"- Salut! Eu sunt Florin Georgescu".
Imi strange mana ferm, masurandu-ma parca pe furis cu privirea. Ma astepta acolo, in fata portii, cam zgribulit de frig, imbracat doar intr-o camasa de vara. Traversam curtea, de-a lungul unui perete lung, si-apoi coboram cateva trepte, la demisolul cladirii. Deschide apoi o usa si intram intr-un hol rece, fara pic de lumina. Inchide usa la loc si, dintr-odata, in jurul meu se lasa o bezna totala. Ridic bratele in aer, incercand inutil sa-mi gasesc un reper. Pasesc cu grija, pipaind cu talpa fiecare bucatica de podea din fata mea. Nicaieri, nici un firicel de lumina. Bezna asta rece m-a inghitit cu totul.
"- Aici se ard mereu becurile. Tine-te si tu dupa mine, n-ai nici un obstacol in fata, trebuie doar sa mergi inainte".
Vocea si fosnetul pasilor lui sunt singurele mele repere. Si totusi, prefer sa ma opresc si sa astept pana va deschide o usa. O spaima neasteptata imi taie parca rasuflarea. Intunericul ma dezarmeaza. Nu stiu unde sunt. Bezna imi da senzatia de sufocare. Nu pot decat sa mai aud undeva, in fata mea, pasii lui indepartandu-se tot mai mult.
"- Ce faci, de ce te-ai oprit?", ma intreaba din celalalt capat al coridorului.
"- Nu ma descurc, astept sa faci un pic de lumina", ii zic.
Il aud chicotind incet, ca si cum s-ar fi asteptat la o asemenea imprejurare.
"- Da, nu-i rau ca ti se intampla chestia asta. Holul asta poate sa fie drumul tau de initiere. Sa vezi cum e sa traiesti in bezna. Hai, ca aproape am ajuns".
In sfarsit, aud cum deschide o usa si deodata ochii mei prind din nou viata. Strabat iute coridorul ala blestemat si dau navala in casa.
"- Hai, ca te-am salvat din gaura neagra. Vezi? Trebuie sa ma cinstesti".
Rade si ma invita in camera lui. Un pat mare, un birou, un computer, un dulapior, cateva rafturi cu carti si-un televizor mic, cu ecranul prafuit. Intr-un colt al camerei, straluceste maiestuos un saxofon urias. In mijloc, sta intinsa pe podea o chitara electrica, iar langa ea, o statie de amplificare legata cu cabluri la doua boxe inalte.
"- Scuza deranjul. Pana sa vii, am mai cantat ceva la chitara. Hai, ia un loc aici, pe scaunul asta".
Se aseaza pe pat, in fata mea, isi aprinde o tigara si isi ridica ochii spre mine.
"- Ce culoare au ochii tai?", ma intreaba zambind.
"- Albastri", ii zic, surprins de intrebare.
"- Eram sigur. Dupa tonul vocii mi-am dat seama. Eu ii aveam caprui. Acum arata ca dracu', nu mai au nici o culoare".
