A vorbit si a zambit putin, a plans mult, aproape fiecare intrebare o durea, dar raspundea asa, cu lacrimile siroindu-i pe obraz si cu vocea scazuta. M-a impresionat pana la lacrimi disponibilitatea de a vorbi despre suferinta sa launtrica, de a raspunde tuturor intrebarilor scotocitoare de suflete. De a traversa tacerile si desertul inimii, de a face sfortari uriase, pentru a reveni in lume, printre semeni, cu toata durerea pricinuita de pierderea iubirii vietii sale, compozitorul Cornel Fugaru. Acum, cand e singura si in jur e frig, frumoasa ei poveste de iubire ii da putere sa nu se incovoaie sub incercarea destinului. Iat-o, asa cum mi-a relatat-o, coplesita de amintiri.
"Muzica pura. Asta era Cornel"
- Ati fost, timp de 25 de ani, alaturi de Cornel Fugaru, marea dragoste a vietii dvs., care continua acum in alt plan. Ce v-a apropiat, ce v-a facut sa ramaneti intr-o relatie atat de armonioasa?
- M-au atras dintru inceput bunatatea si generozitatea lui. Am ajuns sa ne completam unul pe celalalt si in relatia noastra de iubire, si in muzica. Legatura noastra a inceput din prietenie si respect. Am devenit foarte buni prieteni, ne-am respectat preocuparile, si asta, incet-incet, s-a transformat in dragoste. N-a fost nici atractie fatala, nici foc de paie. A fost o legatura trainica, intarita de timp, de complementaritatea firilor noastre si de pasiunile comune. Am stiut asta, ca el, Cornel, e barbatul vietii mele, asa a fost si va ramane pentru vesnicie, chiar daca el a disparut fizic. Mai intai, am facut un cuplu pe scena, cantand impreuna. El a si compus pentru mine cat timp am cantat. Era un compozitor celebru, eu o interpreta cunoscuta. Am continuat sa fac muzica, chiar si dupa ce hotarasem sa nu mai cant.
- De ce ati renuntat la scena? Erati o interpreta foarte iubita de romani, in galeria marilor noastre interprete de muzica usoara dinainte de '89.
- Pentru mine a fost prea mare socul "cultural" al anilor '90, cand o droaie de fete au aparut pe scena muzicala, purtand nici macar o voce, sub costumatia lor sumara. Nu regret nici o secunda ca nu am ramas printre ele. Simteam ca nu mai este locul meu acolo. Generatia care s-a impus in muzica pop inainte de '89, din care fac parte si eu, nu s-a remarcat, in nici un caz, prin exhibitionisme vestimentare, ci prin talent, prin felul in care interpreta. Ce am facut cu vocea mea, dupa aceea? Am continuat sa fac ani de zile backing vocal la toate piesele pe care le semna Fugaru, apoi am inceput sa compun versurile pentru melodiile sale, l-am asistat la pregatirea seriilor de copii pe care le-a avut la cursurile de muzica. Am ramas in lumea asta, n-am disparut. Nu se putea altfel, cand aveai muzica pura langa tine, in casa. Asta era Cornel. Muzica pura. Cu o putere de a se darui inegalabila. Toti il iubeau, el la randul sau isi iubea prietenii, ii pretuia, avea un cult pentru prietenie. Ii spuneam Bebe, si eu, si prietenii. Il iubeam pe Bebe Fugaru. Ii iubeam muzica. El era muzica. Este si acum... Il simt.
- Ce va lipseste cel mai mult?
