As putea spune chiar ca ne bem cafeaua in fiecare zi cu florile pe care le ingrijim si le indragim la fel de mult, amandoi. Suntem pensionari de mai bine de cincisprezece ani si Dumnezeu ne-a ingaduit bucuria de a fi impreuna si la aceasta varsta. Va scriem amandoi. El scrie scrisoarea aceasta cu stiloul lui preferat, pentru ca are un scris mai frumos si mai caligrafic decat al meu. Eu, pe langa el, mai adaug cate o vorba, sau fac cate o observatie la ceea ce scrie, ca sa completez povestea aceasta, care este povestea vietii noastre. Vrem sa v-o spunem dumneavoastra si cititorilor care vor citi aceasta pagina, pentru ca ne-am gandit ca din ceea ce vom povesti ar putea invata cate ceva cei mai tineri.
Noi ne-am apropiat mai mult unul de altul, cand aveam doar cincisprezece ani, eram in aceeasi clasa si vecini de ulita, asa ca am putea spune ca ne stim de cand am fost la scoala. Aici, Toader a vrut sa scrie prima data ca ne stim de cand ne-am jucat in tarana, dar eu n-am fost de acord cu expresia aceasta, pentru ca, de fapt, noi nici nu prea ne-am jucat impreuna in copilarie. El a ajuns in satul nostru la bunici, adus de parintii lui care, apoi, la cateva luni, au disparut intr-un accident. A ramas la noi in sat si era un copil foarte tacut si retras. Poate ca se simtea oarecum special, pentru ca ramasese orfan, si toata lumea din jurul lui il privea cu oarece mila si toti vorbeau in soapta cu bunica lui, atunci cand se-ntalneau cu ei. Asta, ca sa nu inteleaga el mai mult decat trebuia. Adica, sa nu inteleaga ca toti din sat erau impresionati de situatia lui de orfan, singur pe lume. Ma uitam dupa el cand trecea pe ulita, cu bunica lui de mana, si de la inceput am remarcat ca parca tine un umar mai sus, asa, ca si cum ar fi vesnic nedumerit. Cateodata, si acuma merge tot asa, mai ales cand trebuie sa rezolve cine stie ce problema importanta. Si mie-mi place tare mult sa ma uit la el cum incearca el mereu sa para mai serios decat este. Chiar si acum, cand ne-am hotarat sa va scriem despre dragostea noastra, care a rezistat de-a lungul anilor, mie imi vine mereu sa zambesc si el doar se incrunta putin, isi drege vocea si se-aseaza mai bine pe scaun, la scris.
Ce sa va mai spunem oare despre noi? Sigur ca acum putem sa fim senini, caci nu ne mai apasa tensiunile firesti ale tineretii, nu ne mai tulburam daca-l vedem pe celalalt stand de vorba cu cineva, glumind un pic mai smechereste decat s-ar cuveni poate. Dar am fost si noi tineri, si eu, Elena, nu pot sa spun ca n-am tremurat de cateva ori la gandul ca Toderas al meu s-ar putea uita cu interes oarecare la vreuna dintre colegele lui de lucru. Dar am stiut sa-i fac mereu acasa primirea ca si cum ar fi fost presedintele Americii. Masa, masa, casa, curata, eu, aranjata si dichisita, atat cat puteam si cat imi ingaduia timpul, caci la tara, mai totdeauna ai de lucru. Dar oricat as fi fost de prinsa de treburi, orice tulburare as fi avut, cand stiam ca trebuie sa ajunga acasa, ma transformam parca. Il asteptam cu bucurie si-l intampinam totdeauna cu o fata luminoasa. Iara el, chiar daca era oarecum suparat de la serviciu, nu putea sa stea tot incruntat, cand vedea cat de mult l-am asteptat si cum l-am primit.
Se spune ca dragostea este indelung rabdatoare, dar eu n-am avut de rabdat de la barbatul meu suparare. Am rabdat cu greu doar despartirile noastre atunci cand eram plecata la copii, ca sa-i ajut la nepoti, cand erau mai mici. Dragi-mi erau copiii si nepotii, dar si mai drag mi-era sa-l vad pe mosu meu cum ma astepta in statia autobuzului, sambata seara, cand ma intorceam de la oras.
As vrea sa va mai spun ca eu nici nu stiu cum au trecut anii pe langa noi. Eu ma simt tot la fel ca atunci cand am acceptat sa-i fiu nevasta. Cateodata, ma uit la el cum lucreaza cate ceva pe langa casa si-mi vine sa ma duc la el si sa-l pup. Sa ma apropiu de el si sa ma prinda de dupa umeri, ca sa ma traga langa el. Si acuma, va spun ca noi chiar facem asa. Adica, chiar ma duc la el si-l pup si nu mi-e rusine sa recunosc acest lucru, nu ma ascund ca-mi place cand ma prinde de mana si ma trage catre el si ma tine asa un pic, lipita de el, ca sa ma pupe apoi pe frunte.
Nu stiu cum sa ne exprimam mai frumos, ca sa intelegeti cat de mult suntem legati unul de altul. Eu stiu ca dragostea nu se poarta cu necuviinta, ca nu gandeste raul, ca le acopera pe toate si iaca, el imi spune acuma ca dragostea nu se lauda atata... si eu inteleg din asta si din felul in care isi ridica iar umarul drept, ca mi-am dat prea tare drumul la gura si iar o sa-mi zica diseara, la cina, ca tare bine ar fi daca as invata sa tac mai mult. Asa ca nu-mi ramane acuma decat sa-i dau inapoi stiloul pe care i l-am luat, ca sa scriu eu mai repede, ca prea se mocaia el sa gaseasca vorbe frumoase, sa i-l dau ca e al lui si sa se semneze langa mine, asa cum ne sta bine amandurora.
ELENA si TEODOR
P.S. Am uitat sa va mai spun ceva: atunci cand ne-am casatorit, ne-am jurat sa ne spunem intotdeauna adevarul si sa nu ne mintim unul pe altul niciodata. Si cu toate astea, noi ne mintim zilnic unul pe altul. El, cand imi spune ca va pleca in lume ca sa scape de gura mea si eu, cand il amenint ca ma duc la nepoti, daca nu vine la masa de prin gradina, cand il strig. Asa ca vedeti ca si in minciuni ne intelegem...