Oglinda incetosata
Florin Georgescu si-a vazut pentru ultima oara chipul prin toamna lui '89. Nu implinise inca 14 ani si era in primele zile ale clasei a opta. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, zabovea minute in sir in fata oglinzii. Avea mereu o suvita care ii atarna pe frunte. Ramanea acolo, in fata oglinzii, si isi studia cu atentie fiecare particica a fetei, fiecare nuanta a privirii. Se stramba in toate felurile, isi inventa nesfarsite masti, schitand cele mai nastrusnice gesturi si grimase. Tare mult il amuzau chipurile care il priveau din oglinda, ar fi ramas acolo, in fata ei, ore intregi, sa se bucure de mutrele lui, de chipul lui atat de expresiv. Isi umezea apoi degetele, rasucindu-si suvita de pe frunte, si gata, pornea cu pasi vioi spre scoala. Era ritualul lui de zi cu zi. Nu pleca niciodata de-acasa fara ragazul asta din fata oglinzii. Treptat, insa, Florin isi vedea chipul tot mai intunecat, iar conturul obrazului tot mai vag, de parca o pacla densa se asternea, zi de zi, tot mai mult, peste oglinda. Mastile erau din ce in ce mai stinse si incetosate, ochii lui din ce in ce mai inchisi si neputinciosi, jocul lui din ce in ce mai inaccesibil si trist. Pana cand, intr-o dimineata de toamna, s-a lasat intunericul. Definitiv! O noapte neagra ca smoala. O bezna rece si infricosatoare, ca de mormant. Din toata joaca lui n-au mai ramas decat niste firave atingeri, un biet pipait al unui chip pe care n-avea sa-l mai vada niciodata. In ziua aia, ochii lui Florin s-au stins pentru totdeauna.
O dimineata fara soare
A fost o orbire lenta, ca un amurg prelung de vara. Precum apusurile care ii incantasera pana atunci copilaria, in satul lui natal, din inima Baraganului. Cand ratacea ore in sir prin campurile nesfarsite, plutind prin lanul de grau ca pe o mare galbena, asteptand sa vada cum se topeste soarele rosu sub pamant si sa simta apoi racoarea si mirosul dulce al noptii. Tot asa s-au stins si ochii lui, ca un amurg de vara tarzie. Stia ca va veni momentul asta, dar parca niciodata n-a vrut sa se gandeasca la un asemenea final. Stia ca, inca de la nastere, din cauze total necunoscute, ochii lui sufereau de un glaucom sever, care in cele din urma avea sa duca la orbire totala. Se ruga mereu la Dumnezeu ca ziua aia neagra sa vina cat mai tarziu, ori, daca se poate, sa nu mai vina niciodata. Temator, dar plin de sperante, s-a lasat dus de parinti pe la cei mai dibaci medici din tara. A indurat cu spaima, dar si cu nadejde, 12 operatii cumplite si cele mai costisitoare tratamente, platite din sudoarea unor bieti tarani, vesnic truditori, intr-un Baragan uscat ca desertul. S-a lasat purtat pe la cei mai vestiti vraci din tara, incercand toate leacurile pamantului. In zadar. Nimic nu putea suprima ori macar amana nenorocirea care avea sa se intample. Incet, incet, Florin a invatat apoi sa astepte. Fara sa stie prea clar de ce, a inceput sa faca anumite lucruri mai mult pe intuneric. Asteptarea asta amarnica ii plamadea deja noi instincte. Nici parintii nu l-au crutat. Cu buna stiinta ii dadeau tot felul de sarcini, multe din ele prin locurile cele mai intunecoase ale casei. Toate astea, in asteptarea acelei dimineti triste de toamna, in care nu si-a mai putut vedea deloc chipul. Va ramane pentru totdeauna dimineata cea mai urata din viata lui. Cum sa orbeasca tocmai atunci cand abia incepea sa descopere lumea, cand viata lui parca abia de-atunci incepea sa fie mai plina si mai luminoasa? Zile la rand a plans incontinuu. Nu mai voia nimic, nici sa manance, nici sa mearga la scoala. Se ridica din pat si isi rotea cu disperare privirea, incercand sa mai gaseasca ceva, un contur sau macar o mica umbra in jurul lui. Iesea apoi bajbaind din casa, isi intorcea chipul spre soare si ramanea asa minute in sir, rugandu-se din toti rarunchii ca macar un fir de lumina sa mai razbeasca printre pleoapele lui. Nimic, totul era numai bezna. Se intorcea iar in camera, si pana noaptea tarziu, plangea si se zvarcolea, gata parca sa moara. Degeaba il mangaiau parintii zi si noapte, nascocindu-i tot felul de povesti despre printi orbi si viata lor fericita. Degeaba il vizitau toti prietenii, incercand in fel si chip sa-i trezeasca macar o urma de zambet. Nimic nu-i potolea plansul si spaima cu care se trezea in fiecare dimineata, atunci cand afla din nou ca nu se va mai bucura niciodata de lumina dumnezeiasca a zilei. Si totusi, usor, usor, dupa atata zbucium, sufletul lui incepuse parca sa oboseasca, iar plansul sa se stinga in scancete usoare. Apoi, ceva din adancurile lui l-a ridicat treptat pe picioare, aducandu-i din nou un licar de speranta.
