Am fost in toamna asta la Cernauti, un oras somptuos si superb, ce poarta inca distincta pecetea sa romaneasca! Fosta capitala a Bucovinei, izvor de energii culturale si patriotice, printre marile personalitati de care isi leaga numele pana azi se numara si poetul nostru national, Mihai Eminescu. In Cernauti, Eminescu a trait cativa din putinii ani fericiti ai vietii sale dramatice. Anii teribilismelor de elev licean si ai febrilelor lecturi in biblioteca marelui sau profesor si indrumator Aron Pumnul, anii in care "vuietul, jocurile si sariturile erau la ordinea zilei", anii in care batea mingea pe toloaca de la marginea parcului, anii primelor iubiri si anii primelor versuri. O perioada plina de lumina si libertate, ramasa, ca prin minune, in amintirile unui coleg de scoala si bucurii: Teodor Stefanelli. Transformate in ghid, marturiile vechi de peste 150 de ani mi-au fost indreptar pretios in incercarea de a pasi pe urmele lui Eminescu la Cernauti. Aurul si melancoliile toamnei se lasasera deja peste lume, cand am pornit, ca in vis, in cautarea locurilor prin care trecuse, candva, tanarul Mihai Eminescu...
"Avea un vecinic suras pe buze"
In 1860, Mihai Eminescu era deja de doi ani in Cernauti, cand s-a intalnit pentru prima oara cu Teodor Stefanelli. Absolvise cu brio clasele a III-a si a IV-a ale Scolii primare National-Hauptschule, si era in clasa a II-a de liceu, cand Teodor Stefanelli era de-abia "boboc" in clasa intai. Apropierea dintre cei doi a fost magnetica, desi se intersectau numai duminica si in sarbatorile mari, la exercitiile religioase tinute de batranul si severul catehet "Popa" Veniamin Iliut. Din primul moment, Eminescu l-a luat pe Stefanelli deoparte, ca pe un frate mai mic, si i-a atras atentia ca nu-i de gluma cu absentele de la orele de religie. "Ia seama si te fereste, caci pe mine m-a parat "Popa" in clasa intaia, si mi-a dat nota rea din purtare, pentru ca am codit de cateva ori". "Atunci ne-am imprietenit si am ramas amici pentru totdeauna", scrie Stefanelli in "Amintirile..." sale despre Eminescu, cea mai importanta carte despre anii de scoala ai poetului. Repetentia lui Mihai din acel an avea sa-i apropie si mai mult pe cei doi, care devin colegi de clasa, doar ca in "despartituri" diferite. "La obiectele religia si limba romaneasca eram insa toti elevii romani ai clasei la un loc, si acuma, prietenia mea cu Eminescu, din cauza deselor intalniri, capata legatura tot mai stransa si mai temeinica".
Astfel l-a cunoscut Stefanelli pe tanarul rebel caruia putin ii pasa, bunaoara, de matematici, dar care era sclipitor la materiile care il interesau. Era cel mai bun la religie, cel mai bun la istorie universala si, pur si simplu, inegalabil cand venea vorba de Limba si literatura romana, pe care le-o preda profesorul Aron Pumnul. "Ne vorbea adese in clasa, si noi il ascultam cu placere, pentru ca vorbea romaneste mai corect decat noi. Poate si imprejurarea ca era din Romania a fost una din cauzele ca noi, bucovinenii, tineam atat de mult la Eminescu si ca Aron Pumnul il trata cu deosebita bunavointa si-l lua ades la sine". "Cat timp a urmat Eminescu liceul, era vorbaret si vioi, ca mai toti colegii sai, si avea un vecinic suras pe buze, afara doar cand nu stia lectia. Acest zambet prielnic le-a castigat inima colegilor sai."
