Numele meu este Gelu, am treizeci si opt de ani si sunt muncitor in constructii de lemn in zona Ardealului. Vreau sa va spun ca m-am hotarat sa va scriu dupa ce am citit o vreme articolele pe care le-ati publicat la rubrica Asul de inima. Si eu si sotia mea citim de cativa ani revista dumneavoastra si va marturisesc ca m-am bucurat cand a aparut aceasta rubrica noua, pentru ca stiu ca traim vremuri grele, in care e nevoie de sustinere si de ajutor sufletesc. Uneori e mult mai usor sa te dezvalui in fata hartiei de scris, decat in fata unui om de langa tine. Parca esti mai sincer si mai sigur atunci cand povestesti despre tine cu pseudonim sau semnand doar cu initialele.
Va rog de la inceput sa nu va suparati pe mine, daca am sa fiu un pic cam dur cu unii dintre cei care va scriu la aceasta rubrica. Am citit unele articole extraordinare, care m-au facut sa ma gandesc apoi de multe ori la oamenii aceia care le-au scris, la povestile lor de viata. De multe ori am trait imaginar alaturi de ei povestile de iubire pe care le spuneau, ma gandeam cum as fi reactionat eu daca as fi fost in locul lor. De cateva ori, va spun drept, m-am rugat chiar pentru ei, dorindu-le sa-i ajute Dumnezeu sa iasa la liman sufletesc. Cred ca acesta a fost si scopul acestei pagini. Sa ne ajute sa ne cunoastem intre noi, sa ne ajute sa ne cunoastem pe noi mai bine. Eu stiu ca atunci cand esti la necaz, cand ai o nelamurire, este foarte bine daca cineva te ajuta cu un sfat, cu o vorba de la care sa poti apoi construi ceva, sa repari o situatie.
Dar de multe ori cand am citit unele articole, am simtit ca cei care le scriau prea se complaceau in situatia de victime, in tot felul de povesti de dragoste neimplinite. Poate ca sunt cam dur, dar sa ma explic.
Eu sunt nascut intr-o familie cu opt copii. Am avut o copilarie destul de grea, pentru ca am muncit de mici toti fratii, ca sa ajutam la castigarea painii de toate zilele. Niciodata, nimeni din familia mea nu a stat degeaba, fara sa faca ceva in gospodarie sau fara sa munceasca. Ca sa ne putem cumpara caiete de scoala, uniforme, ghiozdane, toata vara umblam prin padure dupa ciuperci, zmeura, mure, pe care le vindeam pe la oameni prin sat. Ingrijeam de hainele bune de scoala, sa nu le rupem, sa nu le murdarim, ca stiam ca pana in toamna urmatoare altele nu primeam. Cu caietele la fel, n-aveam voie sa rupem foi, ca sa ne facem avioane, cum faceau alti copii, ori sa le mazgalim. Acuma, cand ma gandesc la cum am crescut noi, si cand ma uit in jurul meu, la conditiile in care cresc copiii de acuma, parca ma intristez si mai mult. Nu pentru viata mea, ci pentru a lor, caci vad ca nu este bazata pe lucruri stabile, clare, de respect si de grija. Au atatea la dispozitie, ca nu mai stiu ce sa faca cu ele, nu mai stiu ce sa aleaga. De aceea sunt si asa de superficiali in toate. Daca le dai ceva de facut, nu stiu, sau fac pe jumatate, sau fac doar in dorul lelii, ori fac doar fortati si fara tragere de inima. Nu te poti bizui pe cei mai multi dintre ei, si este foarte greu de crezut ca in aceste conditii lumea in care vor trai va fi mai buna decat a noastra.
Aceeasi superficialitate am observat-o si in relatiile de dragoste despre care ei povestesc. Cu atata usurinta se aduna, cu atata usurinta se despart, ca nici nu poate fi vorba despre sentimente adevarate intre ei. Stau laolalta cativa ani, si abia apoi isi dau seama ca nu se mai potrivesc, isi pierd mintea cand trece pe langa ei cineva mai bine imbracat ori mai frumos, ori mai slab, ori cu un zambet mai stiu eu cum. Nu vreau sa fiu moralizator, as putea chiar sa par unora poate penibil, caci nici eu nu sunt prea batran, insa am alte conceptii despre ceea ce inseamna dragoste si legatura cu o femeie. Si acestea vin din ceea ce am invatat de la ai mei. Si pentru asta nu am cuvinte de multumire, cat traiesc.
