Pe tabla alba de la intrarea in comuna scrie in doua limbi: Cernat - Csernaton. Case verzi si caramizii se insira pe marginea drumului, de o parte si de alta, pana spre camp. In mijlocul satului, biserica ortodoxa pare crescuta direct din iarba ce-o inconjoara. E duminica dimineata si glasul molcom al preotului se aude pana afara, insotit de neobosita cantare a greierilor din cimitir. Sapte cruci, innegrite de vreme, stau cu bratele intinse, sprijinindu-se sa nu cada. Ioan, Ana, Radu, Vlad, Suzana, Maria, Dumitru s-au infratit in linistea de veci.
Rugaciunile si pomelnicele citite de preot se inalta in lumina ce se strecoara, pe furis, prin ferestre. Nu le asculta decat Bunul Dumnezeu, caci stranele sunt goale. In biserica nu e nici un credincios. In Cernatul care a fost odinioara sediul Protopopiatului Ortodox Trei Scaune si un puternic centru ecleziastic ce administra inca 16 "filii", astazi nu mai traiesc decat cativa romani, printre cateva mii de maghiari. Din cauza betesugurilor, a anilor multi (au toti peste 70), a distantelor mari la care locuiesc, romanii ortodocsi ajung tot mai rar la biserica. Pe cel mai batran dintre ei, Alexe Vlad, l-am cunoscut cand implinise 90 de ani. Astepta, de la o zi la alta, ultima intalnire cu preotul. Acum, crucea lui se sprijina de bratele celorlalte cruci uitate din cimitir. Dar povestea pe care mi-a spus-o e inca vie...
Scara cerului
L-am gasit stand la umbra, pe o banca de lemn. Casa lui e pierduta printre pruni si corcodusi si inconjurata de holde fosnitoare de porumb. S-a nascut la Zabala si se trage, dupa mama, dintr-o veche familie de munteni, cu stramosi la Ojdula, mai catre Vrancea. La Zabala a copilarit Alexe si acolo a invatat si primele taine ale oieritului, de la tatal sau, cioban renumit in zona. La 90 de ani, Alexe Vlad isi aducea aminte cu duiosie de anii petrecuti in curtea casei parintesti, de mama, Paraschiva Ardelean, care a crescut sapte baieti si doua fete in mare frica de Dumnezeu, in rusine si-n cuviinta fata de batrani. O tine minte si acum cum le spunea: "Bagati de seama la ce faceti si pe unde umblati, ca facutele voastre va urca pe scara la cer, la judecata cea mare. Vorba spusa si fapta implinita nu le mai poti intoarce, oricat de rau iti pare apoi". Era copil, Alexe, cand a intrebat-o pe buna lui maicuta cati fustei are scara aceea care duce la cer. Ea a ras si i-a spus ca fiecare om urca pe scara lui, ca unii urca mai mult, altii mai putin, dupa cum le-a fost viata.
"De multe ori, cand eram prunc, ma inchipuiam urcand fustei dupa fustei pe scara aceea pe care eu, in gandul meu, o rezemam de gardul din curtea noastra si pe care o vedeam ca se termina undeva, sus, in nori. M-am tot gandit multa vreme la scara asta si zilele trecute am si visat ca ma urcam pe ea si ca sus de tot, la capat, ma astepta Wilhelmina, nevasta mea, sa-mi dea mana ca sa ma ajute. Si eu ma tot urcam si nu mai ajungeam la ea. Si m-am trezit tare necajit, ca Wilhelmina e moarta - de-amu-s sapte ani si de atunci is tot singur. N-am mai dormit pana dimineata si m-am tot gandit cat de bine era sa fie si ea cu mine acum, la capatul vietii".
Nea Alexe se opreste din povestit. Isi scoate o batista mare, patratoasa, isi sterge ochii si apoi nasul. Clipeste marunt o vreme, uitandu-se catre fundul gradinii. Dinspre pruni vine catre noi un roi de fluturi mari, albi. "E nunta de fluturi", imi zice el si da din cap amarat, "ce le pasa lor?"