Dar bucuria elevilor de la liceul din Cernauti era adumbrita de spiritul cazon al dominatiei austriece, insensibila la nazuintele spirituale ale romanilor. Limba oficiala era germana: in scoli, toate obiectele erau predate numai in germana, in vreme ce in liceu, doar o ora pe saptamana era rezervata pentru limba si literatura romana. Dascali mari, dar si mari patrioti, Aron Pumnul si Ion Sbiera, de-abia daca puteau sa strecoare, clandestin, cu mari riscuri, in cursurile lor de literatura, mici detalii despre adevarata istorie a poporului roman. Nesupus si nonsalant, Eminescu era un izvor nesecat de informatii pentru colegii bucovineni, care nu pusesera in viata lor mana pe o carte despre istoria romanilor, existente doar dincolo de granita imperiului, in Moldova. "Odata l-am intrebat pe Eminescu, ori de are carti pentru istoria romanilor, si el imi raspunse ca nu are carti de scoala, dar are alte carti vechi, in care afla ce-i trebuie". Mereu surprinzator pentru mai conformistii sai colegi din Cernautiul austriac, Eminescu era o prezenta care nu putea fi trecuta cu vederea. Licaririle geniului sau se faceau deja vazute si remarcate, iar gesturile sale iesite din comun conturau deja profilul unei personalitati cu totul si cu totul exceptionale. Asa si-l aminteste si Teodor Stefanelli pe marele poet de mai tarziu. "Era ceva la acest baiat, ce nu se putea incatusa, si aceasta era o pornire instinctiva pentru neatarnare, pentru miscare libera, nefortata de imprejurari... Parca-l vad si astazi, mic si indesat, cu parul negru, pieptanat de la frunte spre ceafa, cu fruntea lata, fata lungareata, umerii obrajilor putin ridicati, ochii nu mari, dar vii, colorul fetei intunecat, prin care strabatea insa rumeneala sanatoasa a obrajilor. Era totdeauna curat imbracat", scrie Stefanelli, conturand unul dintre cele mai emotionante portrete ale tanarului Eminescu.
Buzunarele cu covrigi
Liceul din Cernauti avea, pe vremea aceea, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, reputatia unui loc de maxima rigoare si strictete. Supravietuitoare istoriei, cladirea impune si astazi prin aerul ei sever si militaros. Inalta, maiestuoasa, cu trei corpuri care se strang lat in jurul unei curti cat un careu de raport. Un gard aspru aminteste si acum de strictetea din vremea stapanirii austriece asupra nordului Bucovinei. Placuta de pe una din laturile cladirii - Strada Mihai Eminescu nr. 1 - si un basorelief comemorativ insemnat cu litere slavone, pe care, ca roman, reusesti sa le descifrezi abia dupa ce recunosti chipul clasic al poetului, amintesc, dupa un secol si jumatate, ca aici a studiat, vreme de aproape trei ani, geniul nascut la Ipotesti.
Se facea scoala, nu gluma, la Cernauti, pe vremea lui Eminescu, dupa reguli "nemtesti" foarte severe, pe care profesorii se incapatanau sa se asigure ca elevii le respecta neabatut. Toata lumea stia acest lucru, cat era imperiul de mare. Stiau asta si oamenii cu vaza din Romania, care, precum Gheorghe Eminovici, isi trimiteau tocmai acolo odraslele sa invete carte temeinica. Stiau si elevii care frecventau liceul, desigur, caci doar pe ei cadea napasta pedepselor pentru micile nebunii la care teribilismul varstei ii impingea. Stia si Teodor, ca nu-i tocmai bine ce face, dar s-a putut abtine? "Odata, inainte de Pastele anului 1863, cand se finisera orele de invatatura in clasa mea si colegii ieseau afara, eu m-am urcat pe catedra si am strigat cat ma tinea gura: "Petrecere buna, domnilor!". Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul usii, se vede ca nu-i placuse strigatul meu, se intoarse si-mi dicta o oara de carcer, in clasa unde eram. Curand, veni si servitorul scoalei, Onufri, ca sa incuie usa", povesteste Teodor Stefanelli. Colegi de an, dar in clase vecine, Eminescu n-a fost partas la nazbatia camaradului Stefanelli. A prins doar momentul in care, trecand pe coridor in drum spre iesirea din scoala, l-a zarit pe Onufri, pe cand statea sa-l inchida in "carcer" pe Teodor. S-a repezit numaidecat catre el. "Ma intreba ce-i cu mine, iar eu ii povestesc cu mare suparare nenorocirea ce s-a-ntamplat. Nu puturam vorbi mult, pentru ca Onufri se grabi sa incuie usa si eu ramasei singur si foarte descurajat". Dar n-au trecut nici 10 minute, ca usa clasei se deschise, iar Eminescu aparu, triumfal, cu buzunarele doldora de covrigi! Numai Eminescu era in stare de asa ceva! Imprumutase bani tocmai de la Onufri, cumparase covrigi si-l induplecase sa-l lase sa stea cu prietenul sau, pana la "liberare". "Ce voios eram acuma!", exulta Stefanelli, in amintiri, prietenia ce l-a legat de Eminescu. "Acu ne trecu timpul foarte repede, caci abia sfarsisem sa mancam covrigii, si Onufri ne dete drumul, dar ne zise sa nu spunem nimanui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar amandoi ne-am dus pe toloaca, unde impreuna cu alti colegi am jucat mingea pana pe inserate..."
