- Daca ti-as fi luat acest interviu in urma cu 31 de ani, as fi avut in fata mea un poet. Intre timp, ai devenit cunoscut ca istoric si arheolog, dedicat trup si suflet investigarii crimelor comunismului. Care dintre preocuparile tale te reprezinta mai bine acum, la inceputul anului 2012?
- Ei bine, trebuie sa marturisesc ca este cea mai grea intrebare care mi-a fost pusa in ultimii ani. De obicei, sunt intrebat daca mi-e frica, cum gasesc mortii, de ce mai scriu atat de putin poezie sau ce era cu Securitatea. Dar intrebarea asta... adica, de fapt, ce sunt eu, ma pune in incurcatura. Nu prea m-am gandit serios pana acum la asta. In urma cu putin timp, pe 13 ianuarie, la ora 13, am lansat la Brasov, impreuna cu prietenii mei Andrei Bodiu si Caius Dobrescu, a doua editie a antologiei de poezie "Pauza de respiratie", care ne-a "consacrat" ca grup literar, cum ne constituisem si fusesem receptati la inceputul anilor '80, cand eram inca elevi de liceu. M-am simtit, dupa atatia ani, tare bine in pielea de poet. Fara puterea poeziei nu as fi putut sa scriu si altceva. De fapt, fara puterea de a imagina si a avea deplina incredere in forta cuvantului de a schimba lumea, nu as fi putut scrie istorie, nu as fi avut forta de a umbla cu lunile pe coclauri, nu de putine ori de unul singur, de a descoperi urmele trecutului, in pamant sau prin arhive. Ca poet, scriam candva ca marea noastra putere sta chiar in frica noastra in fata mortii. Sau, mai degraba, a felului de a muri. Poezia m-a facut sa cred in istoria cu "i" mic, aceea a omului marunt, in viata sa trecuta si urmele ei lasate pe sau in pamant. Ea continua sa ma miste si azi.
Si nimic nu a mai fost ca inainte...
- Se resimte o indarjire in tot ce faci. O revolta. Dorinta de-a scoate adevarul ca untdelemnul, deasupra apei. Exista in tot ce faci o motivatie biografica?
- Momentul in care l-am ingropat pe tatal meu, victima mai intai a unui preinfarct si apoi a unui infarct, in urma tuturor necazurilor prin care a trecut, din cauza mea, fiul sau rebel... El era locotenent-colonel de armata, in rezerva, iar eu refuzasem sa intru in partid. Fluieram tot mai des in biserica, am indraznit, alaturi de prieteni buni, printre care Caius Dobrescu sau Sorin Matei, sa punem si manifeste. Va dati seama ce simtea tatal meu, cand era chemat la Securitate, sau atunci cand, glumind macabru, securistii l-au anuntat ca am murit? Ca sa il ingrop pe tata, l-am dezgropat pe bunicul care ma crescuse. Atunci, in groapa, langa oasele bunicului, intr-un minunat apus de soare peste dealuri, undeva pe malul Dambovitei, in vreme ce tata era intins in cosciug, pe masa din camera de la strada a casei de la tara, ceva a trosnit in mine. Si nimic nu a mai fost ca inainte.
- Investighezi cu stiinta istoricului, dar si cu ardoarea celui ce cauta adevarul, crimele comunismului. Nu e deprimanta si grea munca aceasta cu moartea?
- Dimpotriva, fiecare intalnire cu moartea, in forma ei brutala, ma intareste. Faptul ca am ajuns sa dezgrop mortii la propriu, adica sa dau de urma celor ucisi miseleste de Securitate, sa le aprind o lumanare si apoi, osemintele lor sa fie redate familiei, mi se pare o urmare fireasca a multora dintre experientele mele de viata. Caci nu am dus-o pe roze. Practic, de la 18 ani, mi-am croit singur destinul, intr-o vreme in care nimic nu era usor, nici macar avand sprijinul familiei. Am avut o multime de "meserii", as spune: am lucrat la fan, la curatat pomi, am fost cioban sau ajutor de brutar, am sapat in lutarii... Dar asa am cunoscut o multime de oameni, am invatat sa nu dispretuiesc sau sa privesc de sus pe nimeni. M-am simtit totdeauna de-al lor, chiar si atunci cand am avut masina cu sepepist, cum s-a intamplat cand eram consilier la Cotroceni sau la Palatul Victoria.
