Mai demult, timpul meu era masurat cu un ceas de hartie. Croit dintr-un carton mai tare si legat cu o sforicica la incheietura mainii stangi, il purtam cu mare atentie, cu maneca suflecata, ca sa fie vazut si de altii. N-avea ore si minute. Pe cadranul lui rotunjit cu foarfeca erau desenate doar doua pene, una mai lunga si alta mai scurta. Pana mai lunga ajungea cam unde ar fi ora sase, iar cea mica se pierdea in directia opusa, in apropierea unui nor de fulgi desenati cu culoare albastra. Ceasul meu trebuia sa-mi arate cand vine iarna. Atat! Mi-l facuse tata, intr-o dimineata in care l-am zapacit, intrebandu-l intruna cat mai este pana la prima ninsoare. Mi-a explicat tacticos ca atunci cand si pana mare va ajunge intre fulgi, sigur va veni prima zapada. M-am linistit brusc si am inceput sa astept. O zi, doua, trei, poate mai multe... Seara, imi agatam ceasul in cui, langa manunchiul de busuioc de deasupra patului, dimineata il luam si Buna mi-l lega la loc, la mana stanga, nu prea strans, dar nici prea larg, ca sa-l pierd.
Cat era apoi ziua de lunga, ma uitam la el, dar penele ramaneau mereu incremenite, exact asa cum mi le desenase tata, in dimineata aceea in care, pentru prima oara in viata mea, mi-a fost tare dor de iarna si de zapada. Uneori, ma sculam noaptea si ma ridicam in picioare, in pat, ca sa ma uit la cadranul lui luminat de flacarile molcome ale focului din soba. Penele erau tot neclintite. Alteori, stateam minute in sir privindu-l fara sa clipesc, cu gandul naiv ca poate, poate, daca nu inchid ochii o vreme mai indelungata, cat mai mult, poate se va misca si pana aceea catre fulgii albastri. Ma chinuiam asa, pana cand imi curgeau lacrimi. Degeaba. De cateva ori l-am pandit, uitandu-ma pe furis la el, printre gene, dar oricat l-am sucit si l-am invartit, de-a ajuns sa fie indoit ca ziarul pe care-si punea unchiasul Andris oglinda, cand se barbierea, penele lui ramaneau intepenite. Tot asa au ramas si in ziua cand am vazut, dintr-o data, pe geam, ca ninge, si, de ciuda, am aruncat ceasul de hartie in foc... Buna m-a impacat si mi-a spus ca nu poti sa ghicesti dinainte cand vine iarna, ea nu asculta de nici o lege si, uneori, o vezi intr-un chip pe care nici macar nu l-ai fi gandit.
Dar pana la urma, i-am invatat semnele. Stiam ca vine, dupa cum se purtau oamenii printre care am copilarit. Dintr-odata, parea ca sunt mai veseli si mai glumeti, ca n-au astampar, ca pun mereu la cale cate ceva, ca au timp si ragaz sa povesteasca cat pentru o viata intreaga. Se adunau mai cu drag si parca le parea rau cand se desparteau unul de altul. Si lucrul casei il faceau mai cu spor si-abia asteptau sa se vada iar intre ei. Trei au fost intamplarile mari, pe langa unele mai mici, care nu merita pomenite, care mi-au aratat ca iarna vine intotdeauna ca o mare taina. Mai intai, simteam iarna din bucataria Bunii, asezata langa cuptor, apoi traiam iarna unchiasului Petrea, care aducea bradul din padure, in fiecare an, si la urma de tot (las la urma, pentru ca acolo s-au petrecut mereu lucruri ciudate), era iarna de langa alunul lui Feri, pe langa care treceam cand ma trimitea Buna la baba Nastasia, cu cosarga de pomana. In toate aceste locuri am vazut, am trait, am simtit cate ceva din Iarna aceea mare, Iarna iernilor de pretutindeni. Stiu acum ca ea ajunge uneori treptat, viclean, incet, ca o pisica furisata, imprastiind peste dealuri si peste varfurile copacilor o pulbere subtire, diafana. Cateodata, vine-ntr-o singura noapte, si numai te trezesti dimineata ca tacerea este prea mare si ca vorbele-ti ies din gura ca niste semne de exclamare. S-a intamplat, alteori, s-o vad venind greu, chinuit, pedepsind pamantul mai intai cu geruri naprasnice, sleind si incremenind totul sub maretia frigului, in asa fel incat primii fulgi au fost ca o descatusare, ca o eliberare, ca o bucurie care inmoaie toate spaimele. Dar am vazut-o si lancezind peste pasuni cu omaturi apoase si nesfarsite, prelungindu-se in primaveri cenusii. Orice as face insa, pe oriunde as umbla, nu pot sa uit primele ierni diafane, traite in curtea copilariei.
