Ating pietrele de pe zidurile arhaice din Camenita, ca pe un hrisov lasat de domnitorii moldoveni pe intinsurile Podoliei. De peste secole de uitare si tacere, imi rasar in fata chipuri ilustre, desprinse din pagini invechite, din cronici si povestiri, din balade si legende medievale. Domnitori, parcalabi, cronicari, mitropoliti, carturari, o galerie de nume celebre romanesti, reinvie si ma transfera in alte evuri, ma fac sa vad capitala Podoliei ca pe un oras, in mare masura, al moldovenilor. Un oras care continua sa ascunda urmele inaintasilor nostri, un oras plin de taine, in care arhivele dorm de veacuri peste sigiliile romanesti acoperite de colb si uitare. E toamna, e liniste si e atat de frumos la Camenita! Cine sa creada ca vechea capitala a Podoliei poate fi mai atractiva decat Kievul, Lvovul sau Odessa? Pe hartile mici ale Ucrainei, numele Podoliei nici nu poate fi gasit, iar pe cele mari, ai nevoie de o lupa ca sa-l zaresti. Pitit la o margine vestica de tara, la cativa kilometri de Nistru si de frontierele Romaniei si ale R. Moldova, orasul Kamenet-Podolisk se afla si la o margine a traseelor turistice regionale si europene, ramanand o mare necunoscuta pentru amatorii de drumetii. Mai ales pentru romani, vecinii apropiati de peste Nistru si Prut. Si e pacat, fiindca o deschidere mai larga ar diminua o parte din prejudecati, "inventiile istorice" ale ucrainenilor, si ar aduce, din curiozitate, pe pamanturile Podoliei, mai mult suflu romanesc si, poate, un interes de cercetare a vestigiilor stramosesti, atat de multe si atat de necunoscute, pe pamanturile de la est de Nistru.
Se stie, nu din mutenia arhivelor rusesti, ci din marturiile calatorilor straini si ale cronicilor poloneze, germane, slave si maghiare, ca in Podolia medievala, pana la inceputul secolului XX, existau zeci si zeci de sate romanesti, care isi duceau traiul in credinta, obiceiurile si traditiile stramosesti. Si mai impresionant, in putinele documente cercetate, exista marturia ca, in Podolia, Galitia si Pocutia, romanii erau sedentari, nu adusi sa colonizeze regiuni ale Poloniei de sud. Nu in zadar, in anii de glorie a Moldovei, ostenii moldoveni aveau garnizoane de-a lungul Nistrului mult mai sus de Hotin, pana la izvoare, iar Stefan cel Mare, cand a redobandit Pocutia, a spus: "Tara aceasta nu e scrisa in zapise si e tara mea din vremuri vechi, tiindu-se de tara Moldovei... de aceea am venit la dansa ca in tara mea... Eu voi tine ce e al meu si in ruptul capului". Au, oare, pe timpurile in care temuta Roma se temea sa treaca Dunarea, intinderile de la est de Nistru nu faceau parte din Dacia strabuna? Si de ce pamanturile numite mai tarziu Pocutia, Galitia si Podolia purtau, la origine, numele de "tara bolohovenilor", adica tara valahilor? Incerc sa sar din nescrisul manual de istorie, sa gust din aromele si culorile lui brumar, sa descopar frumusetea neostentativa a fetelor din Camenita secolului XXI si sa savurez splendorile toamnei. Zadarnic! Magia istoriei e mai puternica decat toate si ma intoarce catre trecut.
In inima istoriei
Urc spre cetate de-a lungul zidurilor uriase, innegrite de vreme, si trec de la un veac la altul, fara sa simt timpul. O istorie nescrisa, romaneasca, pluteste in vazduhuri si se vrea descifrata si citita. Urc tot mai sus, pana vad in departare vremurile de marire si demnitate, cand Moldova era intreaga, de la munte pana la mare, avea parcalab la Hotin, iar hotarul ei de nord-est cu Polonia se intindea pe Nistru. E toamna, e atat de frumos in jur, si vad cum epocile se naruie, reinviindu-mi timpurile de odinioara, cand vechea capitala a Podoliei era un oras si al moldovenilor. Nici nu mai stiu ce sunt: calator, bastinas, fugar, exilat? Ce stare ciudata te incearca pe un pamant incarcat de trecut, de umbre si lumini, de ziduri si turnuri care te cheama sa le asculti povestea fara de sfarsit...
Camenita, asa cum caligrafiau in letopisete batranii cronicari moldoveni numele orasului aflat de cealalta parte a Nistrului, mai pastreaza si astazi, cum am spus la inceput, o multime de taine neelucidate, din viata domnitorilor si boierilor moldoveni, a logofetilor, hatmanilor, doamnelor si domnitelor, care in urma intrigilor, stramtorati sau amenintati la curtea de la Suceava sau Iasi, luau drumul pribegiei, in Podolia, Galitia, Pocutia, si pana in adancurile Poloniei. Orice fuga sau evadare din Moldova iti dadea de inteles ca ai scapat cu zile, doar dupa ce treceai Nistrul la Hotin si ajungeai la Camenita. Pe caldaramurile stravechiului oras si-au purtat pasii sau au gasit adapost provizoriu familia domneasca a Movilestilor, cronicarii Miron Costin si Ion Neculce, mitropolitul Dosoftei, dinastia carturarilor Hasdeu, mecena Vasile Stroescu, multi boieri moldoveni, care, acuzati de una sau alta, se fereau de mania domnitorului si isi salvau capul si aurul prin fuga. Si azi, zidurile vechi mai ascund sub mortare chipurile lor, pietrele mai pastreaza vibratia vorbelor romanesti si a soaptelor desprinse din gura domnitelor speriate de amara strainatate, turnurile mai tin minte o parte din drame, iubiri, sperante si tradari, ce se derulau in aceasta forfotitoare capitala a Podoliei. O istorie nescrisa a moldovenilor pluteste in aerul rece de toamna. Frunzele ingalbenite se rotesc in vazduh, de parca ar fi foi din manuscrisele pierdute de cronicarii nostri. Ratacesc pe o harta invizibila si ating fire ascunse de inaintasii mei in Camenita. Presimt ca in castelele matahaloase, trainice, impunatoare, in peretii si subsolurile lor, zac arhive in care se afla si insemne romanesti, si documente de pret despre Tara Moldovei, Transilvania, Muntenia. Centrul istoric al orasului mai pastreaza aproape neatins parfumul atator secole si epoci, incat in partea veche a lui, acolo unde nu au acces masinile si se plimba doar pietonii, adeseori ai senzatia ca timpul a incremenit, ca poti sa calatoresti nestingherit din veac in veac, ca poti sa vezi evenimente si oameni care s-au perindat acum o mie sau doua mii de ani, ca ceasurile de pe turnuri arata ora, nu veacul, ca din clipa in clipa, din stradelele inguste, pot iesi calestile boierilor moldoveni sau calareti medievali in zale si armuri. Rar loc unde poti simti si trai istoria ca la Camenita!