Patimiri cu Eminescu
Fostul liceu la care au invatat Eminescu si Stefanelli se afla tocmai in centrul orasului, cum treci strada dinspre impozanta Primarie. De acolo, ploaia marunta a toamnei bucovinene te conduce, pe stradute cu aer sic, imperial, in Piata Teatrului, fosta Piata "Vasile Alecsandri", de pe vremea Romaniei Mari. Mii de trandafiri se imbata cu racoarea dupa-amiezei, dand culoare si parfum de vara tarzie unui oras cufundat parca prematur in melancolii. Statuia lui Mihai Eminescu e intr-un mic scuar, pe una din laturile pietei. Fragil si longilin, poetul nu imprumuta decat liniile fetei, din portretul lui Teodor Stefanelli. Parca se fereste de ploaie sub un tei secular, strangandu-si cu o mana la gat gulerul paltonului subtire. Iar zambetul, zambetul sau contaminant, pare sa fi disparut cu anii. Anii grei de opresiune sovietica, anii in care bustul interbelic al lui Eminescu a fost dat jos de pe soclu si aruncat, pur si simplu. Anii grei de "deznationalizare barbara", de distrugere a intelectualitatii si de anihilare a spiritualitatii si culturii romanesti de aici, dupa cum imi spune poetul si jurnalistul Vasile Tarateanu, unul dintre cei mai curajosi aparatori ai romanismului la Cernauti.
Daca in 1956, o mana de patrioti romani au izbutit, aproape miraculos, ca numele lui Eminescu sa fie redat, totusi, unei strazi din oras, abia dupa o jumatate de secol, autoritatile ucrainene s-au lasat convinse sa aprobe amplasarea unei statui a poetului roman in centrul Cernautiului. "In 2000, la dezvelirea monumentului, fortele ultra-nationaliste ucrainene au arborat steagul Ucrainei in berna si au lansat foi volante printre participanti, in care scrisesera ca ziua de 15 iunie este zi de rusine nationala pentru Ucraina, pentru ca autoritatile statului au permis ca in centrul Cernautiului sa fie instalata statuia unui "renegat ucrainean". Dupa ei, Eminescu era "un ucrainean care a renuntat la idealurile neamului sau si care dorea sa se faca Romania Mare, iar Bucovina sa fie ocupata, cum s-a intamplat la 1918, de catre Romania burghezo-mosiereasca!"", evoca Vasile Tarateanu patimirile lui Eminescu in Cernautiul ultimelor decenii.
Mic de statura, dar energic din cale afara, Vasile Tarateanu se zbate, fara frica, pentru fiecare particica de romanism din Cernauti. Imi vorbeste emotionat la fiece detaliu, despre itinerariul cultural care leaga capitala Bucovinei de tineretea lui Mihai Eminescu. Se precipita, se repeta, revine asupra ideilor si a reperelor, ca si cum ar vrea sa le insire pe toate odata. Stie atatea despre Cernautiul lui Eminescu, si nu e amanunt de care sa nu-l lege o amintire de suflet! "Cand vorbim despre Cernauti si Eminescu, ne gandim la casa si la mormantul lui Aron Pumnul, la liceul unde a studiat, apoi la scoala greco-orientala, unde eu personal am asezat o placa memoriala. Mai exista, apoi, o bucata din cladirea unde a fost "Hotel de Moldavie", unde isi tineau spectacolele trupele lui Fani Tardini si Pascaly, iar Eminescu, tanar gimnazist, venea si asista la toate spectacolele. Mai exista si azi casele in care el a trait in diverse perioade, casa lui Dzirzek si casa lui Blanchin, profesorul de limba franceza de la Ober-Gymnasium. Mai exista si alte locuri, sa tot fie vreo 20, care amintesc de Eminescu in Cernauti... Noi, toti cei de aici, toata intelectualitatea, am luptat ca ele sa ramana in constiinta romaneasca. Dupa 1990, am mai adaugat doua locuri dragi pe aceasta harta de suflet: bustul lui Eminescu din curtea fostei case a lui Aron Pumnul si aceasta statuie din centrul orasului". Fiecare loc are povestea lui, fiecare pas pe urmele lui Eminescu e, de fapt, un pas pe urmele unor romani curajosi care au luptat si lupta pana la capat pentru a tine vie memoria culturala romaneasca in Nordul Bucovinei!