Iarna in bucatarie
Cand venea iarna, toate intamplarile mai importante se mutau din ograda in bucatarie si tot ceea ce se intampla in bucatarie se desfasura inaintea sporiului, a sobei uriase, care umplea un perete intreg, si-a cuptorului din care Buna scotea mereu cate ceva bun. Sporiul incepea de la usa ce dadea in camera mare, aceea in care iti clantaneau dintii de frig, caci se deschidea numai la Craciun si la Pasti, si se oprea langa cealalta usa, mai veche, din scanduri groase, legate intre ele cu tinte de fier, dincolo de care puteai sa cobori doua trepte si sa intri in camara de piatra. Sporiul avea intr-o parte cuptor de paine si langa el un cotlon mesterit in burta incapatoare, din care Buna lua apa calda, cand ma spala pe maini. Era vechi tare sporiul Bunii. Era mai batran cu mult decat Buna. Si Buna era batrana, dar sporiul, si mai si... Si era greu, de nu-l puteau misca din loc doi oameni. Nici nu tin minte sa fi fost mutat vreodata din locul lui, cat am copilarit eu in casa Bunii, aflata la o margine de padure, si nici dupa aceea, cand ma intorceam tot mai rar, in vacantele mereu prea scurte. Cand se facea curatenia mare, inainte de sarbatori, paturile, dulapurile erau trase de la locurile lor, golite, desprafuite, frecate cu lesie, limpezite, sterse, si apoi impinse la loc. Numai sporiul a ramas mereu in coltul lui. La caldura lui am adormit adesea cu motanul in brate, visand la munti de prajituri si de turta dulce, caci iarna, in jurul sporiului, se faceau niste minunatii pe care parca vara nu le simteai asa de dulci. Dimineata, devreme, Buna scotea din credent, din dulapul cel mare, tot felul de pungi si pungute, cutii de carton si de tabla, borcane pe care le insira pe masa, ca sa le goleasca apoi intr-o anumita ordine. Incepea totdeauna cu pungile maronii, din care ieseau la lumina poamele uscate, stafide aurii, cirese amare, coacaze, prune si afine pregatite din vara. Le punea pe categorii in paharele, si peste ele turna dintr-o sticla burtoasa rachiu ori vreun sirop gros, aromat cu muguri de brad, ori cine stie ce alte licori colorate, fierte indelung vara, in vase de lut, afara, la cuptorul cel mare. Din borcanelele groase, butucanoase, scotea apoi pe farfurioare coaja rasa de lamaie, inmuiata in miere amestecata cu scortisoara, din care primeam si eu cate o lingurita, daca eram cuminte si nu fugeam prea des de-acasa. Racoarea aceea galbuie, din care mai luam apoi pe furis, cand Buna era pe-afara, te pisca la limba si te facea sa razi mereu. Sunt ani multi de atunci, dar credentul bunicii imi staruie si astazi in amintire, iar bunataturile aranjate in el, pe rafturile impodobite cu hartie alba taiata traforat cu foarfecele, minunile acelea aromate, imi indulcesc si acum gandurile in zilele cenusii. Haiose infoiate ca niste flori uriase, biscuiti trecuti printr-o forma de tabla prinsa de masina de macinat, hoarne umplute cu frisca dulce, batuta din grostior, adica smantana culeasa dimineata, de pe laptele Matronei, bivolita noastra uriasa. Turtite undate in ciocolata topita, hoaburi, spume usoare ca fulgul, care se topeau in gura, facandu-te sa mai iei unul si inca unul, poate, poate ii prinzi mai bine gustul. Patratele de aluat cu mac si cuisoare zdrobite in mojarul auriu, cornulete cu nuci prajite in tepsuri mari, la cuptor, chifli cu nuci si alune, culese de mos Chimu, foi subtiri de prajitura cu scortisoara si zahar caramelizat. Toate-mi vin in minte, cand ma gandesc la credentul Bunii, dar niciuna dintre ele, oricat ar fi fost de buna si oricat de mult lingeam cremele ramase pe lingurile de lemn si pe castroane, niciuna nu-mi placea mai mult ca pasaruicile din aluat, cu ochi de piper, pe care le primeam in dimineata de Ajun al Craciunului, cand in cuptorul mare de-afara se coceau painea si colacii pentru Sarbatori. Pasaruicile acelea ascultau primele colinda mea soptita, repetata ca sa n-o uit, si de ele-mi incalzeam mainile inghetate pe sfoara saniei, caci le primeam fierbinti, de cum le scotea Buna din cuptor.