- Pastrezi in memorie o imagine anume a nedreptatii care iti alimenteaza demersul?
- Am simtit nedreptatea aproape cu durere fizica, la inceputul anilor '80. Dupa ce risipisem mai mult de o ora a vietii la o coada la unt, langa Gara de Nord, in vreme ce trenul trecea agale pe langa peronul de la Basarab, am vazut o multime de femei si barbati de la tara, imbracati tare saracacios, cum erau fugariti de militieni, ingenuncheati si batuti cu bastoane de cauciuc. Din mainile crispate le erau smulse sacosele de rafie, in care nu aveau altceva decat niste amarate de franzele. Nu am sa uit vreodata acea imagine si tristetea ei sfasietoare.
Fericirea de a gasi un mort
- La noi, comunismul a fost condamnat de la cel mai inalt nivel, acela al Presedintiei. Ce sens mai are sa-i investighezi crimele? Nu e prea multa zadarnicie in ce faci?
- Nici vorba. De altfel, "condamnarea" presedintelui a ramas vorba in vant. Nu a fost decat un joc politic, in mrejele caruia au cazut multi dintre intelectualii de marca ai Romaniei. Aceasta condamnare nu a avut nici o urmare practica. Am condamnat, zice-se, comunismul, dar nici un comunist, securist sau militian nu a fost nici macar anchetat, pentru abuzurile si chiar crimele sale, desi unele dintre faptele lor sunt binecunoscute. Paradoxul merge mai departe: nimeni nu s-a atins de pensiile fostilor securisti, in medie de zece ori mai mari decat ale victimelor lor, detinutii politici, carora, in schimb, li s-a taiat accesul la medicamente sau la calatorii gratuite. Revenind la sensul intrebarii, fara falsa modestie, trebuie sa spun ca in afara de ceea ce am intreprins personal, alaturi de colegii mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, nu s-a mai facut nimic. Iar dupa inlaturarea mea de la conducerea institutului pe care il creasem in decembrie 2005, cu sprijinul premierului Tariceanu, totul ar fi ramas in aer. Dar nu obisnuiesc sa ma dau batut. Asa ca am infiintat un Centru de Investigare a Crimelor Comunismului, in cadrul Asociatiei pentru Memoria Victimelor Comunismului pe care o conduc si am continuat investigatiile pe care le incepusem, pentru o condamnare reala, practica, a comunismului. Nu cu vorbe. Cu fapte, de-adevaratelea.
- Spiritul acesta justitiar l-ai mostenit pe linie de familie? Te tragi cumva din Memorandisti?
- Nu, nu ma trag din Memorandisti. Fac parte, sociologic vorbind, din prima generatie in pantofi. Tata s-a nascut taran, a facut o scoala de subofiteri si apoi de ofiteri, dupa stagiul militar. Mama a fost pana la pensie muncitoare necalificata, toata viata ei a pus ciucuri la caciuli intr-o fabrica de textile din Brasov. Parintii mei s-au mutat de colo, colo, dupa serviciul tatalui. In cele din urma, cand aveam sase ani, m-am "facut" brasovean. Asta nu are nimic de-a face cu Memorandistii. Dar poate altceva are, si anume, educatia pe care am primit-o. Am fost invatat mai intai de bunicul, soldat pe Frontul de Est si toata viata lui simplu carutas, fara vreo pensie, cat si de mama, fiica lui, sa nu mint si sa nu fur. Din cauza asta am avut foarte multe necazuri in timpul facultatii, pentru ca facultatea de istorie era o facultate ideologica. Era atat de mare diferenta intre ceea ce traiam si ceea ce ni se spunea, incat nu am putut sa tac.