Casa lui Pumnul
Doamna Elena, amabila sotie a poetului Vasile Tarateanu, lucreaza in cadrul Muzeului Etnografic Regional din Cernauti. S-a oferit cu mare drag sa ma insoteasca la fosta casa a lui Aron Pumnul, acolo unde a locuit pentru o vreme si Eminescu si unde s-a ingrijit de biblioteca profesorului sau, frecventata la acea vreme de toti "studintii" romani din Cernauti. De la Hotelul "Bucovina", o luam direct prin parc, ca sa scutim din drum. Un parc solar, in ciuda cerului apasator, luminat deopotriva de marmura statuilor ce strajuiesc fantanile arteziene si de frunzele ce-astern pe banci si pe poteci auriul soarelui strans la suflet, cat a fost vara de lunga. "Pe aici mergea mereu si Eminescu, in copilarie, cand venea sa bata mingea cu prietenii lui", imi marturiseste doamna Elena, cand iesim din parc, pe una dintre arcadele monumentale ce tin loc de porti. Trecem strada si dam chiar de locul de evadare pe care Stefanelli il pomeneste in epilogul orei de "carcer", petrecuta alaturi de Eminescu. "Toloaca", terenul viran de la capatul parcului, maidanul de pe care liceenii inaltau nori de colb jucand, cat era ziulica de lunga, "foot-ball", jocul cel nou, la mare moda in epoca, de la Londra si Viena pana-n Cernauti. O parcare si mai multe sedii de firme se afla acum pe vechea "toloaca"... Pana la casa lui Aron Pumnul, ne infundam de-a binelea in toamna tot mai mohorata, cu fiecare ora ce ne apropie de seara. "Aici era periferia orasului, pe vremea lui Eminescu". Elena Tarateanu imi arata in departare coama unei coline sub care Cernautiul s-a tot extins, in ultimele decenii. "Uite, acolo am locuit eu, si in casuta cea mica era biblioteca studentilor romani, la care am fost si eu bibliotecar un timp", avea sa-i reaminteasca Eminescu lui Stefanelli, in 1875, in timpul unei plimbari pe urmele adolescentei lor. Poetul avea 25 de ani pe atunci. Venise pe neasteptate de la Iasi, inarmat cu un vraf de brosuri despre "Rapirea Bucovinei", intr-o actiune viguroasa pana la nebunie, de contracarare a sarbatoririi de catre autoritatile de la Viena, a 100 de ani de la anexarea Cernautiului. Dupa ce-si dusese la bun sfarsit actiunea subversiva, impartind brosurile printre romanii din oras, Eminescu l-a luat pe bunul sau prieten Stefanelli la pas, ajungand si pe strada pe care se afla locuinta fostului lor profesor.