- El! Nu pot exprima in cuvinte durerea pe care o resimt... Doare absenta lui din casa, de langa mine. Doare sa nu mai pot simti caldura mainilor lui, sa nu mai pot pune capul pe umarul lui si sa uit de tot ce-i rau. Doare sa-mi para ca vad, intr-o fractiune de secunda, umbra staturii sale, ghicite parelnic, trecand prin penumbra din colturile camerei ori printr-o raza din soarele putin de iarna, filtrata prin sticla groasa, colorata, a salonasului unde e pianul, ori spre balcon, unde sunt florile lui, pe care le ingrijesc eu acum. Lama subtire dintre a fi si a nu mai fi taie brutal sirul gandurilor, ma obliga sa privesc in ochi realitatea, iar clipa de fata ustura si doare. Doare fizic ca el nu mai e aici, cu mine, o durere care te incovoaie, te tranteste la pamant, te lasa acolo sa zaci si sa urli ca un animal ranit, pe care-l auzi doar tu, inlauntrul tau. Sunt zile in care nu vreau decat sa stau asa, sa zac si sa urlu de durere, dar stiu ca n-ar fi bine deloc, mai ales pentru fiul meu, sa ma vada asa zdrobita de suferinta. Cu totul nepregatit (cine este vreodata pregatit sa infrunte pierderea cuiva drag?), s-a lovit si el de o realitate care nu este usor de acceptat, a trecut si el printr-o schimbare dramatica, printr-un proces de maturizare rapida si fortata. Tanarul lipsit de griji, care stia ca mama si tata il pot ajuta in orice situatie, a devenit un barbat matur, responsabil, de care sunt convinsa ca va face ceva important in viata. Nu-i este usor, cum nu-mi este nici mie, avem momente cand mai clacam, dar atunci ne sprijinim unul pe celalalt si mergem asa, mai departe, un pas dupa celalalt.
- Nu l-ati incurajat pe fiul dvs. sa mearga spre o cariera muzicala, desi are talent cu carul...
- Am facut si eu, la randul meu, ceea ce au facut si parintii mei cu mine: l-am lasat sa aleaga singur. Copil si adolescent, a facut muzica, chiar cu mare placere, dar cand au aparut timiditatea si tracul, s-a oprit. S-a orientat catre studii economice, dar dupa ce si-a luat licenta si masterul la Academia de Studii Economice, imi pare ca il trage ata din nou spre muzica, iar eu voi fi langa el, cu siguranta, daca asta isi va dori cu adevarat.
- Iata, aveti cateva puncte de sprijin foarte solide: fiul dvs., profesia, muzica...
- Si activitatea mea la Societatea Romana de Radiodifuziune, unde sunt in Consiliul de Administratie, de zece ani. Si unde am dus pana la capat, alaturi de colegii mei, proiecte foarte ambitioase pentru aceasta institutie de prestigiu a mass-media romanesti. Radioul si televiziunea nationale au fost ca si casele noastre, ale artistilor care am debutat inainte de 1989, nu doar medii de afirmare. Acolo am gasit adevarati profesionisti si oameni de mare tinuta morala, care ne-au devenit ulterior prieteni. Iar legatura cu Radioul este si mai puternica acum, chiar imi pasa ce se intampla acolo, imi pasa de oameni, pentru ca institutiile media nu sunt fabrici de facut suruburi, ci produsul lor finit include creativitate si suflet. SRR are, prin istoria sa, o statura de necontestat in cultura romaneasca de aproape de-un veac. Proiectul de salvare si de valorificare a fonotecii de aur a Radioului, pe care l-am initiat, l-am sustinut si l-am dus pana la capat, este unul din lucrurile de care sunt foarte mandra. Inceput inca de cand am intrat in Consiliu, acum zece ani, l-am adus acum, la al treilea mandat al meu, la faza de digitalizare a fondului fonotecii.
Pe o strada, in Arad
- Prin studiile pe care le-ati facut sunteti, ca profesie de baza, stomatolog. Ce v-a facut sa alegeti muzica si medicina, laolalta, pentru drumul vietii?
