* Este patronul spiritual al Dubrovnikului, frumoasa asezare de pe malul Marii Adriatice. Revendicat de catre croati, si numele sau, si legenda, dovedesc mai degraba ca este vorba de un sfant roman, adorat de pastorii vlahi din Balcani *
Legenda
Statea pe malul marii, rugandu-se, ca de obicei. Intinderile albastre ale Marii Adriatice ii purtau mai usor gandurile spre cer. Vantul matura tarmul, iar parintele Stojko il infrunta cu vesmintele fluturandu-i ca panzele unei corabii in furtuna si cu privirea pierduta spre orizont. Undeva, in departare, spre vest, in locul unde marea incepea sa inghita soarele ce cobora catre asfintit, se afla bogata si razboinica cetate a Venetiei. Preot slujitor in marea catedrala a Ragusei, parintele Stojko se rugase mai intai in biserica, pornind apoi catre malul marii, pentru a scruta orizontul, de unde puteau oricand rasari corabiile dusmane ale Venetiei, care visa sa-si intinda stapanirea peste Ragusa. In amurgul tarziu nu se auzea decat zgomotul marii furioase. Dar pe cand voia sa se intoarca din nou in biserica, ii aparu dinainte, de nicaieri, un calugar batran, din care parca izvora lumina. "Pregatiti-va de razboi, caci venetienii va vor ataca in curand. Barcile lor, incarcate cu soldati, sunt ancorate aproape, in Gruz si langa Lokrum. Spune-le raguzenilor ca i-a avertizat Vlasie, episcopul martir al Sevastiei", rosti arhiereul si se facut nevazut. O clipa, parintele Stojko s-a temut ca are vedenii, dar apoi a inteles ca ii vorbise un sfant si a convocat Senatul Ragusei, pentru a transmite mesajul primit. Avertizati din vreme prin acel semn ceresc, raguzenii i-au asteptat pregatiti pe venetieni si i-au infrant. Asa a scapat de la nimicire, in anul Domnului 972, Ragusa, Dubrovnikul de azi, perla Croatiei.
De atunci, Sveti Vlaho este cinstit ca protector al orasului. Chipul sau, asa cum a fost descris de preotul Stojko, cu barba lunga pe piept si mitra bogata, a ramas ca efigie pe sigiliul de stat al Ragusei (republica intre 1272-1808) si pe monedele emise de ea, pana cand Napoleon a cucerit si desfiintat micul stat-oras de la Adriatica.
O camera captusita cu sfinte moaste
In septembrie, la Dubrovnik este inca vara torida. Strazile orasului se grabesc spre mare, serpuind printre cladiri medievale acoperite cu tigla. Odata cu strazile, aluneca inspre batrana cetate a Ragusei si puhoaiele de turisti. Se aduna in piata de la intrare si acopera cu zarva lor respiratia orasului. Se apleaca peste o margine de tarm intarita de ziduri, ca sa vada Adriatica, se mira cu glas tare, sporovaiesc si isi insotesc fiecare vorba cu un clic al aparatului de fotografiat, pentru ca apoi sa dea navala spre poarta vechiului oras. Si trec pe sub ea, primind, fara s-o ceara, binecuvantarea Sfantului Vlaho, turnat in piatra, chiar deasupra intrarii.
Ne lasam purtati de multime pe pavelele de piatra, pe langa case, cafenele si magazine din piatra alba, pana in centru, in fata bisericii Sveti Vlaho, construita la inceputul veacului al XVIII-lea, in stil venetian. Cea mai iubita biserica din Dubrovnik. De inteles, de vreme ce ii este inchinata celui care pastoreste spiritual orasul. De altfel, intreg Dubrovnikul e impanzit cu statuetele sfantului protector. Dar sfintele moaste ale episcopului martir nu sunt adapostite in catedrala ce-i poarta numele, ci in biserica de alaturi (cu hramul "Adormirea Maicii Domnului"), bizantina la origine, astazi catolica. In relicvariul catedralei se afla capul sfantului, mainile si piciorul sau drept, de la genunchi in jos, imbracate in somptuoase broderii din aur. De aici sunt scoase in procesiune in fiecare an, pe 3 februarie, cand croatii il sarbatoresc pe Sf. Vlasie. O mare de oameni, veniti din toata tara si de mai departe, insotesc sfintele moaste intr-o procesiune desfasurata in jurul orasului, cantand imnuri religioase. O procesiune urmata de o mare sarbatoare populara, la care coboara si locuitorii din munti, imbracati in costume populare, izbitor de asemanatoare cu cele de pe la noi. La fel de impresionanta este si camera sfintelor relicve din catedrala Dubrovnikului. N-am mai vazut niciodata un asemenea loc: pereti intregi ascoperiti de rafturi, pe care odihnesc particele din trupurile unor sfinti, prinse in aur si argint; sute de sfinte moaste ale unor purtatori de Dumnezeu, care si-au dat viata pentru Hristos, cu sute de ani in urma, in vremea cand Biserica Crestina era nedespartita.