- E nevoie de multa abnegatie pentru munca pe care o faci. Cum iti alimentezi motivatia?
- Nu e abnegatie, ma simt dator sa o fac. Pe de o parte, in fiecare zi trebuie sa ii dovedesc tatalui meu ca am avut dreptate in ceea ce am facut. Pe de alta parte, am intrat intr-un soi de carusel. Nu pot renunta sa ii ajut pe cei ce imi scriu si ma roaga sa dau de urma celor ucisi. Uneori ii gasim in doua-trei luni, alteori dureaza mai mult de un an. Pe unii nu i-am gasit inca, i-am gasit in schimb pe altii, pe care nu-i cautam... La fel se intampla si cu ucigasii lor sau cu instigatorii la crima. Trebuie sa precizez ca am decis sa pornim de la victima. Nu exista crima fara cadavru. Nu poti condamna comunismul, nu ai cum sa il aduci in fata instantei de judecata, dar poti demasca, poti descrie cum s-au petrecut crimele faptuite in numele acestei ideologii, cine le-a comis, cine le-a ordonat. Poti face un act de minima reparatie, descoperind victima, redand familiei urmele pamantesti, vorbind despre crima. Asta facem noi, intr-un fel de semi-clandestinitate si in regim de voluntariat. Eu nu am un salariu pentru asta, traiesc din salariul de jurnalist. Nici prietenii mei, Gheorghe Petrov, Paul Scrobota si Horatiu Groza, arheologi experimentati, ardeleni ca si mine, cu un instinct innascut al dreptatii, nu o duc pe roze - Horatiu are cam 200 de euro pe luna, iar eu si Ghita, cei mai bogati din grup, putin peste 300. Dar ce multumire e mai mare decat strania fericire din ochii celor ce isi vad mortii intorcandu-se acasa? Asta e fericirea noastra - aceea de a gasi un mort...
"In Romania, comunismul nu a disparut. S-a privatizat"
- Au trecut 22 de ani de la revolutie. Lumea vrea sa priveasca inainte, nu inapoi. Sa stearga amintirile dureroase ale memoriei. Mai este interesat cineva de aflarea adevarului, dupa atatia ani?
- Niciodata nu e prea tarziu pentru adevar. Ar trebui, repet, sa ii vedeti pe cei carora le facem un pic de dreptate afland adevarul despre dragii lor de mult disparuti. Un alt semn, cu multe semnificatii - niciodata nu s-a intamplat sa gasim o victima a Securitatii, chiar daca s-a intamplat in varf de munte, fara sa nu vina un preot si sa citeasca pe marginea gropii, inainte ca osemintele sa fie ridicate de catre autoritati si ulterior redate familiei. Iar la sapaturile propriu-zise, ne ajuta satenii, care ne dau, adesea, si sa mancam. Au inteles ca ceea ce facem nu serveste doar unei familii, ci intregii comunitati, din care cei ucisi fac parte. Multi sateni ne dau o mana de ajutor. Pana si copiii...
- Iertarea "gresitilor nostri" nu se poate extinde si in istorie? N-ar fi mai bine sa facem pace cu trecutul, sa lasam odata ranile sa se-nchida? Nu ne-ar fi mai usor sa privim spre viitor?