- M-am nascut si am copilarit la Arad. Copilaria a fost cea mai luminoasa perioada din viata mea, spun acum, privind in urma. Anii cei mai frumosi, in care stiai ca esti ocrotit, ca te poti bucura de orice lucru ce ti se intampla, fara sa-ti faci griji, fara sa ai responsabilitati pe umeri. Am iubit mult Aradul, strada mea, casa parintilor mei, oamenii de acolo. La sase ani, am luat primele lectii de pian si mai apoi de canto, la Scoala Populara de Arta, catre care m-au indrumat parintii mei, parandu-li-se ca am un oarece talent artistic. Ei nu faceau muzica, ei erau amandoi farmacisti, dar "copila lor trebuia sa aiba si un pic de educatie muzicala, sa stie si cateva limbi straine, sa faca si balet, ca sa aiba o tinuta gratioasa", spuneau si n-au gresit deloc. Am facut de toate si a mai fost si dragul de sport. Eram innebunita dupa baschet si l-am practicat pana la terminarea facultatii. Am continuat sa cant la pian doar acasa, de placere, si am inteles ca nu eram facuta sa ma dedic studiului unui singur instrument. Prin clasa a noua, directorul liceului de muzica a incercat sa ma atraga la sectia de canto, directorul Teatrului de Stat din Arad a insistat sa ma pregateasca pentru Teatru (ma vazuse jucand cu echipa de teatru a liceului), dar mie mi s-a parut prea riscant sa depind doar de voce in a-mi castiga existenta, pentru tot restul zilelor. Erau lucruri de principiu, nu-mi placeau constrangerile, imi placea libertatea de a alege, asa fusesem educata. Am avut sansa unor parinti care m-au iubit foarte mult, care au avut incredere in mine si intelepciunea de a nu-mi impune nimic, niciodata. Au acceptat apoi alegerile mele si m-au sprijinit in ele, iar acesta a fost un lucru extraordinar, pentru care nu pot decat sa le multumesc. Pana la urma, am ales Medicina, specializarea Stomatologie.
Zodia invingatorilor
- In ce aveati mai multa incredere la vremea aceea? In frumusetea dvs., sau in inteligenta?
- Numai in mintea mea ma incredeam, cu toata puterea. Stiam ca "ma duce capul" si mergeam pana la capat, atunci cand hotaram ceva, ca un "Berbec" ce sunt, prin zodie. Poate ca daca as fi ales Teatrul, ar fi contat si aspectul fizic, dar la profesia pe care mi-am ales-o eu, nu conta deloc. Asa ca doar mintea mi-a fost de folosinta si vointa mea de a face un lucru aproape de perfectiune, cat de bine pot. Niciodata nu las lucrurile la voia intamplarii. Mai bine nu ma mai apuc, daca am dubii si stiu ca nu pot sa obtin rezultatele scontate. Cred ca oricine, in viata lui profesionala, ar trebui sa se autodepaseasca in permanenta, sa fie dispus sa invete in permanenta ceva nou. Nu pentru laude sau pentru o pozitie privilegiata, ci pentru multumirea ta sufleteasca, pentru "raportul" pe care trebuie sa-l dai Celui de Sus, in legatura cu "misiunea indeplinita" aici, pe pamant.
- Totusi, in ciuda studiilor dvs. de medicina, la sfarsitul anilor '70, erati deja confirmata pe scena muzicii usoare romanesti, alaturi de reprezentantii generatiei de aur a epocii.