"- Stii, marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges, care a ramas si el fara vedere pe la 56 de ani, spunea ca orbirea nu trebuie privita cu patetism, ca ea trebuie considerata ca un mod de viata, ca unul din modurile de viata ale oamenilor. Ei bine, eu inca din copilarie am trudit pentru a-mi construi modul asta de viata".
Din toata frumusetea de pana atunci a apusurilor de vara, din campul nesfarsit al Baraganului, n-a mai ramas decat racoarea, fosnetul lanului, mirosul de seara si zumzetul indepartat al satului. In rest, doar intuneric. Si totusi, treptat, momentele astea au devenit pentru el la fel de pretioase. Amurgul era la fel de frumos ca si pana atunci, lanul era aceeasi grandioasa mare galbena, iar soarele, acelasi dumnezeiesc disc de foc, care se scurgea incet sub pamant. Florin incepuse sa se bucure la fel de mult de toate minunatiile lumii, pe care le descoperea cu ochii inchisi. Le mirosea, le pipaia, le asculta, si-apoi, in mod miraculos, le simtea cu privirea ascunsa undeva, in spatele ochilor stinsi. Nu va putea uita niciodata zilele alea de vara tarzie, cand pleca la pescuit cu prietenii. Doamne, cat de minunat era cand simtea roua diminetii sub picioare! Ori zilele cand hoinarea singur, departe de sat, sub fosnetul magnific si bland al plopilor. Scartaitul cumpenei de la fantana, aroma lanului de porumb, fumul iute al focurilor de primavara, mirosul rece de iarna sau zumzetul bland al satului, la asfintit. A trait toate astea cu aceeasi bucurie ca si atunci cand inca mai putea sa vada. Si-a plasmuit din fiecare miros sau atingere o imagine proprie, o frumusete inefabila. Cum sa uite prima lui noapte de dragoste, petrecuta la 16 ani, sub cerul liber, printre capitele cu fan? Cum sa nu-si aminteasca gustul ala de mar parguit al femeii, pielea fierbinte, parul lung si matasos, suspinele, mirosul usor amarui al fanului proaspat? Cum sa uite chipul ei atat de frumos, pe care nu l-a vazut niciodata, plasmuit doar din atingeri, miresme si soapte? Incet, incet, viata lui era tot mai frumoasa, capata noi sensuri si bucurii, care-l starneau sa o pretuiasca parca mai mult. In mod miraculos, din bezna ochilor lui se nascuse o noua lumina, noi forme si culori, care ii umpleau din nou sufletul.
Prima iubire
"- Bei o cafea?", ma intreaba, trezindu-ma parca dintr-un vis. "Hai, ca poate te-or fi adormit povestile mele".
Se ridica si iese din camera cu pasi fermi, gasind drumul fara nici o sovaiala. Il insotesc la bucatarie, cu gandul ca poate are nevoie de ajutor. Acolo, toate stau asezate intr-o ordine perfecta. Stie cu precizie de unde sa ia ibricul, unde gaseste punga cu cafea, zaharul, chibritul, lingurita. Se misca cu o indemanare uluitoare, nici o miscare gresita, nici un gest ezitant. Isi indreapta tot timpul fata spre lucrul pe care il cauta si-apoi il apuca ferm, ca si cum l-ar fi fixat cu privirea.