Trec podul de peste prapastie si ajung la poarta medievala. Aici (spune Cronica lui Ioan Neculce, despre luarea Camenitei de catre turci, la 1672), vizirul victorios i-a cerut lui Miron Costin sa fie sincer. "Si i-au dzis veziriul sa-i spuie drept: pari-le lor bine ca au luat imparatie cetatea Camenita, au ba? Iar Miron au raspunsu ca sa teme a spune drept. Iar veziriul s-au zimbit a rade si i-au dzis sa graiasca, sa nu sa teama. Atuncea Miron au zis ca "santem noi moldovenii bucurosi sa sa latasca imparatia in toate partile, cat de mult, iar piste tara noastra nu ne pare bine sa sa latasca." Atuncea veziriul iara au ras si i-au dzis: "Drept ai grait" [...]."
Camenita sau Petridava, un oras intemeiat de stramosii daci
In Cetatea construita pe un soclu grandios, natural, de piatra, nu mi-a venit a crede urechilor, cand ghidul ucrainean a spus ca intemeietorii orasului nu sunt altii decat... stramosii nostri - dacii, ca ei au pus piatra de temelie, ca ei au dat numele de Petridava sau Clepidava orasului din apropierea Nistrului, ca DAVA in limba dacilor avea intelesul de oras-cetate, deci Petridava sau Clepidava s-ar traduce din daca veche - cetatea din piatra. Si surprizele lansate de ghid au continuat: mai sus de Petridava, zice el, cam peste o suta de km, se afla ramasitele... "Valului lui Traian", cel de-al treilea val, de la Marea Neagra spre nord. Deci, frontiera de nord a Daciei ocupate de romani se ridica mai sus de Petridava, cu peste o suta de km, aproape de izvoarele Nistrului. Cine sa stie cate taine mai ascunde batranul Tiras, pe pamanturile Podoliei si Galitiei, in stravechea Petridava, actuala si eterna Camenita? Asemenea intrebari iti dau tarcoale la fiecare pas pe care il faci pe teritoriul Cetatii, fiindca aici traiesti intens o istorie de doua mii de ani, iar pietrele de temelie si zidurile pastreaza in ele memoria ctitorilor daci, a bataliilor impotriva lui Batai, atacurile tatarilor si asediile turcilor, luptele rusilor si nemtilor. Urc pe trepte roase de veacuri si ajung sus de tot. De pe turnurile inalte ale Cetatii se deschide o panorama superba, un oras care aduna in arhitectura sa multe secole si epoci; palate, castele, biserici, manastiri, lacasuri de cult construite de polonezi, timp de aproape 4 secole (1434-1793) si chiar un minaret, ridicat de turci in scurta perioada cat au stapanit Camenita (1672-1699). Intre ele, pana in albastrimea cerului, se inalta semeata catedrala ortodoxa. Toate bijuteriile arhitecturale construite de-a lungul veacurilor se afla, geografic, pe o insula uriasa din piatra, iar canionul sapat de rausorul Smotrici, un afluent de stanga al Nistrului, taie pe verticala stancile, pe o inaltime de 40 de metri. Peisajul este de o frumusete rara, iar orasul medieval, incercuit de raulet, e un adevarat muzeu in aer liber. Merita de retinut ca autoritatile municipale au inclus centrul istoric, canionul si insula, impreuna cu cetatea, in Parcul National "Toltrele Podoliei", de altfel cel mai mare din Ucraina (261 mii ha), si au facut tot posibilul ca intregul oras vechi sa intre in lista Patrimoniului Mondial ocrotit de UNESCO. Daca nu ar fi existat o responsabilitate istorica, o dragoste adanca a locuitorilor si autoritatilor fata de orasul lor, de fiecare monument si zid, la sigur ca nimic nu ramanea din comorile medievale, invesnicite in piatra, de la Camenita.
Petridava, Clepidava, Camenita, Kamenet-Podolisk, un poem inceput in piatra de ctitorii daci, pe care il iei cu tine ca pe o efigie scumpa, ca pe o farama din sufletul etern al stramosilor!
P.S. Din Suceava pana la Kamenet-Podolisk aveti, pe la Cernauti si Hotin, o distanta de 162 km. Singurul inconvenient este frontiera ucraineana, unde puteti pierde mult timp, dar ceea ce o sa vedeti la Camenita sterge din privirea suspecta a granicerilor si anuleaza neplacerile legate de completarea "certificatului de emigrant", la intrarea in Ucraina.
Text si foto de