Cum e posibil sa speri ca vei putea sa fii fericit intr-o relatie, cata vreme stand de vorba, ori plimbandu-te cu o fata de mana, te gandesti cum sa te intalnesti cu alta mai spre seara, ori fiind intr-o prietenie cu una, ai corespondenta pe internet cu altele? Eu cred ca nici o sansa de bucurie si de fericire nu poate exista daca esti prins intr-o relatie doar pe jumatate, doar de forma, doar ca sa treaca vremea.
Imi amintesc ca in ziua in care nevasta mea a acceptat sa vina cu mine pentru prima oara la un film, am avut niste emotii teribile. Cum ar fi fost ca dupa ce am trait acele emotii si tulburari sa ma fi dus a doua zi cu o alta fata la film, ori sa-i scriu alteia pe internet, ca vreau s-o vad? N-as fi distrus farmecul acelei intalniri? N-as fi compromis chiar relatia noastra, sentimentele care se infiripau? Cata vreme nu crezi sincer in ceea ce faci, cum poti sa speri ca vei avea rezultate bune? Cand dai jumatati de masura, jumatati de masura primesti, in cel mai bun caz.
Poate ca am avut noroc de la inceput si am intalnit o fata cu care m-am potrivit, cu care am comunicat asa cum trebuie, in toate aspectele vietii. Eu nu vreau sa fac acum pe moralizatorul, n-am nici eu prea multi ani ca sa fiu atoatestiutor. Dar ceea ce am invatat de la familia mea, de la neamurile mele apropiate intre care am trait, a fost, in primul rand, faptul ca trebuie sa fii responsabil, atunci cand faci o alegere, cand iei o hotarare. Cu atat mai mult, cand este vorba despre intemeierea unei familii. Sigur ca ai sanse sa alegi o fata mai buna, daca ai posibilitatea sa cunosti mai multe. Si cu asta sunt de acord, insa sunt niste bariere pe care nu e bine sa le treci, tocmai pentru a te apara pe tine, pentru a nu te risipi. Pentru a avea grija de ceea ce este oarecum mai delicat in sufletul tau si pe care ar trebui sa-l dai doar unei singure femei - aceleia pe care ai ales-o sa fie sotia ta, mama copiilor tai.
Nu vreau sa va plictisesc cu sfaturi, v-am scris doar ceea ce am crezut de cuviinta ca pot marturisi din propria mea experienta de viata. Sunt un om fericit, am o familie frumoasa, o nevasta pe care o iubesc si cu care ma inteleg foarte bine. Am doi copii si am parinti care inca traiesc si sunt cat de cat sanatosi. Suntem asa cum erau pe vremuri familiile traditionale, traim in aceeasi curte, tineri si batrani, si stim sa ne bucuram impreuna de munca si de realizari. Muncim toti si nu ne dam in laturi de a discuta si de a lua deciziile impreuna, atunci cand unul dintre noi are o problema. Alti colegi de-ai mei au plecat de langa parintii lor, eu n-am vrut sa plec si ma felicit. Copiii mei au in permanenta un sprijin, bunicii care sunt acasa, cand noi parintii suntem la munca si, in acelasi timp, au un exemplu de familie traditionala romaneasca. Sper ca si ei sa ajunga sa-si intemeieze familii dupa aceleasi sfaturi si aceleasi exemple pe care le-am primit si eu la vremea mea. Cred ca daca vrem sa construim o lume mai buna pentru copiii nostri trebuie sa incepem cu efortul de a construi, in primul rand, o familie cu principii morale sanatoase. O familie in care sunt pretuite dragostea adevarata, munca, credinta, adevarul, bucuria lucrului implinit.
As vrea ca randurile mele sa fie de ajutor celor mai tineri si oarecum mai dezorientati, aflati la inceput de drum. Si, primul sfat pe care l-as da ar fi acela de a nu cauta fericirea departe de neamul in care s-au nascut, caci se rup cu totul de lumea lor si devin niste ratacitori care nu-si mai gasesc locul si implinirea nicaieri.
GELU MURESAN
Reproduceri dupa picturi de HOREA CUCERZAN