"Sunt tare suparat pe Wilhelmina c-a murit si m-a lasat singur. A murit langa mine, am vazut-o numai ca ceva nu-i in regula: "Az nem jo, ioi Istenem". M-am gandit si am intrebat-o: "Da' micinals, te? Ce faci? Tu vrei sa mori?". Si ea nu mi-a zis nimica, a murit si gata! Doamne, da' mult mi-o fost draga... asa de draga, de amu-s ca si cum n-as avea o mana...".
Au trait impreuna saizeci de ani si au avut cinci copii: pe Constantin, pe Ion, pe Ileana, pe Zamfira si pe Paraschiva. Pe Wilhelmina a cunoscut-o in Cernat, cand era militar. Nu stia nici un cuvant romaneste, era unguroaica faina si harnica. Nu l-a interesat ca ea nu era romanca, s-au inteles de cand s-au vazut prima data si pana ce a murit, asa ca ce mai conteaza de ce neam a fost?
"Era bine cand traia si ea, munceam eu, muncea si ea, radeam eu, radea si ea. Ne-am amestecat pana la urma si vorbele, si felul, si traiul. Prima data, i-am zis Wilhelminei c-o iubesc in limba romana si, daca am vazut ca nu ma pricepe, i-am zis si pe ungureste, ca io am invatat ungureste de la prietenii mei, din Zabala. "Szeretlek, draga", i-am zis, si atunci a inteles si ea. Da' io tot pe romaneste o iubeam mai tare".
De dragul Wilhelminei, nea Alexe si-a parasit familia, a vandut averea de la Zabala - casa, tarla, gradina si livada. "Zece ani a plans maicuta Paraschiva dupa livada plina de pomi. "Asta-i soartea, mama, asta mi-i soartea, n-am ce face!". M-as fi dus dupa Wilhelmina pana la capatul lumii, dar nici ea nu se dezlipea de mine. Pe unde eram eu, venea si ea, se tinea dupa mine peste tot, zicea ca se spanzura daca plec de langa ea. A venit cu mine si la biserica, la ortodocsi, la preotul Stefan Ciutac, care ne-a si cununat. Nu s-a dus la reformatii ei. "Femeia merge la biserica, la popa, dupa barbatul ei", asa zicea, si asa a facut cat a trait."
Cucu-n carare
"Am un mare nacaz acum, la batranete. Is tare singur. Copiii m-au parasit. M-au parasit de doua ori. O data, ca nu mai vin pe la mine, si-apoi, ca nu mai vorbesc romaneste. Nu i-am vazut de multa vreme. Am o fata, pe care n-am mai vazut-o de peste un an, desi sta aici, in Cernat. Are o fata ce mi-i nepoata, care nici nu stie unde mi-i casa. M-am dus eu odata la ei, ca sa-i vad. Is asa de bogati, de nici nu stiu ce au. Cand am ajuns acolo, era asa de fain la ei, ca am intrebat-o pe fata: "Tu, sa ma descult la poarta?". Au ras de mine. M-au lasat acolo, in curte, si-au ras, parca eram cucu-n carare, a nimanui. Ce sa fac? Ei sunt tineri si nu ne mai pretuiesc pe noi. Cand eram noi tineri, mergeam de Pasti si de Craciun la Zabala, cu Wilhelmina, la parinti. Faceam sarbatorile cu ei, le sarutam mana ca ne-au crescut si grijit, le respectam batranetea.
Io-s roman si pruncii mei vorbesc numai ungureste! As putea zice ca n-am copii. I-am botezat pe toti la biserica romaneasca, la ortodocsi, unde m-am cununat eu cu mama lor, dar unii au trecut la catolici, altii la reformati. "Care-i treaba, mai baieti?", i-am intrebat intr-o zi. "De ce ati facut voi asa?". "Tata, ii tot una, unde dracu-i fi, numai sa traiesti bine", asa mi-a zis unul. "Da' tu traiesti mai bine amu?", l-am intrebat. S-a facut ca nu ma aude.
Cred ca tot io-s cu hiba mare, ca n-am stat acasa langa ei, au crescut mai mult cu mama-sa, cu onyuka. Eu am fost plecat, ba la razboi, ba cu ciobania, ba cu primaria. Acuma-i tarziu ca sa mai repar ceva, ei nu ma mai baga-n seama si eu nu mai am putere."