Sveti Vlaho, un sfant martir
Viata sfantului Vlaho, caruia latinii ii ziceau Blasius, francezii Blaise, italienii Biaggio, croatii Vlaho, iar romanii Vlasie, este cunoscuta atat de catolici, cat si de ortodocsi, care il praznuiesc pe 11 februarie, data la care a fost ucis, in anul 316.
Nascut intr-o familie avuta, Sf. Vlasie a ales sa-si inchine toata viata lui Hristos si a ajuns episcop in Sevastia, pe vremea aceea o localitate aflata in Armenia, iar astazi in Turcia (Sivas). In timpul persecutiilor asupra crestinilor, ordonate de imparatul Diocletian, sfantul s-a retras intr-o pestera, in muntele Argheos. Acolo, ducand viata pustniceasca, se ruga neincetat, vindecand, cu o simpla binecuvantare, oamenii care il cautau, dar si fiarele padurii. Prins de romani, in timpul domniei lui Liciniu, a fost intemnitat si schingiuit, cerandu-i-se sa se lepede de Hristos. Refuzand tradarea, sfantul a fost dat mortii, fiind aruncat intr-un lac. Dar, prin voia lui Dumnezeu, Vlasie a mers pe apa ca pe uscat, indemnandu-i pe slujitorii romanilor, care se inchinau la idoli, sa faca la fel, daca ei cred ca zeii lor ii vor ajuta. 68 de pagani s-au inecat, incercand sa se apropie de sfant pe apa. Deodata, Vlasie a auzit o voce din inaltul cerului care-i spunea: "Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeste cununa cea gatita tie", si a inteles ca trebuie sa accepte mucenicia, caci invierea sa in Imparatia vesnica era aproape. Prins de romani, sfantului Vlasie i s-a smuls carnea de pe trup cu piepteni de fier pentru scarmanat lana, si i s-a taiat capul cu sabia. De aceea, emblema sa iconografica sunt pieptenii de lana, iar pastorii si l-au luat drept sfant protector. Moastele sale au fost aduse, in anul 855, in Imperiul Roman de Apus si asezate in manastirea care a dat ulterior numele orasului, Sankt Blasien, din Baden-Wurttemberg (Germania), iar o parte din ele au fost luate de catre Ragusa, dupa ce sfantul i-a salvat pe raguzeni, in chip miraculos, in anul 972.
Sveti Vlaho - un sfant roman?
Nonagenarul cercetator si luptator pentru drepturile romanilor din Sudul Dunarii, Cristea Sandu-Timoc, sustine ca, dupa unii autori sarbi, inainte de a ajunge in cetatea Ragusei, moastele Sf. Vlasie au fost purtate prin toate asezarile unde traiau vlahi, din Asia Mica si pana in teritoriile de azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei, Macedoniei, oprindu-se pentru cativa ani la Cetinje, in Muntenegru. Pe atunci, la Cetinje domnea Radule Vlah, un principe roman. Dovada originii romanesti a Sfantului Vlasie si a acestor peregrinari ale sfintelor sale moaste ar fi ca, in majoritatea asezarilor locuite de vlahi in Balcani, exista cate o biserica inchinata Sf. Vlasie: in orasul albanez Durres, la Cetinje, in Muntenegru, iar o localitate bulgareasca de la Marea Neagra poarta numele de "Sveti Vlas". Cristea Sandu-Timoc este convins ca vlahii recunosteau in Sf. Vlasie pe unul de-al lor. Poate ca nici numele sfantului nu e intamplator. Slavii ii numesc pe vlahi - vlaski si vlasi. Iar Vlas e usor de transformat in Vlasie. Asa se face ca in croata ii spun Vlaho, care nu poate veni decat de la vlahi.
Dar ce sa caute un vlah in Armenia?
In volumul "Cinci conferinte despre Venetia" (1926), N. Iorga noteaza ca vlahii erau asa de buni luptatori, incat formau trupele de elita ale Imperiului Bizantin si au ajuns pana in Asia Mica, pentru apararea teritoriului in fata navalirilor turcesti. E posibil, deci, ca parintii sau stramosii Sf. Vlasie sa fi fost romani. De altfel, Bizantul e plin de toponime legate de vlahi, ceea ce arata ca ei au fost numerosi si au locuit pe intinderi mari din imperiu. Intr-o fireasca urmare logica, Cristea Sandu-Timoc afirma ca insasi aparitia Sf. Vlasie la Ragusa a avut ca temei salvarea unui oras cu o populatie majoritar vlaheasca, adica romaneasca, de la care se revendica si el.