Casa cu cerdac bucovinean de pe strada Aron Pumnul nr. 19 iese din rand, nu doar prin aerul sau arhaic. Nu e aliniata la trotuar, ca celelalte, ci cocotata sus, la poala delusorului pe care urca o padurice deasa, salbaticita cu vremea, asemeni unui paradis uitat. Casuta veche ce gazduia biblioteca lui Aron Pumnul nu mai exista azi. O casa noua s-a construit acolo, si un gard o desparte de locuinta pe care o foloseau profesorul Pumnul si sotia sa. Prin 1865, numai si numai in biblioteca aceea din casuta joasa il gaseau colegii pe Mihai. Locuia pe atunci la profesorul sau si citea toata ziua, cufundat in carti esentiale, care nu aveau nici in clin, nici in maneca cu programa scortoasa de la liceul "nemtesc" din oras. Aici il descoperea cu drag, de fiecare data, Teodor Stefanelli. "Aici trebuie sa se fi simtit el in elementul sau, caci randuise biblioteca si stia unde se afla orice carte. Nu mai trebuia, ca mai inainte, sa scotocesti tot dulapul, pan' ce dai de cartea ce-ti trebuie. Eminescu se ducea drept la dansa si o scotea dintre celelalte carti, dandu-ti-o cu un fel de satisfactie si dovedind, astfel, ca stie fiecare tom din aceasta colectiune", isi aminteste bunul prieten al viitorului poet.
Poarta curtii de la numarul 19 e deschisa, doamna Elena ma pofteste inauntru, are si cheile casei la ea. Fostii chiriasi, patru familii de "eroi eliberatori ai Bucovinei", s-au dat, in sfarsit, dusi din cladirea promisa, inca din 1990, de autoritati romanilor, pentru deschiderea la Cernauti a unui Muzeu "Eminescu". Cei 20 de ani de taraganare au impins, din pacate, casa in pragul prabusirii. Podeaua cerdacului e covatita in mai multe locuri. Dinauntru, din camera cu pereti crapati ce da spre strada, se vede curtea, cu statuia lui Eminescu. Doamna Elena sta minute in sir privind pe geam. Viseaza frumos. Ce-a fost mai greu a trecut! Casa e acum a comunitatii romanesti, planurile pentru reconsolidarea ei sunt gata, exista si promisiuni de sprijin financiar din Romania. Cu rabdare de muzeograf, Elena Tarateanu a pus deoparte, in ultimii ani, mii de exponate - carti, obiecte rare, opere de arta si documente unicat - care amintesc de perioada cernauteana a lui Mihai Eminescu. Se intoarce de la fereastra si ma priveste cu ochi calzi, lacrimosi. E visul ei cel mai mare sa vada deschis la Cernauti Muzeul "Eminescu". Imposibila parea, inainte de caderea comunismului, si dezvelirea unui bust al lui Eminescu in curtea casei lui Aron Pumnul. Dar iata ca s-a realizat! Si ce mai bucurie a fost atunci, in '90, cand toata suflarea bucovineana a sarbatorit momentul, alaturi de Parintele Galeriu, de marii poeti Grigore Vieru si Ioan Alexandru...
Inainte de plecare, doamna Elena se opreste sa aranjeze putin florile proaspete ce vegheaza mereu la baza bustului. De pe soclul inalt, Eminescu priveste pierdut spre oras, peste acoperisurile scufundate in ceata. La final, cand totul va fi pus la punct, iar casa de la numarul 19 va sclipi a nou si a curat, ii va intampina ea insasi pe oaspeti, in poarta dinspre strada. Ea insasi ii va conduce pe curiosi prin sala mare si calda, doldora de carti si exponate de soi, apoi, la plecare, de va fi toamna cum e acum, ii va imbia, ca si pe mine, cu un ciorchine de struguri rosii, din via ruginie ce inveleste locul, in mantia calda a nostalgiilor. Va fi gustat si micul Eminescu din ei...
Poveste de dragoste
Pornesc inapoi, spre centrul Cernautiului. Dulceata strugurilor din via veche, pe sub care trecea Eminescu in tinerete, e ca un balsam in inserarea rece. Refac, inconstient cumva, traseul pasilor poetului: terenul de joaca, casa profesorului Blanchin, parcul, liceul de pe strada Eminescu, apoi ma afund tot mai adanc in atmosfera vesela, studenteasca, a centrului istoric. Olga Kobyleanska, strada pietonala pavata ca la carte, cu banci si calesti vechi, de metal, pe mijloc, si cu cladiri sic pe cele doua laturi, cu pub-uri si restaurante imbietoare, nu e cu nimic mai prejos decat oricare pietonala din marile capitale ale Occidentului. Lumina calda a lampaselor, replici ale corpurilor de iluminat din secolul XIX, da sclipiri de glitter stropilor marunti de ploaie, ce se sparg pe pavajul ud. Cernautiul e un oras superb. Comunismul nu a reusit sa-i stirbeasca nici aura imperiala, nici amintirile romanesti. Seamana cu Clujul cumva, desi centrul istoric, mai intins si pe alocuri mai monumental decat cel al capitalei Ardealului, nu e reamenajat in intregime.