Nunta laptelui
Nea Alexe a invatat ciobania de la tatal lui, care se ducea cu oile in muntii dinspre Vrancea. De dragul Wilhelminei, el nu pleca departe de casa; se oprea pe dealurile Sirosului, care-i hotar cu Malnasul. De acolo, putea lesne sa fuga pana acasa, sa mai lucreze la fan ori la sapat la cartofi. "Luam cate 70-80 de oi de pe la oameni, pe langa ale mele, pe la inceputul lui aprilie, dupa cum era vremea, si le tineam pana in noiembrie, in 25. In noaptea de Sf. Catalina, dadeam drumul oilor la berbeci, era un fel de nunta a lor. "Nunta laptelui" ii ziceam. Numai dupa aceea coboram in sat. Costica, baiatul meu mai mare, a fost cu mine la stana de cand avea noua ani. Il culcam cu mine, in cojocul meu de cioban. Am si acuma cojocul ala, ii facut din zece piei de oaie si are guler alb din doua pielicele de miel. Incap in el sa doarma trei oameni, asa-i de mare. Daca dormi macar o data in el, zici c-ai ajuns in rai - in raiul oilor.
Cojocu-i baza la cioban. Si bota. Si gura de strigat dupa oi si de cantat. Nu-i cioban acela care nu stie canta. La mine, cantatul era ca si rugaciunea. Cantam si cand inchegam laptele, si cand se scurgea zerul in troaca. Cantam si cand mi-era dor de nevasta. Aveam un cantec pe care-l cantam cand ma gandeam la ea: "Dealu-i deal si valea-i vale/ Mandra-i mandra pana moare...". Ea parca ma auzea de acasa si numai ce-o vedeam ca apare din padure, de dupa copaci.
Aveam un cioban din Zabala, care a crescut pe langa oi si care era tare priceput. De la el am invatat cum sa fac casu' bun, jintita, urda si grostioru' gras si multe mestesuguri de vindecat oile betege. Cand vedeam eu ca nu se uita ele bine la mine, ca au oareceva, le descantam. Puneam trei carbuni aprinsi in apa rece. Ei sfaraiau si se stingeau acolo si apoi ii zdrobeam, ii pisam si-i turnam pe gura cu apa cu tot la toate oile care nu erau bine. Zaceam si ceva vorbe, da' le-am uitat acuma, ca-i mult de-atunci.
Venea cate unul la mine: "Hai, nene Alexa, descanta-mi de schiopatura". Si ma duceam si la altii, nu pentru ei si nu pentru bani, ca nu ceream bani pentru asta, pentru oi ma duceam, ca la ele ma gandeam si la durerea lor. Le curatam rana cu cutatul, acolo, pe la copita, pe la unghii, si apoi presaram piatra vanata pe locul curat si le legam bine. Si-n vremea asta le cantam, 'tu-i boii ma-sii!, asa le mai cantam, de se sparia boala si fugea de la ele. Mie toate oile mi se vindecau. Si-apoi, cantam de bucurie ca erau sanatoase. Rasunau poienile, asa le cantam de fain. "Auzi-l pe Alexe, ziceau oamenii, iara-i pe deal!""
Turma de cruci
Ma uit la nenea Alexe cateva minute bune. Cata vreme a vorbit despre oi si despre anii de ciobanie, a fost mult mai vioi. Bucuria ce i-a umplut ochii parca i-a netezit si cutele obrazului. Nu l-am intrerupt de teama sa nu-i spulber lumina de pe chip. Povestind, el s-a scufundat cu totul in amintirea acelor zile de demult. Atata bucurie era in sufletul lui, incat a uitat, o vreme, ca asteptam continuarea povestii.