- Nu putem calca la nesfarsit pe morminte fara cruce. Nu avem dreptul sa iertam si, cu atat mai putin, sa uitam ceea ce s-a petrecut cu peste jumatate de milion de oameni din aceasta tara, in ultima jumatate a veacului trecut. Procesul este unul similar cu Holocaustul, care a fost constientizat si asumat, la inceputul anilor '70, de catre germani. S-a intamplat cand tot mai multe informatii despre crime au inceput sa circule, iar copiii nascuti dupa razboi si-au intrebat aproape cu furie parintii: "Voi unde ati fost cand s-au petrecut toate acestea?", iar parintii nu au mai putut ocoli raspunsul si judecata istoriei si-a urmat cursul. Suntem in termen. Cred ca dupa un scenariu similar se va ajunge si la o condamnare reala a comunismului. Pe care o cred esentiala, daca dorim inclusiv normalizarea, insanatosirea vietii sociale, inlaturarea anomaliilor inca prezente, mostenite din regimul trecut. Asa vom constientiza inclusiv ca in Romania comunismul nu a disparut, ci s-a privatizat, si vom gasi resurse pentru a limita urmarile nefaste ale defunctului regim, pe ruinele caruia, si pe lipsa de morala si credinta, s-a creat acest prezent confuz.
- Demersul acesta continuu legat de crime si moarte are, presupun, si o latura emotionala puternica. Izbutiti sa o transmiteti si celorlalti?
- Nu ne ocupam doar cu dezgropatul mortilor. Am organizat o expozitie itineranta, "Numitorul comun - moartea", care reuneste obiecte gasite asupra celor ucisi, fotografii si documente. Este realmente impresionanta, si peste tot prin orasele in care s-a aflat pana acum (aproape 20) a avut numerosi vizitatori. Sunt lucruri care nu te pot lasa rece. Am gasit, de pilda, la un baiat de 17 ani, ucis pentru ca adapostise trei prieteni consateni la o stana (au fost ucisi si ei, fiind considerati dezertori), o oglinjoara. Stiti cum e sa te privesti in apele ei?... Descriem cruzimea comunismului cu mijloace simple si costuri minime. Apoi, sustin si conferinte prin tara, inclusiv prin comune, am realizat mai multe filme documentare, dintre care cel mai recent, "Patru feluri de a muri", sper sa fie difuzat in curand, de un important post de televiziune. In fiecare an organizam o Scoala de vara la Manastirea Sambata, unde ii reunim pe cei mai buni si dedicati elevi de liceu in cercetarea trecutului comunist. Caci daca noi nu am reusit sa condamnam comunismul, cu siguranta, generatia lor curata o va face.
- Revenind la emotii, cum reactioneaza rudele aflate inca in viata ale mortilor pe care ii descoperiti? Ai o amintire in sensul acesta, ceva care te-a impresionat foarte mult?
- Tanti Terezia. Ei i-am gasit tatal ucis pe un deal in hotarul comunei Samtejude de langa Cluj. Era invatatoare atunci cand tatal i-a fost ucis. A cerut si i-am dat cateva seminte de struguri, de la ultima masa a mortului, gasite printre oasele lui. Le-a innodat intr-un colt de batista, a ingenuncheat in fata noastra plangand si ne-a sarutat mainile, pe care pamantul umed nici nu se uscase bine.
Donatie pentru adevar
- Cine va sprijina, cine va ajuta in acest demers?
- Am primit o finantare de la Fundatia Konrad Adenauer, in jur de 10.000 de euro, anul trecut, si 9.000 de euro in acest an, pentru Scoala de vara de la Sambata si organizarea expozitiei "Numitorul comun - moartea". Am mai primit, anul trecut, pana in octombrie, in jur de 20.000 de euro, de la Institutul pentru Libera Initiativa, pentru cercetarea arheologica si realizarea filmelor documentare, precum si 2.000 de lire, de la Fundatia Ratiu. Ne-a ajutat si Nicolae Margineanu, care a regizat si a filmat pro-bono aceste documentare, am mai primit bani, dar deloc multi, de la persoane private care, practic, ne acopera cheltuielile de deplasare si cazare. Va imaginati ca nu dormim la "multe stele". S-a intamplat si sa dormim "sub" stele. Vara se poate, e chiar placut. In rest, cum spuneam, ne ajuta satenii, preotul, primarul - macar cu cate ceva de-ale gurii, cu unelte, cu forta bratelor si cu vorbele lor bune. Am avut surprize placute. Dupa ce masina lui Horatiu, o Dacie veche, si-a dat obstescul sfarsit in aceasta vara, Banca Nationala ne-a donat o masina casata. Numai ca e o Nubira si consuma mult... Dar asta e. Am fost impresionat si ca in urma unei campanii pe internet am primit, in urma accesarii conturilor noastre, aproape 2.000 de lei de la donatori privati, pe care i-am folosit la repararea masinii. Unul dintre primii donatori, un taran din Ardeal, ne-a trimis 30 de lei, cu mentiunea "donatie pentru adevar".