Colacii de Craciun
Era inca noapte afara, cand Buna facea focul in cuptor si arunca cenusa veche pe cararea catre casa, ca sa nu alunece pe gheata cu tavile de aluat. Apoi intra in bucatarie, odata cu aerul inghetat, care ajungea pana la mine, oricat ma ascundeam in varful patului, sub duna uriasa, umpluta cu pene de gasca. Buna se spala bine pe maini, isi punea surta mare de lucru si facea plamadeala. Se misca prin bucatarie "ca pe ata", nici o miscare in plus, nici una mai putin. Lumina galbuie scapata de sub abajurul dantelat al lampii ii rotunjea capul acoperit cu naframa si o facea mai tanara si mai vesela decat era ea de obicei.
O pandeam de dupa coltul pernei cum cernea faina cu sita mare de lemn si imi placea sa vad mormanele albe si grele de faina ce se asezau ca niste dealuri de zapezi in covata. De fiecare data cand facea cozonacii de Craciun, imi spunea si povestea lui Iisus. Si-n fiecare an, povestea incepea la fel: "Maicuta Domnului, Maria, se ducea cu Iosif prin campia de piatra a Iudeei, ca sa se inscrie in acte, la Ierusalim. Si ea se ducea, sarmana, cand pe jos, cand calare pe magar, pe drumul acela pietros si fara un petic de umbra, ca-n tara aceea e numai vara mereu. Si Iosif tinea magarusul de legatura de la gat si-l obliga sa mearga potrivit, nici mai tare, nici mai incet, numai bine ca sa nu se rupa de ceilalti, cu care au pornit la drum".
In timp ce povestea, Buna framanta din ce in ce mai repede. Si covata se legana dintr-o parte in alta a mesei si masa scartaia de cate ori Buna isi afunda mainile in aluat. Eu eram tot in pat, sub duna, unde era cald, cald, si ma gandeam cum poate fi pe lumea asta o tara in care sa fie numai vara, fara nici un pic de omat? Cum pot trai oare oamenii aceia fara zapezi? Si cum o fi calatorit oare Maicuta in tara aceea? Poate sa fi plecat de dimineata, cand lumina soarelui era inca zgarcita, ori poate ca inca nici nu se ridicasera umbrele reci ale noptii, cand ea s-a infasurat in pelerina de drum. Si drumul... Pasii marunti ai magarilor loveau pietrele albe, ce se rostogoleau usor prin iarba uscata de la marginea cararii. Si-n urma se ridica un praf galbui, ce se aseza peste haine ca o pojghita, ca o platosa, cu atat mai groasa, cu cat cararea ramanea tot mai lunga inapoia lor. Poate ca asa o fi fost.
"Si Maicuta sfanta", zicea iar Buna, "mergea greu, ca i-a venit sorocul sa nasca si nimeni n-o ajuta, si nimeni n-o primea in casa si s-a adapostit intr-un grajd, caci s-a pornit un vant mare. Si Maicuta, saraca, se muncea acolo in grajd, printre animale. Vai! Vai! Vantul de-afara nu mai contenea, suiera pe la colturile grajdului si strecura pe sub usa graunte galben-cenusii de nisip".
Aplecata peste covata, Buna spunea mai departe povestea si framanta de-acuma parca mai usor aluatul, care era aproape gata, caci se desprindea bine de pe mainile ei. Nu mai ascultam de mult ce vorbeste, stiam ce urmeaza, stiam ca atunci cand vantul a fost mai mare si vuietul de afara mai inspaimantator, atunci s-a facut brusc tacere, de nu se mai auzeau nici macar grauntele de nisip alunecand pe usa grajdului. Si-atunci, in tacerea aceea, s-a nascut Pruncul Sfant Iisus. Si mai stiam, tot de la Buna, care povestea acuma singura, fara sa vada ca n-o mai ascult, mai stiam ca atunci cand Pruncul a iesit in lume, s-au aprins pe cer stelele pentru intaia data si din norii nemiscati, incremeniti de asteptare, au inceput sa cada stelute mici, argintii, care au acoperit campia de piatra. Asta s-a intamplat cu siguranta, pentru ca Iisus, copilasul, si-a ridicat manutele catre cer si bunul Dumnezeu l-a vazut si s-a bucurat. Buna sedea apoi o vreme pe lada de lemne si-si lega mai strans naframa pe cap. Aluatul din covata se odihnea si crestea rotund, acoperit cu stergarul gros, de canepa; eu, intre perne, beam ceai de tei.