"Io m-am obisnuit sa vorbesc cu oile, ca acolo, in padure, cu cine altcineva sa vorbesti? Cu ele, cu copacii, ori cu Fata Padurii, feri Doamne, sau cu ielele, nebunele, nu? Doamne, fa-ti cruce cand le auzi si fugi! Nici nu te uita inapoi! Ma-ntrebi daca le-am vazut? Ti-oi spune doara ca am facut zeci de cruci cu care am umplut dealurile. Cruci albe de mesteacan. Faceam crucea si ma rugam si-apoi o bagam in pamant, in locuri pe care eu le stiam: la izvoare, la fantani, mai la umbra, in mijlocul poienilor, peste tot pe unde am vazut eu cate ceva necurat. Cre' ca si-acuma-s crucile pe-acolo, daca nu le-o fi rasturnat vijeliile iernii. Cum nu-mi placea ceva, cum mi se parea mie ca padurea nu ma primeste intr-un loc, cum imi luam coliba, o urcam in car si ma mutam pe alte poieni. Cine traieste mult in padure stie si semnele ei si-i vai de acela care le stie si le nesocoteste. Acolo unde ma mutam, iara puneam cruci albe, ca sa se curate locul. Toamna, coboram cu oile in sat, pe la marginea padurii, si-n urma mea ramanea o turma de cruci. Se bucurau oamenii ca le aduceam oile acasa si se bucura, poate, si Dumnezeu, ca am sfintit atatea locuri. Cand coboram, numai ce auzeam de pe deal: "Vine San' Mihaiu, mai!". Si de pe alt deal stragau alti ciobani: "Las' sa vie, mai, ca vine si San' Giorzul si iara om urca la deal cu oile, mai, mai!"."
Cand s-a obisnuit mai bine cu ciobania, pe Alexe Vlad l-au luat la razboi. A schimbat bota ciobaneasca pe pusca. Wilhelmina a ramas acasa cu patru copii mici. Ca s-o ajute, nea Alexe isi vindea ratia de tigari si-i trimitea ei banii acasa. A plans mult de dorul ei si de grija pruncilor. "Mai intai, am facut razboi de partea romanilor, apoi, in '40, cand au venit ungurii aici, ne-au luat si ei la instructie. "Stai!", "Atentiune!", "Drepti!", strigau romanii. "Vidyaz!", "Figyelem!", "Halt!", ziceau ungurii. Cand "La stanga!", cand "La dreapta!", "Culcat!", "Trage!", "Nu trage!", "Sapa transeu!", "Ascunde-te!", "Culca-te, sa nu te-mpuste!". "Nem jo!", "Nem kell!". Nu mai pricepeam nimica! Ne-am zapacit de tot. Ba eram cu romanii, ba cu ungurii, ba ii asteptam pe rusi, ba eram impotriva lor. Seara ne strangeam gramada, cati mai traiam, si eu le citeam din Biblie. Stateam in mijlocul lor si citeam si pentru aceia care nu stiau nici macar Tatal Nostru. Ma gandeam ca poate s-au intors iara timpurile de la Turnul Babel, ca nu se mai intelegea om cu om".
Pana de cocos
Anul 1940 a adus mari necazuri pentru romanii din Ardeal, care a fost trecut sub administratie ungureasca. Romanii au fost batjocoriti, inlaturati din functiile pe care le aveau, bisericile au fost sparte si profanate. Valtoarea istoriei a fost necrutatoare, familii intregi au disparut sau au suferit umilinte care nu se pot uita.
"Nu mi-o placut ce-a fost atunci", spune nenea Alexe. "Aia de sus ne-o incaierat, ca noi eram aici si romani, si unguri, ne intelegeam si ne ajutam cat puteam unii pe altii, ca doara laolalta traiam de cand ne stiam. Nevasta mea a fost unguroaica, da' io n-am avut suparare de la neamul ei si nici ea de la al meu. Erau multe familii amestecate in sat. Eu am fost primar pana sa vie ungurii, in '40. Ma ascultau oamenii, ca tineam numai cu dreptatea. Au venit ei, ungurii, si-au dat cu mine bine de pamant. Am mancat doua batai, sora cu moartea. M-au chemat la sfat si m-au luat la bataie, fara nici un cuvant. Patru golani m-au dezbracat si m-au batut pe unde-au apucat. A venit apoi batausul-sef. Cand mi-a dat asta un pumn, am cazut gramada".