La fel de stralucitor si vesel, animat de tineret, liceeni si studenti, trebuie sa fi fost orasul si in 1864, cand la Cernauti a poposit pentru prima oara un teatru romanesc pe pamantul Bucovinei. Reprezentatiile date de trupa lui Fani Tardini, in sala de spectacole de la "Hotel de Moldavie", au devenit imediat cele mai importante evenimente din viata romanilor bucovineni. Venea publicul din toate colturile provinciei sa asiste la reprezentatii, iar elevii nu lipseau niciodata, mai cu seama ca profesorul Sbiera avea puse intotdeauna deoparte cateva bilete gratuite, iar oamenii cu stare luau mereu pe banii lor cate doi-trei tinerei pasionati de teatru, care asteptau la intrare. "Nici Eminescu, nici eu, nu lipseam de la aceste reprezentatii. El sta nemiscat, cu privirea atintita asupra actorilor, ca si cum ar fi voit sa soarba toata actiunea si frumoasele melodii cantate de dansii, si se supara grozav, daca careva din colegi il stingherea prin intrebari sau observari... Daca ieseam intre acte prin coridoarele teatrului, atuncea Eminescu fredona melodiile auzite pe scena sau repeta fraze din piesa reprezentata", isi aminteste Teodor Stefanelli. Prins de vraja reprezentatiilor teatrale, Eminescu avea sa-i marturiseasca lui Stefanelli ca a inceput sa scrie poezii si ca lucreaza chiar la o piesa de teatru. Dar legatura tanarului Eminescu cu trupele ambulante de teatru avea sa fie inca mai puternica de atat. "Cum disparea trupa din Cernauti, dupa ce isi incheia stagiunea, cum disparea si Eminescu", constata, catusi de putin insidios, Stefanelli. Viitorul mare magistrat bucovinean, cu studii de drept la Viena, avea sa afle ceva mai tarziu ca, in iulie 1869, cand teatrul lui Mihai Pascaly a dat reprezentatii la Cernauti, Eminescu ar fi insotit trupa ca sufleur. "Studentii cari-mi spuse ca si Eminescu se afla in aceasta trupa sustineau cu tarie ca Eminescu este amorezat de tanara artista Eufrosina Popescu, o copila de o frumusete rara, si ca din cauza ei s-a lasat de scoala si s-a angajat la teatru, insotind trupa prin Transilvania si Banat. Nu am dat multa insemnatate acestor banuieli", scrie Stefanelli in "Amintiri".
Abia in toamna lui 1870, pe cand, studenti amandoi, s-a intalnit cu Eminescu la Viena, la capatul unei nopti de pomina, pe cand se plimbau exaltati pe strazile capitalei imperiale, Stefanelli avea sa constate ca vorbele colegilor din Cernauti nu erau barfe. "Eminescu era atuncea foarte bine dispus, ma tinea de brat si canta, declama si istorisea multe. Apoi deveni sentimental, si-l auzii exclamand: "O! Eufrosina, Eufrosina!"". Cunoscand slabiciunea lui Eminescu pentru figurile mitologice, Stefanelli a incercat sa afle de la prietenul sau prin ce misterioasa asociere de idei a ajuns de la ce discutau ei la una dintre cele trei... "Gratii". "Vezi, ca n-a fost figura mitologica, ci chip aieve, Eufrosina mea, Eufrosina Popescu". "Imi aduc foarte bine aminte de dansa, era foarte frumusica", l-a provocat atunci Stefanelli. "Da, raspunse oftand Eminescu, era foarte frumusel acest dracusor impelitat. Am fost amorezat cuc de dansa si nu o pot uita. I-am facut si poezii...".