"- Stii, pentru mine, copilaria a fost cea mai frumoasa parte a vietii. Nu-i nimic deosebit in asta, toata lumea cred ca ar spune la fel. Numai ca in cazul meu, s-ar putea crede ca am avut parte de-o copilarie neagra, tocmai pentru ca atunci am orbit. Nici vorba. Au fost anii cei mai frumosi".
Florin a continuat sa mearga la scoala cu aceeasi ardoare. Parintii l-au inscris la Bucuresti, la Centrul Scolar Special - Vatra Luminoasa. Locuia la camin, intr-o camera mare, pe care o impartea cu inca trei colegi, nevazatori ca si el. Incepea sa se descurce singur, intr-o lume aspra, pe care insa o descoperea cu nesat. Citea enorm, era in stare sa dea orice pentru o carte in Braille. Detesta regulile, respingea constrangerile de orice fel, dar mai ales pe cele inventate anume pentru handicapul lui. De pilda, nu se putea deloc impaca cu faptul ca la ora noua seara se punea lacat pe poarta scolii. Atunci cand stia ca prin oras e vreun concert mai de soi, sarea gardul si nu se mai intorcea decat dupa miezul noptii, cand toata lumea dormea. Ii placea sa mearga la Sala Radio, sa asculte concerte de Mozart si Beethoven, dar nu-si refuza nici concertele rock. La inceput, evada singur. Nimeni nu mai avea curajul asta nebun, sa bantuie noaptea, nevazator, printr-un oras salbatic precum Bucurestiul. Nici lui nu-i era prea lesne, dar parca tocmai asta il starnea. Erau adesea seri tarzii, in care se trezea singur, undeva, pe o strada pustie, fara sa mai stie incotro s-o apuce. Cand trecea ingrozit printre haite de caini fiorosi, cand traversa singur strazi strabatute de masini cu roti scartaind, ori cand trebuia sa fuga, orbecaind, de mania vreunui betiv ratacit. Au fost momente de groaza, dar care, cu timpul, i-au dat o putere fantastica. Mai tarziu, si-a gasit si un camarad in evadarile sale. Il chema Istvan, un maghiar de treaba, care avea o acuitate vizuala de aproape 90 la suta. Ce seri de vis au urmat! Ce plimbari, ce concerte, ce intalniri, ce petreceri, ce dansuri nebune! A fost rastimpul in care s-a indragostit prima oara. O chema Corina si era mai mare cu un an decat el. Nu, ea nu avea probleme cu vederea, era perfect normala. De altfel, nici o femeie din viata lui n-a fost nevazatoare. S-au cunoscut la o terasa. Ea invata la Tonitza, picta mult si mergea, ca si el, la concerte. Avea o voce seducatoare, calda, expresiva si plina de nuante. Tot ce spunea era un sir lung de imagini, fiecare cuvant era un detaliu vizual, fiecare sunet era o culoare. De la ea a invatat cum sa vada un tablou. Cum sa vada culorile, cum sa simta contrastele, cum sa desluseasca conturul si formele. Corina era bruneta si avea ochii verzi. Prietenii lui ii spuneau ca-i frumoasa, dar pentru el asta nu insemna nimic. In universul lui, frumusetea avea alte intelesuri. Ea se cladea cu multa migala, la fel cum se picteaza un tablou. Se amestecau povesti, cuvinte, tonuri, taceri, respirari, atingeri, miresme si-apoi, din tot manunchiul asta, se asterneau culori si raze de lumina, care dadeau viata chipului. Iubea enorm chipul Corinei. Il purta in suflet tot timpul, adormea cu el si-l ducea in cele mai frumoase vise. Erau impreuna zi de zi. Pluteau deasupra orasului, tinandu-se de mana, spunandu-si nesfarsite povesti. Mergeau la concerte, in muzee, la teatru, la film, descopereau impreuna o lume pe care se jurau ca n-o vor uita niciodata. Dupa vreo trei luni insa, tot visul asta minunat s-a naruit. Parintii Corinei i-au interzis categoric sa-l mai vada. Tocmai cand lumea devenise a lor, cand impreuna erau cei mai frumosi oameni de pe pamant! Au trecut anii, dar niciodata nu a uitat chipul minunat al Corinei. Si astazi ii mai apare in visele lui frumoase, zambindu-i la fel de tandru ca si atunci. A fost cea mai frumoasa poveste din viata lui, ragazul cel mai luminos si plin de culoare.
