange si sacrificiu intra in fiecare rand al unei carti. Pentru ca sunt zile, foarte multe zile, cumplit de multe zile, in care nu esti in stare sa scrii nici macar randul ala. Pentru ca altundeva, afara, exista burse, lecturi, oameni si guverne care inteleg rostul tau pe lume. Pentru ca acolo nu-ti mai e rusine sa spui ce meserie ai. Ci dimpotriva.
Insa stiu ca am sa raman. Si am sa raman pentru ca limba romana e cea mai frumoasa dintre limbile pamantului, pentru ca in ea ma simt viu si acasa, in ea pot sa respir, sa merg, sa gandesc si sa simt, in ea e bucuria si rostul povestilor, pentru ca doar aici, in limba asta, pot face singurul lucru la care ma pricep cu adevarat: sa scriu. Atat timp cat ma va adaposti, pot muri linistit de foame.
As pleca, atunci cand vad ca bunul-simt este stalcit, zi de zi, de vulgaritatea, dispretul si hotia celor care au puterea. Ca fiecare functionar public este un zeu la care trebuie sa te inchini, ca doar slugarnicia te ajuta sa mergi mai departe, ca drepturile tale se cumpara cu bani si cu interventii ale altora si ca asta e o regula, ca austeritate e un cuvant inventat pentru cei slabi si umili, ca atunci cand razbesti singur, prin propriile puteri, devii suspect si esti tras la raspundere, pentru ca istoria a fost demolata fara mila, de atata amar de vreme, pentru ca intr-un loc fara memorie, dar cu multe, prea multe blocuri gri, uiti ce inseamna sa traiesti frumos. Pentru ca in alte orase ale altor tari, memoria inseamna decenta, demnitate si bun-simt. Si pentru ca ai nevoie de toate astea.
Doar ca, slava Domnului, exista si o altfel de memorie, cea patimasa, subtila, tandra, de nezdruncinat, memoria aceea care te leaga de locuri, lucruri si oameni, memoria care nu da doi bani pe politica sau pe realitatile stridente si triste, memoria indragostitului. Pe ea n-o pot trada niciodata, pentru ca numai ea face ca ceata sa coboare pe dealurile din Ciocanu, doar ea aduce vantul, atunci cand trebuie sa vina, sus, foarte sus, pe creasta Pietrei Craiului sau, dimpotriva, jos, la buza stufului de pe lacul Lighianca, doar ea lumineaza, dimineata devreme, plaja de la Sfantu Gheorghe sau, inspre seara, o strada foarte mica, plina de copii, Baiut. In memoria asta cred cu tarie. E memoria care imi spune ca Romania e cea mai frumoasa tara de pe pamant.
Si, sigur ca e trist cand vezi ca oamenii din jurul tau au uitat sa se bucure si sa zambeasca, cand le citesti pe chip incrancenarea sau indiferenta, cand ii vezi mergand grabit, cu capul in pamant, invrajbiti, posomorati, piezisi, sigur ca e greu sa accepti la nesfarsit sfidarea si aroganta celor care cred ca li se cuvine lumea, dispretul lor absolut pentru orice fiinta care nu apartine castei marlanesti, si sigur ca te gandesti la alte locuri si alti oameni, care n-au uitat sa se bucure, care stiu sa se ajute si sa se respecte, care inteleg sa se foloseasca de drepturile lor, fara sa le stirbeasca pe ale altora.
Doar ca pe oamenii astia, buni sau rai, ii cunosti cu adevarat, cu ei impartasesti o istorie, o cultura, un spatiu, un destin. Sunt ai tai, la fel de bine cum si tu esti al lor. Suntem impreuna, laolalta, buni sau rai, romani. In tara asta am intalnit cei mai frumosi oameni de pe pamant. In tara asta sunt toti oamenii pe care ii iubesc. Nu pot trai fara ei. Voi ramane.
Ancheta deschisa tuturor cititorilor revistei "Formula AS". Va asteptam.