"Uite, asa L-a luat Maicuta pe Pruncut si L-a infasat, uite asa!", zicea Buna cand punea pe masa prima bucata de aluat. Il netezea cu drag si-l mai framanta un pic, il mai aranja si-i dadea forma lunguiata de cozonac. Si dupa ce-l punea in tava, cu o pana inmuiata in galbenus, il ungea cu grija peste tot si facea peste el semnul crucii. "Si L-a infasat in scutece si-n petelcute albe, ca pana de porumbel. Si-atunci s-a auzit cum sunau cerurile de cantece, care parca veneau de deasupra norilor. Si toata lumea se uita mirata si asteptau toti, ca sa le spuna cineva de unde vine atata sarbatoare. Si-atunci au venit si craii, mandru imbracati".
In fiecare an, povestea se oprea la sosirea crailor. Buna se incurca mereu cand le descria costumele. Nu mai tinea minte daca Balthazar era cu mantie rosie ori daca Melchior avea coroana de aur pe cap. Iar pe-al treilea, nici nu mai stia cum il cheama. Ba-mi spunea ca au venit din India, ba ca din Persia, ba ca din Babilonia. Cred ca nici n-a stiut prea bine vreodata, desi vorbea de darurile crailor pentru micul Iisus, ca si cum ar fi fost si ea de fata: "Doamne, ce haine bogate, ce de inele, ce de stofe si bani, si margaritare si aur... si ochii stralucitori de bucuria sosirii, mai stralucitori ca steaua care i-a calauzit zile in sir pana la ieslea din Viflaim".
De fapt, de cate ori ajungea cu povestea aici, cozonacii erau deja dospiti si trebuia sa fie dusi in cuptorul incins. Trebuia sa ma scol din pat, sa-i tin usa deschisa, ca sa poata trece cu toate tavile insirate pe brate. Si asa cum se-ntampla in fiecare an de Ajun, pe usa larg deschisa veneau dinspre padure, odata cu aerul inghetat al diminetii, cativa fulgi spulberati de vant. Si cand cozonacii erau gata si umpleau masa, era deja sarbatoare. Cine sa mai aiba vreme de povesti?
Cand matele fugeau de-acasa
Asta era numai asa, o vorba, ca fug matele de-acasa. O vorba cu care Buna ii intampina pe cei care veneau mai rar pe la noi. Oameni veniti de departe, ori pe neasteptatelea, ori poate, pur si simplu, ca ea voia sa-si mascheze de fapt nerabdarea cu care ii astepta sau emotia intalnirii cu ei. "Vaaai!", zicea ea oarecum mirata, "Ne-a fugi mata... Doamne, Doamne, no ni cine vine la noi! Haidati, haidati, numai". Saracele mate, daca ar fi stiut ce spunea Buna despre ele si cum le gratula cand venea cineva mai de soi la noi, s-ar fi uitat la ea pe sub sprancene. Dar ele nu intelegeau si nici eu nu prea pricepeam cum si de ce ar fi trebuit sa fuga matele daca aveam oaspeti, si de aceea ma simteam datoare sa stau cu ele cand Buna le smotocea de pe unde erau si le alunga din casa, pana cand pleca musafirul pentru care toate regulile casei erau schimbate si date peste cap.
Cand venea insa cineva pe care-l astepta din timp, cum era cand venea popa cu crucea, de exemplu, intre Anul Nou si Boboteaza, scotea matele afara si apoi presara un firicel de zahar vanilat pe plita incinsa a Sporiului si pana cand sa intre popa, zaharul acela se topea si mirosea in casa de credeai ca ai ajuns drept in rai. Asa i-a si zis odata popa Valer: "Vai, Catita-neni, parca esti in rai, asa miroase de frumos aici, la dumneatale". Si Buna nu i-a spus niciodata secretul mirosului minunat, desi el o tot intreba, si nici eu nu m-am invrednicit sa-l marturisesc vreodata, cand ne primea in post, la spovedit.