La masa cu zeii
"- Gusta, sa-mi spui daca mai trebuie zahar".
Sorb cu grija din cafeaua fierbinte si dau din cap ca nu, nu mai e nevoie de zahar. Il vad ca inca mai asteapta raspunsul meu si-atunci tresar si-i zic incurcat: "Scuze. Nu, e in regula. Are zahar destul".
Ne intoarcem in camera lui. Ia chitara de jos, o atarna de gat si face cateva acorduri. A invatat sa cante imediat dupa terminarea liceului. S-a inscris la o scoala postliceala de balneofizioterapie si acolo avea un coleg care avea chitara. I-a aratat cateva acorduri, dupa care a invatat singur. A absolvit scoala dupa doi ani, obtinand o diploma de masor. A incercat apoi sa se angajeze la cateva centre de profil, a dat cateva interviuri si chiar probe de masaj, cu patronii saloanelor. Cam toti i-au spus acelasi lucru: "Esti bun, faci un masaj pe cinste, dar n-am cum sa te angajez. Din ratiuni estetice, cred ca intelegi".
L-au mahnit foarte tare vorbele astea. Niciodata nu s-a putut impaca cu ideea ca ceilalti il privesc altfel. S-a confruntat deseori cu situatii stanjenitoare, in care oamenii il tratau cu compatimire sau chiar cu dispret. Iar asta este si astazi cea mai mare suparare a lui. Pe de alta parte, detesta protectia exagerata si ipocrita fata de oamenii cu un anumit handicap, la mare moda in America si in tarile occidentale. Tot ce ar vrea este sa fie privit si judecat doar pentru calitatile sau defectele lui omenesti, intelectuale, morale sau sufletesti. Atitudinea asta plina de prejudecati cu care s-a confruntat mereu l-a ambitionat dintotdeauna sa-si cladeasca o anume demnitate profesionala si sociala. Sa invinga orice obstacol pentru ca lumea sa nu-l mai vada altfel. A hotarat atunci sa mearga mai departe cu studiul. A facut rost de un program de computer, care il ajuta sa citeasca ce scrie pe monitor si, dupa cateva luni de invatat pe rupte, a intrat la Facultatea de Psihologie a Universitatii din Bucuresti. Au urmat patru ani de studentie frumoasa, cu multe examene si nopti de studiu, dar si cu multe petreceri, iubite si excursii de pomina. Dupa licenta, a mers mai departe. Masteratul si-apoi un doctorat pe tema "Impactul tehnologiilor de acces asupra activitatii scolare la nevazatori". Ani de zile de studii si cercetari, nopti la rand nedormite, tone de carti citite. Era primul absolvent nevazator al Facultatii de Psihologie inscris la un doctorat. A terminat cu brio, lucrarea lui bucurandu-se de un mare succes. S-a angajat apoi ca cercetator la Institutul pentru Prevenirea si Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap. O titulatura pe cat de lunga, pe atat de gaunoasa. A muncit din greu la imbunatatirea legislatiei cu privire la acest subiect, luptandu-se cu cele mai stupide piedici si prejudecati. In cele din urma, din cauza restructurarii bugetare, institutul s-a desfiintat, iar Florin a ramas somer. De-atunci, se straduieste sa puna pe picioare o asociatie care se numeste Tandem, o organizatie de oameni cu un anumit handicap, care prin povestile lor de viata ar putea oferi o lectie de vointa. Ideea acestei asociatii i-a venit prin 2009, dupa ce a facut turul tarii pe o bicicleta tandem, impreuna cu Alexandru, prietenul lui cel mai bun. Au parcurs atunci 1200 de kilometri, trecand prin experiente greu de descris.