- Am debutat in 1975, cu o piesa a lui Horia Moculescu, la un festival la Arad, "Ritmurile tineretii" se chema. Mai apoi am fost o obisnuita a festivalurilor si a concursurilor de muzica usoara, si o "abonata" la premiile care se dadeau, dar asta nu m-a facut sa renunt la Medicina in favoarea unei cariere artistice. Muzica a fost un hobby pentru mine, nu o meserie. Am terminat facultatea la Timisoara, si in 1981 am venit la Bucuresti, prin repartitie, pentru ca am terminat cu zece si am putut alege orice post. Am ales Bucurestiul, pentru ca voiam sa lucrez si sa invat de la cel mai mare profesor in domeniu, Valerian Popescu, un colos al chirurgiei maxilo-faciale romanesti, o personalitate extraordinara si care-mi permitea, la unele din operatiile dificile pe care le facea, sa fiu mana a treia, desi abia iesisem de pe bancile facultatii. Acesta a fost motivul venirii mele in Bucuresti, nu muzica, desi eram des chemata la televiziune, la spectacole si pentru imprimari in radio. Colaboram cu mari compozitori de muzica usoara ai momentului, si asa l-am cunoscut si pe Cornel Fugaru, care m-a vazut intai la televizor si m-a remarcat, dar povestea aceasta o stiti de la el, v-a spus-o in paginile revistei "Formula AS". La terminarea stagiaturii obligatorii de trei ani, am ales localitatea Calan din judetul Hunedoara. Din 1984, pana la inceputul lui 1990, au fost oprite toate concursurile de intrare in Bucuresti, pentru toti medicii specialisti, asa ca acolo am facut naveta, deja casatorita si cu copil mic, iar de acolo am fost detasata la Manastirea Dealu, unde faceam naveta saptamanal. Detasari, navete - am avut parte de tot "tacamul".
Cosul cu cozonac
- Ce v-a placut mai mult in Capitala, cand ati venit aici, din Arad?
- Pfui, mai nimic... Un oras mare, dar apasator. In Bucuresti te simti pierdut, nu te cunoaste nimeni. Sunt de 30 de ani aici, din 1981, si tot pierduta ma simt in orasul acesta, daca ma scoti de pe drumurile de rutina. Am observat apoi, prin comparatie, ca Aradul e un oras care te lasa sa respiri, sa fii tu insuti, pe cand Bucurestiul aproape te obliga sa te prefaci, sa te ascunzi, sa ai un discurs, un zambet si un look "pre-fabricate", in trend, in functie de interese. La Arad am crescut intr-o comunitate multietnica, si in felul acesta i-am cunoscut si pe unguri, si pe evrei, si pe svabi. Acolo am deprins un spirit de toleranta si de acceptare a "celuilalt", asa cum este el, altfel decat tine, cu bune si cu rele. Cred ca asta m-a ajutat foarte mult mai tarziu, in felul de a vedea si de a judeca lumea. Dar, din punct de vedere profesional, m-am implinit aici, la Bucuresti. Si familia, tot aici mi-am alcatuit-o. Sigur, imi e dor de Arad, de oamenii de acolo, de familia noastra unita. De Craciun, un var de acolo, gandindu-se la noi, ne-a trimis un cos cu vin si cozonac. Am copilarit impreuna si m-a induiosat nespus gestul sau. M-a facut sa mi se incalzeasca putin inima la amintirea Craciunului copilariei. Sarbatoarea lui reunea toata familia, era un moment important, macelarul pregatea porcul, pregatea carnatii, sunca, jambonul. Era frumos si mai apoi, cand parintii mei veneau de la Arad la noi acasa, la Bucuresti, dupa ce m-am casatorit cu Cornel si am avut copilul. Craciunul e o sarbatoare importanta pentru noi si acum, numai ca anul acesta sarbatoarea noastra a fost mai trista, familia noastra a ramas mai mica, e primul Craciun fara sotul meu. Suntem doar eu, Vlad, fiul nostru, si mama mea, care are 80 de ani, si care locuieste in Bucuresti, la casa ei. E o ardeleanca mandra si independenta cum sunt si eu, care vrea sa stea singura, sper ca la un moment dat va accepta sa faca un "schimb" cu Vlad si sa vina sa locuiasca cu mine. Am fost impreuna de Craciun, de Anul Nou, si m-am bucurat ca e inca sanatoasa si puternica, ba inca imi mai da si mie din energia ei.
Medicina si muzica
- Cum imbinati in aceeasi reteta medicina si muzica?
