Guvernantii se obisnuisera cu gherila politica, "luptele parlamentare" avand, toate, acelasi rezultat. Chiar si "deschiderile" operate din perspectiva alegerilor nu au reprezentat o incercare mai tenace de apropiere de electorat, in ciuda presiunilor exercitate de procentele dobandite in sondaje de gruparea opozitionista USL (PSD+PNL). Liderii principalului partid al guvernarii, PDL-ul, au intuit ca alianta partidelor opozitiei s-a realizat prea devreme pentru a putea mentine ridicat nivelul impactului la electorat. Reprezentantii administratiei stiau ca gruparea USL nu putea contracara cu propuneri alternative concrete programul de austeritate adoptat de ei ca urmare a prelungirii crizei economice mondiale. Conducerea bicefala a USL nu i-a dezamagit din aceasta perspectiva. Discursurile cuplului Antonescu-Ponta nu au continut decat foarte vagi referinte concrete la problemele economice, axul lor central fiind unul strict resentimentar: hulirea presedintelui Basescu, identificat drept sursa tuturor relelor tarii. In acest context, de sterile imprecatii monocorde, trendul descendent al USL in sondaje a venit aproape firesc. Presedintia, dar si administratia, nu au realizat insa ca in anul electoral ce incepea, acesta era momentul lansarii unei ofensive mediatice menite sa comunice (sa explice) cetatenilor esenta masurilor de criza adoptate si consecintele previzibile ale adoptarii lor. Institutiile puterii s-au bazat pe aroganta supozitiei ca lucrurile vor curge de la sine.
Toata lumea stia ca exista o stare de surda nemultumire sociala. Masurile anticriza au facut ca programul coalitiei guvernamentale sa devina inaplicabil. Mai mult, criza a dezvaluit pregnant ca majoritatea actorilor puterii au aceleasi "inclinatii" ca predecesorii lor, aflati acum in opozitie. Paradoxal, actiunile DNA de starpire a marii coruptii au accentuat perceptia lovind, cum e firesc, pentru ca ei sunt la guvernare, in oamenii acestei puteri. In vremuri normale, PDL ar fi putut demonstra ca este primul partid politic romanesc care nu-si "acopera" clientela. In timp de criza, interventia Justitiei a avut un "efect pervers": cetatenii au considerat ca miscarile DNA sunt mai degraba "de vitrina", marii corupti guvernamentali ascunzandu-se in spatele legilor impuse prin asumarea raspunderii, fara dezbaterea lor publica, fara explicarea clara a necesitatii adoptarii lor. La situatie a contribuit si refuzul obstinat al Opozitiei fata de orice dialog, dar si inertia Justitiei in privinta rezolvarii dosarelor mai vechi ale unor lideri ai acesteia, sugerand ca la fel se va intampla si in cazul demnitarilor PDL-isti. Incapacitatea premierului Emil Boc de a comunica, dar si de a impune o activizare a partidului pe care il conduce in sustinerea deciziilor luate, a facut ca aproape tot efortul de imbunatatire a imaginii guvernarii sa cada pe umerii presedintelui-jucator, Traian Basescu, care - angrenat in joc - n-a mai tinut seama de limitele atributiilor sale constitutionale, devenind portavocea executivului. "Cazul Arafat" a fost "picatura" cu rol de declansator al inundatiei provocate de revarsarea paharului. Temperamentul si implicarea excesiva i-au jucat festa presedintelui.
A contribuit masiv la provocarea exploziei actuale formidabilul aparat propagandistic detinut de liderul din spatele PC-ului, Dan Voiculescu. Antenele si, pana la un moment dat Realitatea TV, au improscat constant actiunile prezidentiale si, in subsidiar, ale premierului Boc. Tinta continua a tirului mediilor voiculesciene, d-l Basescu a trebuit sa invete pe propria-i piele corectitudinea dictonului "calomniati, calomniati, oricum va ramane ceva!". Campania monocorda de injurii a mercenarilor angajati de Antene a avut insa si un efect secundar: ea a decredibilizat intr-o anume masura si partidele opozitiei, pe care spera sa le slujeasca. Implicati total intr-o dezbatere lipsita de orice argumente concrete si alternative la propunerile si proiectele guvernamentale (asumate de presedinte), liderii acestora au inceput sa se confunde tot mai tare cu imaginea politicienilor demagogi, interesati de preluarea puterii pentru clientii si apropiatii lor. Actiunea mediilor-vuvuzea a dus, fara voie, nu numai la generalizarea discursului vulgar, gaunos si agresiv, ci si la blamarea intregii clase politice, partidele devenind - pentru cetateni - "tot o apa si-un pamant". Orice initiativa corecta din acest mediu si-a pierdut, in consecinta, consistenta, electoratul nemaiputand s-o aprecieze obiectiv. Cand "dictatorul" - cum este gratulat d-l Basescu la Antene - a dat inapoi in "cazul Arafat", "corectura" (sau feed-back-ul) n-a mai contat. Desi dictatorii, se stie, nu dau inapoi.
"Surpriza" manifestatiilor din Piata Universitatii si din tara este mai mare decat pare prin cererile celor cateva sute de protestatari. Cerintele lor, ofurile diverse si chiar lozinca "Jos Basescu!" aproape nu mai conteaza. Protestatarii, adunati spontan, exprima exasperarea cetatenilor in raport cu ticalosia si coruptia clasei politice in ansamblu, in raport cu conjuncturismul si politicianismul partidelor romanesti. (Cum sa-i justifici cetateanului de rand alianta unor partide ideologic strict opuse, precum PSD-ul si PNL-ul, ori diferenta dintre declaratiile populiste ale unor lideri si comportamentele lor private, gen V. Ponta, care "sparge" mii de euro pe raliuri, sau R. Mazare, care isi permite somptuoase vacante exotice, dar "dau in clocot" de grija celor obiditi?) O parte din electorat arata clar astfel ca respinge atat PDL-ul, cat si USL-ul, punand ansamblul societatii in fata unui impas. Iesirea ar fi o reinventare a politicului, o transparenta totala in comunicare a partidelor si - in primul rand - a administratiei, un dialog clar si explicit cu cetatenii care, deocamdata, nu se mai regasesc in "alesii" lor. Amendarea acestora ar trebui insa realizata democratic, la vot, si nu in miscari de strada manipulabile, supuse provocarilor si, prin urmare, exploziilor necontrolate.