"- Am cunoscut pe traseu un pusti de vreo 14 ani, Ioan Ardelean, care n-avea un picior si care parcurgea zilnic, cu bicicleta, 50 de kilometri. Am inteles, inca o data, ca limitele umane sunt greu de stabilit, atunci cand exista vointa si dragoste de viata".
Zilele urmatoare, Florin va stabili un record national, incercand sa conduca un autoturism BMW, pe pista aeroportului din Craiova. Si nu doar atat. Vrea sa atinga viteza de 180 de kilometri pe ora! Pentru 2012, si-a propus sa mearga cu aceeasi bicicleta, tot cu Alexandru, pana la Londra, cu ocazia Jocurilor Olimpice, care vor avea loc acolo. Si-ar dori foarte mult sa se alature si altii la acest proiect, sa fie un adevarat mars al tandemurilor. Tot in 2012, ar vrea sa faca un salt cu parasuta si sa strabata Marea Neagra intr-o ambarcatiune cu panze. Toate astea, pentru a dovedi faptul ca nimic nu e imposibil atunci cand exista vointa. Ca in fiecare dintre noi sunt forte nebanuite, care ne pot da aripi. In rest, Florin isi umple timpul citind enorm, exersand la chitara sau invatand sa cante la saxofon. Are foarte multi prieteni, unul singur fiind din lumea nevazatorilor. Calatoreste mult, in tara si strainatate. Nicaieri insa nu-i mai frumos pentru el decat aici, in Romania. Adica, nicaieri natura nu-l mangaie mai tandru decat aici, nicaieri nu se simte mai aproape de ingeri decat atunci cand aude fosnetul padurilor noastre, cand simte aerul proaspat al colinelor ori cand se intinde intr-o poiana plina cu flori. Nicaieri apusul nu are racoarea si mireasma campiilor nesfarsite din Baragan, nicaieri dragostea nu are miros de fan. Acolo, in spatele ochilor lui stinsi pentru totdeauna, Florin a stiut sa-si zamisleasca, cu multa migala, o lume aparte, poate mai luminoasa si mai vie decat a noastra. A stiut sa uite de chipul lui scalambaiat in oglinda, sa se ridice iar in picioare si sa descopere altfel minunatiile lasate de Dumnezeu.
"- Aud mereu povesti despre oameni care se lasa rapusi de tot felul de intamplari, mai mult sau mai putin grave. E un act de mare saracie sufleteasca. Eu cred ca viata asta trebuie traita cu toata patima, pentru ca in fiecare din noi exista o parte nestiuta, luminoasa, pe care merita sa o descoperim. Nu trebuie decat putina vointa, si pe urma te poti aseza la masa cu zeii".
Afara s-a lasat noaptea. Florin imbraca repede un pulover si-mi zice ca vrea sa ma conduca pana la poarta. Deschide usa si bezna de pe hol ma izbeste din nou. Nu vad absolut nimic, bajbai cu teama, miscandu-mi bratele prin aer.
"- Maine o sa cumpar un bec. E al treilea pe luna asta. Nu stiu de ce se ard asa repede".
Vocea si fosnetul pasilor lui sunt singurele mele repere. Il aud apoi cum se opreste si se intoarce spre mine. Ma apuca de brat si ma trage usor spre capatul coridorului.
"- Hai, ca nu-i greu. Ti-am zis, trebuie doar sa mergi inainte".
P.S. Cei care doresc sa-l contacteze pe Florin Georgescu o pot face pe e-mail: g_florin@hotmail.com