*
Piata Teatrului din Cernauti e plina de cupluri iesite la plimbare. Doi cate doi, tineri si veseli, celebreaza iubirea prin gesturi marunte, precum pasii ce-i conduc, cu speranta si-un pic de teama, spre freamatul noptii. In scuarul sau, sub teiul secular, Eminescu e melancolic ca-n "Amorul unei marmore" - poezia pe care a scris-o in amintirea Eufrosinei - cu gandul dus, parca, tocmai la vremea minunata a primei iubiri, la marea dragoste pentru actrita ce i-a insufletit ultimele zile ale aventurii sale cernautene, una din rarele perioade de fericire din viata sa.
"La mormantul lui Aron Pumnul"
Cimitirul Horecea, in care, alaturi de Aron Pumnul, isi dorm somnul de veci marii apostoli ai romanismului din Bucovina, apare mic, neinsemnat, printre reperele culturale ale Cernautiului. Il gasesti doar daca il cauti dinadins, intr-un colt de harta. Ai de mers o ora buna pe jos, din Centru, pana taman in dreptul unei unitati militare. Ploaia nu mai conteneste, nimeni pe strada nu vorbeste limbi straine, doar rusa si ucraineana, iar cuvantul "cimitir", se stie, nu apare in nici un ghid de conversatie...
Intr-un tarziu, pe inserate, gasim cimitirul. Un cimitir intins, in care te poti lesne pierde printre cruci, care mai vechi, care mai noi. Insa micuta capela cu turla aurita ne cheama tainic la ea. "Aici se odihnesc in pace mitropolitii Bucovinei", scrie in limba romana, cu slove gratioase, bisericesti, pe o placa prinsa in temelia lacasului de cult. Doua femei cucernice se apleaca si saruta placa: locul de veci al celor sase mitropoliti ortodocsi e loc de pelerinaj pentru romanii din zona. Mormantul lui Aron Pumnul e chiar pe aleea care duce la capela. Un monument impozant, cu doi stalpi strasnici, ca de biserica, sprijinind o arcada lucrata cu dichis, iar in varful arcadei, o cruce simpla, frusta. "Marelui barbat al natiunii, Aron Pumnul, profesor de limba romana la gimnasiul superior din Cernauti", scrie pe piatra funerara a ardeleanului exilat in Bucovina si care a sadit samanta patriotismului in sufletul tanarului Eminescu. Doua ramuri de lauri argintii, prinse intr-o funda tricolora, tin ca pe palme basorelieful cu chipul bland, incercanat de suferinta ultimilor ani de viata, al profesorului. Monumentul a fost ridicat la 1886, de catre Societatea pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina, "in numele conationalilor". E in aer o solemnitate aparte, de slujba acompaniata de murmurul aspru al ploii, pe marmura rece a mormantului. E in aer ceva din plansetul mut al invataceilor romani, la capataiul profesorului lor, in acea trista zi de ianuarie a lui 1866.
Vestea mortii lui Aron Pumnul a cazut ca un trasnet peste Cernauti. "Pe vremea aceasta", povesteste Stefanelli, "profesorul Pumnul era grav bolnav si nu mai parasea patul. Eminescu imi spusese ca dupa vorbele medicilor, Pumnul nu va mai duce-o lung si, intr-adevar, Pumnul muri in ziua de 12/24 ianuarie 1866. Doliul era mare in toata Bucovina si intre studenti, iar Eminescu era neconsolat, pentru ca tinea mult la acest rar barbat si il iubea ca pe un tata". Cand a auzit despre moartea lui Aron Pumnul, Stefanelli a fugit numaidecat spre casa dragului sau profesor si s-a dus drept in camera lui Eminescu, pe care l-a gasit complet ravasit. "Acuma il vazui pe Eminescu intaiasi oara varsand lacrami de durere. Seara, m-am dus iarasi la Eminescu si l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adaoga, mai netezea, dar am observat ca nu i-a placut ca l-am surprins. Pe urma, insa, imi arata poezia si-mi spuse ca mai multi studenti vor scrie poezii la moartea lui Aron Pumnul, care se vor tipari. Mi-a citit apoi intreaga poezie. Dupa cetire, imi spuse singur ca inceputul strofei a doua, "Metalica vibranda a clopotelor jale" nu-i place, dar nu mai are timp sa prefaca poezia, caci trebuie sa o predea profesorului Sbiera". "E chiar poezia care, alaturi de alte sase poezii, a fost tiparita cu ocazia inmormantarii lui Aron Pumnul, sub titlul "Lacramioarele invataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Arune Pumnul". Poezia lui Eminescu apare pe pagina 4 a brosurii si e semnata M. Eminoviciu, privatist", avea sa imi arate doamna Elena Tarateanu, in biroul sau din centrul Cernautiului, scotand dintre vrafuri intregi de "Formula AS", un volum care reproduce fidel cartulia scoasa in 1866, la initiativa profesorului Ion Sbiera, colegul lui Aron Pumnul.