Matele mai "fugeau de-acasa" inca o data, si cand venea pe la noi Petrea, unchiasul care ne aducea bradul din padure, in fiecare an, cu o zi inainte de Craciun. Dupa ce Buna il cinstea cu un pahar de rachiu cu chimin, ii spunea cam cum sa fie bradul, cate randuri de crengi sa aiba si daca se poate sa aiba si "lumanari", adica niste crengute intarite, de pe care s-au desprins cucuruzii, care miroseau tare a rasina. Unchiasul Petrea iesea din casa si-si lega peste cizme harzoabele din crengi de alun. Asta era un adevarat spectacol, pe care nu-l ratam niciodata, caci mosul se descurca greu la legat, cu degetele lui noduroase, butucanoase. Ba-si scapa manusile grele de lana, ba toporisca ascutita, ba-i iesea pipa din jebul cusut pe dinafara de nevasta-sa si el mormaia in barba toate mascarile pamantului, dar era destul ca Buna sa strige: "Mai, Petre!", aratand cu capu' spre noi, si ca prin farmec, mosu-si gasea sireturile groase de lana si treaba era gata din doua miscari. Harzoabele erau niste impletituri rotunde, dese, mai latarete, cam ca niste capace mari de oale, care nu-l lasau pe mos sa se scufunde in omatul mare dintre copaci. Caci daca la noi, intre case, omatul era cat gardurile, apoi in padure, de multe ori, trecea de un stat de om. Unchiasul Petrea era cam la fel de batran ca Buna si-i cam placea rachiul cu chimin din care Buna ii dadea mereu cate o sticluta, sa aiba "de merinde", cand mergea dupa brad. Sarbatoarea Craciunului incepea cu adevarat, de fiecare data, doar atunci cand mosul intra cu bradul in curte, caci bradul venea intotdeauna cu miros de ninsori straine si de salbaticiuni. Ultima data, a intarziat cam mult mosul, si Buna ne-a trimis pe noi, toti copiii de pe ulita, inaintea lui. L-am gasit nemiscat, pravalit la marginea Vaii Albe. Atunci, in anul acela, am vazut iarna in ochii lui incremeniti de ger.
Alunul lui Feri
I-am zis "alunul lui Feri", pentru ca acolo l-am vazut pe el intr-o zi, ascuns dupa crengi, cumva deasupra lor, desi stiam ca a murit cu o vara inainte. Se hlizea la mine si am trecut mai departe, facandu-ma ca nici habar n-am de el. De Ajun, Buna ma trimitea cu cosarga de placinte la baba Nastasia, "ca sa se bucure si ea, sa stie ca-i sarbatoare". Casa ei era si mai langa padure ca a noastra si oarecum ascunsa dupa un ocol pe care-l facea ulita. In ziua aceea, pana sa ajung la alun, s-au lasat niste nori suri peste padure si apoi s-a facut tacere mare. Nu se mai auzea de-acolo nici o pasare. Nici o vrabie, nici o cioara. Nimic. Parca disparusera cu toate, undeva. Nu mai auzeam decat ticaitul inimii sub paltonul albastru. Si norii s-au lasat tot mai jos peste padure. Atata de jos, incat mi s-a parut si cred ca am si auzit cum trosnesc crengile copacilor batrani. Cand am ajuns langa gardul de lemn, am vazut mai intai poarta prinsa-ntr-un carlig greu si o parte din padurea care incepea dincolo de drum. Iar cand s-a facut liniste-liniste, cand nu s-a mai auzit nimic dinspre padure, atunci am vazut printre crengile alunului mai intai cativa fulgi speriati, risipiti ca o pulbere sidefie, si apoi l-am vazut si pe Feri. Dar nu era Feri cu care ne bateam cu nuci verzi, ascunsi pe dupa garduri, asa cum l-am vazut prima oara. Era numai umbra lui Feri, facuta cumva din fulgi mari, uriasi, care se invalmaseau unul peste altul, ca si cum ar fi fost suflati de un vant fara odihna. Feri era facut tot din fulgi, si am aruncat catre el o placinta de-a Bunii, si ea s-a rostogolit o vreme prin aer si-apoi s-a oprit in zidul acela de fulgi. Cand m-am intors de la baba Nastasia, placinta nu mai era acolo. Ningea greu si toata ulita era prinsa intr-un vartej rotat de ninsoare. Venise iarna aceea care acopera totul intr-o liniste fara veac. Doar macesul de langa gard isi inalta obraznic boabele rosii, sidefate de frig, catre cer.
*
Trei au fost intamplarile care, atunci, demult, mi-au aratat cum vine iarna. De-a lungul anilor, amintirea lor s-a mai nuantat. A disparut credentul plin de minuni dulci, dar intre timp invatasem chiar eu ca haiosele se infoaie mai bine, daca tai aluatul cu cutitul inrosit in foc, am mai invatat ca uneori poti sa vezi iarna venind prin ochii altora si, mai ales, ca niciodata sa nu treci pe langa un alun acoperit de nea, fara sa-i dai binete. Intotdeauna, la adapostul umbrei lui, stau stingheri, ca si cum le-ar fi frig, cei plecati dintre noi, care fac mereu, an de an, cale tare lunga, ca sa se incalzeasca la focul Craciunului.