Nenea Alexe se opreste din povestit si ofteaza. Vocea lui, ferma la inceput, a devenit din ce in ce mai stinsa, iar ultimele vorbe le spune soptit. "Asa de rau m-au batut jandarii lor, cenderii cu pana de cocos, ca am lesinat. Cand m-am trezit de cap, le-am strigat cum am putut: "Nu vi-i rusine la voi? Am venit acasa din razboi si aici vreti voi sa ma omorati? Da' ce v-am facut io, ca io n-am facut rau la nime-n lume?!". M-au aruncat afara si m-au trimis acasa. Venea unu' dupa mine, ca sa vada daca nu mor cumva pe drum.
Nu ma inghiteau ungurii, ca de ce am fost primar si ca de ce eram coltos la vorba. De-aia se tot legau de mine. Dar hiba cea mare a fost alta. Io n-am vrut sa-i predau pe romanii care au dezertat din armata ungureasca, pentru ca nu voiau sa lupte impotriva fratilor lor romani. Asta nu mi-o iertau ei. Pai, cum sa-ti impusti vecinul? Ce, eram fiare? Pe multi fugari i-am sfatuit sa stea ascunsi prin paduri, pana s-au mai linistit lucrurile. I-am scapat de robie pe cati am putut - si romani, si unguri; n-am tinut cont de ce neam erau. Dupa ce s-a gatat razboiul, unii mi-au multumit, altii s-au facut ca nu stiu nimica. I-am lasat in pace, ca este un Judecator pentru toate, de ce sa-i judec eu?
Ultimii sapte
"Ce sa facem noi acuma? Am ramas numai sapte romani aici. Toti suntem batrani, de-abia mai pot unii merge la biserica. Ne-om stinge, rand pe rand. Ii vai de crucea noastra, ramane biserica pustie. Io n-am mai fost de patru ani la biserica, nu ma mai tin picioarele pana acolo, sunt cativa kilometri buni. Mai vine parintele pe la mine si mai povestim. Mai trece vremea.
Cateodata, mi se pare ca-i lunga ziua. As citi ceva, dar nu pot mai mult de doua-trei randuri pe zi, ca n-am ochelari si mi-s innegurati ochii. Atunci ma gandesc la tinerete. Ma gandesc cum jucam de San' Ilie, cand ne adunam toti tinerii acasa, de pe unde eram dusi la lucru. Angajam tigani lautari de la munte si ne cantau aia pana le sareau strunele. Jucam romaneste, fecioreasca, batuta, braul, da' jucam si bostonul, si foxtropul, si malagamba. "Tragem si-un ceardas, mai?", zicea cate unul. "D-apoi tragem, de ce sa nu tragem?" Jucam si ceardas, si apoi si cate un valt nemtasc, ca sa li se infoaie fustele la fete. De toate jucam si nimeni nu se supara, ca le jucam pe rand, dupa voia fiecaruia.
Altadata, mi se pare ziua scurta si, ca s-o lungesc, ma gandesc la ce mi-o fost drag. Cand esti tanar, ti-e drag de ceva, cand imbatranesti, te mai schimbi. Io-s acuma satul de toate. Mi-ar fi dor sa ma mai duc pe dealuri, ca n-am mai fost de vreo zece ani, da' stiu ca n-oi mai avea bucuria asta. De-acuma, mi-s impacat cu viata mea. Am facut destule. Il astept pe preot, pe la mine. Sa mai vie o data. O singura data".
*
Din turla bisericii romanesti, clopotul anunta sfarsitul slujbei de duminica. Dupa un timp, preotul incuie biserica cu o cheie mare de fier. N-a tinut nici astazi Sfanta Liturghie, caci nici un roman n-a venit la biserica. Doar crucile raman adunate, una langa alta in cimitir, crucile care se ating cu bratele de lemn innegrit, ca si cum s-ar sprijini in aspra si lunga infruntare cu timpul.
Cernat - Csernaton scrie pe tabla alba de la iesirea din localitate. Casele verzi si caramizii au ramas in urma, pe marginea drumului. Campul e plin de brumele toamnei.
Foto: Parintele PANTELIMON SUSNEA