Traiul pe credit devenise o moda aproape generalizata in tarile prospere, pe care au imitat-o si altele, mai putin avute, cata vreme bancile si fondurile de investitii incurajau aceasta fuga inainte, manate de propria lor lacomie. Pentru multa lume incepe sa fie vizibil un defect general al sistemului; adica, toate salariile si preturile ar trebui sa fie mult reduse, pentru a se relansa competitivitatea, dar asta ar insemna sinuciderea politica a actualelor echipe aflate la putere. In curand anul se incheie si deja apare intrebarea incredibil de simpla: cum vor reusi cateva state europene sa se refinanteze anul viitor? Pietele financiare cer socoteala si spun ca ar trebui sa li se ia betivilor cheia de la pivnita cu vin - cum se exprima recent un economist francez. Doar ca nu se poate scapa peste noapte de aceasta dependenta alcoolica - banii obtinuti relativ usor, care au provocat atata euforie, in atatea tari unde datoria publica a trecut la peste 90 la suta din produsul lor intern brut. In lasitatea lor, numeroase generatii de politicieni au transmis nota de plata generatiilor viitoare si au inchis ochii, zicand ca se vor descurca ele cum sa plateasca datoriile stramosilor. De ce nu mai poate functiona azi sistemul care multora le-a adus inimaginabile profituri? Cauzele sunt multiple, dar in Europa la loc de frunte se afla introducerea monedei unice, care a sporit pretutindeni datoria publica, din momentul in care tarile mai putin competitive au putut imprumuta, si ele, cu usurinta, bani de pe pietele financiare. In tot acest timp, vajaiala cu care au circulat cantitati imense de bani fictivi a creat o crestere artificiala de venituri si a umflat valorile, mai cu seama in zona imobiliara (vezi si febra speculativa de la noi, in urma cu cativa ani). Ne trezim acum din acel exces de optimism si vedem ca multe tari sunt in situatie de faliment economic. Nu doar Grecia, dar si Italia, Portugalia si Spania, iar prin preajma noastra, Ungaria. Ca sa nu vorbim de faptul ca si Franta si Germania dau de greu, iar izolata insula britanica, chiar daca tentata de un si mai mare izolationism, nu poate sa ignore ca aproape jumatate din schimburile ei comerciale sunt in zona euro, cea amenintata cu disparitia. Caci despre disparitia posibila a zonei euro se vorbeste acum pe fata. Cum se va intampla acest lucru? Nimeni nu stie. Avea dreptate Havel cand spunea ca trecerea de la comunism la capitalism seamana cu incercarea de a face, nu dintr-un acvariu cu pesti un bors, ci dintr-o ciorba, un acvariu viu. Iata-ne in fata altei necunoscute: daca se va dezmembra zona euro, cum sa se revina la vechile monede nationale, evitandu-se haosul? S-ar putea ca aceasta ciorba sa fie exploziva. Merkel si Sarkozy fac aproape imposibilul ca sa mentina zona euro, ba chiar sa o sporeasca, dar cu noi reguli de functionare. Se crede ca au elaborat deja un plan in care sase tari notate actualmente cu triplu A s-ar intelege, prin tratate bilaterale, sa fie locomotiva grupului de 17 sau chiar de 27 de tari din UE. Dar cine va accepta ca Germania sa devina cancelarul unui soi de noua Europa, impunandu-si nu doar viziunea si cultura ei de austeritate asupra celorlalte tari, dar si dominatia economica? Cert este ca in viziunea Berlinului, care are o adevarata spaima irationala de inflatie, Banca Centrala Europeana nu trebuie sa cedeze, nu trebuie sa ajunga sa finanteze direct tari din UE amenintate cu falimentul. Asta fac celelalte banci centrale nationale, dar numai in conditiile in care exista cate un singur sistem fiscal si o strategie guvernamentala coerenta. Or, deocamdata, in grupul euro, furnicile incep sa plateasca pentru greierii nepasatori, cu perspectiva de a plati si mai mult. Nu e corect si nici nu poate sa dureze. Cert este ca BCE, chiar si sub noua conducere a italianului Dragi, isi mentine un soi de ideologie de inspiratie germana si intinde coarda la limita, exercitand un soi de santaj asupra liderilor politici europeni, de la care vrea sa obtina noi reforme comunitare. In aceasta viziune, BCE instrumentalizeaza cu cinism presiunea si speculatiile pietelor de desfacere, pentru a obtine cu forta, antidemocratic, noi etape de integrare spre Statele Unite ale Europei. Dar nici la BCE virtutea nu e substanta pura. Se aude ca, desi nu vrea sa imprumute direct, va da bani la FMI, ca sa se obtina pana la urma circa 600 de miliarde, pentru imprumutarea Italiei. Din toate aceste scenarii se risipeste insa o ceata compacta care sporeste si mai mult spaimele colective. Grav este ca guvernele par sa fie neputincioase in fata tuturor argumentelor care iau in seama interesele financiare ale unor grupuri sau banci si nu par deloc ingrijorate ca sunt destabilizate grav statele suverane. Ar trebui, in sfarsit, sa ne intrebam cu ce drept aceste oficine sau guverne financiare oculte trateaza statele suverane ca pe niste simple intreprinderi, ignorand interesul general si amenintand fragila pace dintre natiuni.