- Ai starnit, deopotriva, simpatii, sustinere, recunoastere, admiratie, dar si mari antipatii, pentru vehementa cu care-ti urmaresti crezul. Ai speranta ca va veni ziua in care vei putea considera incheiat capitolul dedicat comunismului?
- Nu cred ca sunt vehement. Sunt doar incapatanat si am toate motivele sa fiu asa. Dupa ce umbli cu mainile printre coastele mortilor, nimic nu te mai poate intoarce din drum. Stiind ca alte mii de morti, din tot atatea morminte fara cruce, isi asteapta povestea, nimeni nu te mai poate impiedica sa o scrii. Si ziua in care aceasta poveste isi va afla sfarsitul nu este departe.
- In cursa asta pe urmele mortii mai ai timp sa vezi si tara cea vie? Cum ti se pare Romania dupa treizeci de ani?
- Acum cred, dupa aceste experiente, ca suntem o natiune tanara, poate chiar in formare. Totusi, avem cu putin peste un veac de cand ne-am descoperit identitatea, iar din acel veac jumatate s-a pierdut sub ocupatie sovieto-comunista. Simt pe acolo pe unde merg, ca oamenii nu sunt asa cum s-ar crede, nu sunt confuzi sau blazati. Cred ca acum, in ceea ce se numeste Romania profunda (mie nu-mi place sintagma), se intampla ceva. E un fel de fierbere. La tara, oamenii si-au redescoperit simtul proprietatii. Odata cu asta incepe recladirea demnitatii lor. Indiferenti la mesaje politice sau electorale, mai toti oamenii pe care i-am cunoscut isi redescopera luciditatea, dreptul lor de a judeca cu capul lor, pe umerii lor, redescopera credinta in Dumnezeu. Si de aici, cred ca se va naste o noua putere. Frumusetea unor gesturi, a unor cuvinte cumpanit asezate, imi da si mie o parte din puterea lor.
- Munca de cautare "printre coastele mortilor", cum singur spui, nu-ti intuneca restul vietii? De unde-ti iei putin cer senin?
- Inainte sa gasim cate un martir, mi se intampla deseori sa-l visez asa cum era el viu - poate si pentru ca noi stim pe cine cautam, avem fotografiile cu ei in viata. Si asta imi da intotdeauna curaj de a continua cautarile. Dupa aceste vise lumea vie se imprastie in jurul meu in toata splendoarea. Cautand mortii martiri pe potecile Apusenilor sau in alte locuri de o stranie frumusete, ma intind deseori pe spate in iarba si privesc acel cer violet sub care au fost ei ucisi. Orice incrancenare dispare. Iau apoi bucatele de lemn sau pietre de prin acele locuri, pe care, odata ajuns acasa, le pictez. Asa ca s-ar putea ca in curand sa-mi trec in CV si "calitatea" de pictor amator. Oricum, pot spune ca asta este si o forma de eliberare, este modul meu de a fi fericit, asa cum vad ca sunt si familiile martirilor care se intorc acasa.
Fotografii din arhiva Marius Oprea
www.condamnareacomunismului.ro