Ragusa era, intr-adevar, in acel ev, o cetate a vlahilor. Dalmatia intreaga, componenta a Imperiului Bizantin, era un punct de intalnire a romanitatii rasaritene, a vlahilor bastinasi, cu cea apuseana, italienii, veniti aici cu timpul - asa cum arata etnologul si folcloristul Teodor T. Burada (in cartea "Puncte extreme ale spatiului etnic romanesc"), citand cronica presbiterului Diocleate (1874).
In vremea aceea, Ragusa era locuita de populatia de origine romanica (stra-romanii), in vreme ce slavii locuiau in Dubrava, la cativa kilometri distanta. Abia din secolul al XIV-lea, vlahii si slavii au inceput sa se amestece, iar odata cu cucerirea si desfiintarea statului raguzan de catre Napoleon (1808), asimilarea vlahilor de catre croati se desavarseste, mai ales prin intermediul Bisericii Catolice, la care romanii au trecut pentru avantaje politice si economice. Pana atunci, vlahii erau toti ortodocsi si isi pastrasera limba, dupa cum mentioneaza diferite hrisoave medievale, citate de Burada.
In "Cinci conferinte despre Venetia" (1926), N. Iorga noteaza ca pana spre finele secolului al XVII-lea, zona Ragusei era plina de vlahi, care vorbeau o limba romaneasca foarte veche, dar ca in zilele cand a vizitat el orasul, vlahii fusesera deja slavizati.
Si Burada, si Iorga, afirma ca romanii din Dalmatia se ocupau mai ales cu cresterea oilor - fiind foarte apreciati pentru branza lor, "Caseus vlachicus" (casul romanesc), care, intr-o vreme, a fost folosit ca mijloc de plata pe langa moneda -, si cu carausia - duceau caravane comerciale, trase de cai, spre si dinspre Ragusa, in alte tari. Pe de alta parte, daca Ragusa i-a tinut departe de zidurile ei pe slavi, secole intregi, n-a acceptat niciodata, nici dominatia venetienilor - desi a fost, pentru o scurta perioada, sub suzeranitatea Serenissimei Republici -, pentru ca s-a considerat un oras de latinitate orientala, atat prin originea etnica, cat si prin credinta. Un oras vlahesc. De altfel, Ragusa a avut stranse legaturi cu Tara Romaneasca, despre care se face vorbire in "Cronicile Ragusei". In aceste documente este consemnata si prezenta in oras, in anumite momente, a printului Petru Cercel precum si a printului Ioan, nepotul lui Mircea cel Batran, care a avut si posesiuni in Dalmatia. De asemenea, la 1397, Republica Ragusa incheia o alianta cu Tara Romaneasca.
Minunile Sfantului Vlasie
Maica Emilia, o femeie intre doua varste, blajina dar riguroasa, in cel mai pur stil catolic, este adevarata stapana a bisericii Sveti Vlaho, cand parintele Toma Lucic lipseste. Ii intampina, fara exceptie, pe toti cei care calca pragul lacasului de cult. Iscoditoare cu turistii, despre care spune ca adesea strica randuiala locului si nu ii lasa pe credinciosi sa se roage in buna pace, maica Emilia e ca o sora mai mare pentru enoriasii obisnuiti ai bisericii din centrul vechi al Dubrovnikului. Slujeste de numai trei ani aici, dar le stie credinta si necazurile, bucuriile si incercarile.
Ne povesteste despre veneratia deosebita a oamenilor din zona, pentru Sveti Vlaho, despre procesiunile luminoase care se tin an de an. Cu prilejul uneia dintre ele, a asistat, ea insasi, la o mica minune. Ploua cu galeata, inaintea slujbei, care se face, conform traditiei, in fata catedralei. Ca de fiecare data, sute de inalti prelati erau prezenti la sarbatoare, plus zeci de mii de credinciosi din toate colturile lumii. Potopul ameninta ceremonia. Numai ca taman inainte de inceperea ei, norii s-au indepartat, iar procesiunea s-a desfasurat fara probleme. Nu s-a terminat bine slujba, ca norii au potopit apoi, din nou, peste Dubrovnik.
Maica Emilia crede ca Sveti Vlaho ii ajuta foarte mult pe copii. Pe o fetita grav bolnava, parintii o aduceau mereu la slujbe, iar cand micuta nu putea sa ajunga la biserica, veneau ei si se rugau pentru ea. "Dar Sveti Vlaho ii ajuta nu doar pe copiii bolnavi, ci si pe cei care vor sa aiba succes la scoala. Inainte de examene, nu ai loc de tineri in biserica", ne incredinteaza maica Emilia. Ne luam ramas bun si, dincolo de usa bisericii Sveti Vlaho, pasim in alt oras decat cel lasat cand am intrat. Strazile s-au golit de turisti, care prefera pentru seara si noapte cluburile si restaurantele din orasul nou. Abia acum se poate auzi si marea. O briza usoara mangaie zidurile Ragusei, pastratoare ale atator taine.