Printre ingeri
Cred ca aveam noua ani cand destinul ne-a purtat departe de orasul copilariei, intr-o localitate unde parintii mei incercau sa ia viata de la inceput. Casa noastra se afla exact langa locul din care pornea poteca ce ducea in padure. La marginea ei se aflau cativa castani uriasi, dar spre adanc, existau arbori fascinanti si misteriosi, pe care nu-i cunosteam. In preajma lor, lumina parea sa ia forme omenesti, iar sunetele se deformau. Intrai intr-o alta dimensiune. Surorii mele ii era atat de frica de intunericul din padure, incat incepea pur si simplu sa planga, ori de cate ori ne apropiam de locul unde pluteau umbrele. In ce ma priveste, m-am dedat unor veritabile explorari. Mergeam cu grija in recunoastere, urmand strict cararea si ramificarile ei, temandu-ma de intalnirea cu animalele. Dar mai tarziu, am indraznit sa patrund in adanc, pasind usor, cel mai adesea cu picioarele goale, ca sa nu fiu simtita de pasari si serpi. Asa am facut cunostinta cu toate soiurile de arbori. Asa am invatat ca fiecare avea firea si vocea lui, ca erau la fel de diferiti ca si oamenii, ca se bucurau si mureau ca si noi, ca luptau si nazuiau impreuna, ca vorbeau intre ei. In padure era cand o rumoare abia perceptibila, cand un soi de adiere sonora care venea si pleca, dar indiferent de continutul mesajelor, am avut totdeauna convingerea ca eu eram bine-venita acolo, in padurea adanca, printre copaci. Nu stiu de unde-mi venea aceasta senzatie, dar intr-o zi am simtit ca cineva ma priveste, ca sunt atrasa in mod special de un copac. Un fag urias, cu ramuri gigantice, imi transmitea o ospitalitate vibranta. Trecusem adesea prin dreptul lui, fara sa-i dau vreo atentie. Dar de data asta m-am dus si m-am rezemat cu un umar de el. L-am mirosit si i-am simtit aroma amaruie. I-am atins scoarta aspra cu palmele si am simtit curentul viguros care il traversa. Simteam cum prezenta lui imi da putere si energie, desi ma intimida. A fost prima data cand am inteles ca arborii simt prezenta omeneasca si ca reactioneaza la ea. Iar intr-o zi, am realizat, pur si simplu, ca ma indeamna sa-i explorez. Doamne, ce bucurie sa descoperi ca te poti catara in copaci! Asezata pe o ramura cat mai inalta, ramaneam acolo ore intregi, leganata de ritmul lent al arborelui puternic. Ascunsa si protejata, puteam sa vad zborul pasarilor in cautare de insecte, trecerea ploii si a luminii prin frunzisul coroanei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lumea avea cu totul alta infatisare. In jurul fagului gravitau popoare uriase de pasari, roiuri de fluturi si de insecte, care nu puteau fi vazute de pe pamant. Dar mai existau si alte avantaje, nenumarate detalii pe care invatam sa le observ: nuantele diferite pe care le lua lumina in padure, bucuria cu care copacii se orientau catre soare, orele diferite la care incepeau sa fosneasca si sa respire, umpland padurea de aburi stralucitori, felul in care plantele agatatoare se chirceau, dintr-o data, anuntand ca vor veni ploile. In bratele copacului urias, puteam sa ma pierd in visare sau sa invat pentru scoala, fara a rupe contactul cu viata care ma inconjura. Pana la urma, m-am contopit atat de profund cu padurea, incat in drumetiile mele, veveritele mi se asezau, adesea, pe umar. Devenisem de-a lor. O furnica ceva mai mare sau poate o iedera fericita ca poate sa se-nfasoare pe un fir de soare. Eram printre ingeri. In al noualea cer.
Mesaj pe scoarta unui copac
In vremea copilariei, noi, baietii, taiam cu briceagul in coaja copacilor, literele cu care ne incepeau numele. Ceva mai tarziu, in anii adolescentei, faceam in copac o incizie in forma de inima, iar in mijlocul ei, scriam numele mandrei pe care o iubeam, sperand ca dragostea noastra va fi la fel de eterna precum copacul. Padurile sunt pline de mesaje de dragoste! Si nu sunt greu de gasit! Ele nu sunt dosite prin ascunzisuri, ci asezate ca sa fie vazute, pe trunchiurile arborilor din luminisuri sau de pe margine de poteci. Ce nu se poate spune in viata se poate marturisi in scoarta unui copac.
Ma numar printre oamenii care uneori se intorc in padure ca sa-si revada povestile de iubire "exprimate", dureros, cu briceagul, sperand ca li se vor intoarce, astfel, si amintirile. Dar nu toate visele incredintate copacilor se implinesc! Uneori ele se transforma in suferinta si dor la fel de tare precum taietura briceagului. Oricum ar fi, sperantele transformate in crestaturi iti dau emotii cand le revezi si inima iti bate mai tare. Stai in fata trunchiului puternic al unui fag si te uiti, uimit, cum literele lasate drept gaj au crescut si ele, odata cu pomul. Unele dintre ele au devenit uriase, altele au ramas la fel de mici ca la inceput, dar indiferent de marime, sunt independente de noi, duc mai departe viata care a fost. La fel cum propria noastra viata si-a ales o alta poveste decat aceea tiparita in lemn.
Ma intreb cateodata: sa-mi scot, oare, numele incizat in copac? Mi-a fost greu si atunci, cand a trebuit sa-l cioplesc cu cutitul in coaja groasa, daramite acuma, cand literele au crescut? Si-apoi, ma tulbura gandul ca sentimente uitate de mine, pierdute sau chiar tradate, supravietuiesc amplificate in coaja copacului. De ce m-am lepadat - din neputinta sau lasitate - padurea a stiut sa pastreze. Maruntimea mea omeneasca este rascumparata de eternitatea ei. Oare de ce nu putem semana, si noi, cu copacii? De ce nu ne putem taia in inima, cu briceagul, iubiri pentru toata viata? De ce ne pierdem entuziasmul si bucuria pe drum?
In ce ma priveste, singurul care mi-ar putea raspunde la intrebare ar fi chiar fagul. Iubirea mea pierduta traieste, astazi, in trunchiul lui. Dar fagul prefera sa taca. Asteapta iarna si prima zapada, ocrotind o iubire care a fost a mea.
DANIEL RUSU, student - Universitatea "Babes Bolyai" din Cluj