- S-a vorbit mult in presa, cum ca as fi renuntat la meseria mea, ca sa fac muzica, alaturi de Fugaru. Dar nu mi-a trecut prin minte asta niciodata. "Never"! Imi iubesc meseria, sunt medic primar, am cabinetul meu, iar parerea generala a pacientilor mei este ca as fi un bun medic stomatolog. Imi practic meseria cu placere, nu m-am plictisit, nu m-am plafonat, cum sa renunt? Asta e meseria mea! A, ca fac si o suta de alte lucruri pe langa ea, asta e altceva. Iar daca medicina vindeca trupul, muzica vindeca sufletul. Pentru mine, au coexistat amandoua aceste preocupari in chip armonios, si m-am implinit prin amandoua. Aceasta simbioza mi-a conturat traseul vietii, an dupa an. Chiar si acum, dupa ce Cornel a plecat de langa noi.
Primele bucurii
- Dupa moartea sotului dvs., ati preluat cu mana sigura pregatirea copiilor ii forma muzical. Iar succesul n-a intarziat sa apara. Stefan Atargovitoaiei, copilul pe care l-ati pregatit, a luat trofeul "Eurovision Junior" din Italia.
- Asta a fost dorinta unora dintre elevii lui Cornel, care n-au vrut sa mearga in alta parte, la alti profesori, desi eu aveam posibilitatea sa-i recomand. Dar ei n-au vrut sa se rupa de aceasta casa si de noi. Am fost ca o mare familie, am avut o legatura profund emotionala si sentimentala, de mare atasament, cum este, de altfel, si acum. Am continuat pregatirea cu sase dintre ei, nu am putut din cauza lipsei timpului fizic cu mai multi, dar am facut-o cu tot sufletul si iata ca rezultatele au aparut din nou. Stefan Atargovitoaiei, de la Iasi, a luat trofeul Eurovision Junior, la categoria lui de varsta, 10-12 ani. Ma bucur mult pentru el, a fost un efort urias (a avut de pregatit o piesa aleasa de producatorii festivalului in cateva zile), dar, pe buna dreptate si pe merit, a obtinut aceasta mare victorie in numele Romaniei, desi n-a existat o sustinere oficiala. Tot anul trecut, alaturi de alt copil, Ion Moise Badulescu ("Johnny", cum ii spunem noi), a participat la alt concurs, unde au iesit amandoi invingatori si i-a vazut toata Italia si chiar toata Europa. In paralel, trei fetite pe care le pregatesc au avut, si ele, parte de mari succese la festivalurile de interpretare pentru copii la care au participat, chiar la final de 2011. De la toti am avut confirmarea ca ceea ce am muncit a fost cu folos, iar asta imi da puterea sa merg mai departe. Acestea au fost primele bucurii dupa ce sotul meu, Cornel Fugaru, a plecat Dincolo. Am speranta ca sunt semne bune pentru anul care a inceput.
- Cum reusiti sa faceti atatea lucruri care cer energie la maximum? Ce va spuneti dimineata, cand va treziti si incepeti o noua zi?
- Ma rog sa ajung cu bine la sfarsitul ei. Imi fac curaj si incep sa bifez, ceas dupa ceas, pe o lista schitata de seara, tot ce trebuie facut. Asta, pentru ca uneori uit, ori suprapun programarile, asa de multe lucruri sunt de facut. E o alergatura fara capat, o perioada cumplit de grea pentru mine. Sunt momente in care nu-mi vine decat sa stau si sa plang, sa mai consum din durerea asta care ma cotropeste, zi dupa zi, cand orice lucru, orice situatie imi aminteste ca am ramas singura. Cand simt ca nu mai pot, ma gandesc la Cornel si il rog sa ma ajute, de acolo de unde e si, imediat, apar rezolvarea si semnul. Dar eu, in sufletul meu, n-am apucat sa ma linistesc! Nu am nici macar timp pentru a asculta muzica, pentru a revedea fotografiile, inregistrarile, filmele pe care le-am facut in calatoriile si vacantele noastre, din care zambim, amandoi, fericiti.