Elevul mamei
De-o parte si de alta a aleii ce duce spre capela mitropolitilor, mormintele marilor aparatori ai romanismului se inalta semete, din pamantul reavan. Cripta profesorului Ion Sbiera e chiar la doi pasi de cea a lui Aron Pumnul, fostul sau coleg de catedra. Tot aici este inmormantat Dimitrie Onciul, primul presedinte al Academiei Romane, unul dintre cei mai mari istorici romani, baronul Euxodiu Hurmuzaki, pictorul Epaminonda Bucevschi, Ioan Suceveanu, alaturi de cativa dintre curajosii membrii ai Societatii "Arboroasa", din care a facut parte si Ciprian Porumbescu. Morminte impozante, monumentale, semn al importantei si al fortei pe care intelectualitatea romaneasca a avut-o candva in Cernauti. Aici, la mormantul profesorului Pumnul, s-a recules Eminescu, in timpul vizitei sale din 1875 in Nordul Bucovinei, alaturi de nelipsitul sau prieten cernautean, Teodor Stefanelli. Si tot aici, in acest cimitir, ce aminteste de curajul si de mandria generatiilor care au pregatit si care au infaptuit Marea Unire, a inceput aventura culturala si patriotica a celor care au trait anii opresiunii sovietice.
"Eu unul, pe vremea mea, nu l-am studiat pe Eminescu, nici la scoala, nici la universitate. Mult mai tarziu a intrat in programa de literatura. Astfel ca primul meu profesor de literatura a fost mama, care, desi avea numai patru clase, studiase pe vremea Romaniei Mari si, an de an, luase coronita pentru cea mai silitoare eleva. Ea imi recita poezii de George Cosbuc si Mihai Eminescu, pe care le tin si acum minte...", povesteste poetul si jurnalistul cernautean Vasile Tarateanu. Vazandu-l pasionat de poezie si curios sa afle cat mai multe despre marile nume ale culturii romane, o profesoara evreica, dar care facuse studiile la Iasi, l-a luat deoparte pe tanarul Vasile Tarateanu si i-a vorbit despre cimitirul vechi din Horecea: "Du-te acolo si vei gasi mormantul lui Aron Pumnul, profesorul drag al lui Eminescu".
Cu timpul, mormantul lui Aron Pumnul devenise, in anii obtuzi ai stapanirii sovietice, locul de intalnire al tinerilor romani animati de sentimente patriotice. "Cand am intrat la facultate, studenti fiind, am strans din bursa noastra niste ruble, cum era pe atunci, si am carat niste vopsea neagra si lac verde si am mers sa vopsim gardutul de la mormantul lui Aron Pumnul. Asta era prin '64-'65, aveam 16 ani atunci. Am fost fotografiati de KGB si chemati la sediu, unde ne-au urecheat ca ce facem noi acolo, ca Aron Pumnul este un nationalist roman, care lupta pentru Romania Mare, si cum ne permitem noi sa omagiem un nationalist-burghez roman", isi aminteste domnul Tarateanu. "Daca ne uitam sub stratul de vopsea proaspata a gardutului ce incojoara mormantul lui Aron Pumnul, o sa gasim, sigur, si acum, straturile de lac puse de noi in studentie..." Afirmatia sa simpla si sincera e, de fapt, o extraordinara metafora a Cernautiului insusi. Caci, pe oriunde ai merge, de-a stanga si de-a dreapta drumului, cladirile cuminti si cele monumentale deopotriva, bancutele din parcuri sau crucile din cimitir, toate ascund sub scorojeala anilor, amintirea pasilor lui Eminescu.