- Mult stimata si iubita doamna Paula Iacob, as incepe prin a va face o marturisire. In lunga mea cariera de jurnalista am intalnit si am stat de vorba cu tot felul de personalitati din lumea Artei, din lumea Filmului, a Teatrului, din lumea Literelor - de pe la noi si de pe alte meleaguri. Oameni avand cu totul altfel de experiente decat cele traite de dvs. ca avocat. O profesie prin care va confruntati cu Raul, cu Omorul, cu Minciuna, cu Furtul, cu Delapidarea. Nu e o indeletnicire prea grea pentru o femeie? Ati urmat un indemn sau un model existent in familie?
- Modelul de urmat nu l-am cautat in familie. L-am desprins din dragostea mea pentru literatura, pentru poezia ce emana din tot ceea ce a scris Ionel Teodoreanu, cel care a fost si un mare avocat. Un as al baroului. Initial, mi-am propus sa ma inscriu la Drept, cu gandul ca in avocatura poti sa ajuti Omul. As fi dorit si sa fiu medic, pentru ca l-am iubit mult pe unchiul meu, care a fost si nasul meu, un exceptional medic oftalmolog, Dumitru Lazarescu. In timpul celui de al doilea razboi mondial, el a fost la un congres medical in Germania, la care a prezentat pentru prima oara o operatie de dezlipire de retina. Despre aceasta extraordinara intamplare s-a tot povestit la noi in casa, pe vremea cand eram copil. Ca urmare a reusitei sale, unchiul Didica, cum ii ziceam, a fost chemat sa-l opereze pe regele Faruk al Egiptului. Si datorita excelentei cu care a fost facuta interventia, sotia lui Didica, adica nasa mea, s-a trezit cu o caseta plina de superbe bijuterii. Pentru mine, Didica a fost un exemplu de dragoste de viata si de omenie. L-am iubit mult. M-a iubit si el pe mine. Mi-amintesc ca-i tot spunea tatii: "Ia sa mai faceti voi un copil, ca sa mi-o dati mie pe Paula". Din cauza lui Didica, am dat examen la Medicina.
- Daca vorbim despre unchi, sa vorbim si despre parinti. Intr-o cariera fulminanta cum este a dumneavoastra, cei sapte ani de acasa atarna greu in cantar.
- Tatal meu, Paul Lazarescu, a venit la Bucuresti de la Alexandria. Provenea dintr-o familie cu multi copii. El a fost cel care a mers mai departe cu scoala. A lucrat o perioada ca invatator, apoi a venit la Bucuresti, a urmat Dreptul, s-a indragostit foarte tare de mama mea, care avea pe-atunci vreo 17 ani. Au asteptat ca ea sa ajunga la majorat (in vremea aceea majorat insemna 21 de ani), s-au casatorit si s-au stabilit la Bucuresti. Tata a fost cel care a intretinut familia. Mama mea a fost toata viata ceea ce s-a numit si se numeste "casnica". Ea si-a dedicat intreaga fiinta familiei. Tata a fost un barbat foarte activ, foarte iubitor de nevasta si de copil... Le datorez amandurora enorm, pentru faptul ca s-au ocupat cu dragoste, cu foarte multa dragoste, de mine. S-au straduit sa-mi dea o buna educatie, au dorit sa invat limbi straine, sa cant la pian... Mi-au insuflat dorinta de a fi in frunte si la scoala, si, mai tarziu, in profesie.
- Stradania parintilor dvs. a avut parte si de un... "teren" bun.
- Da, poate ca aveti dreptate cu aceasta expresie. Poate ca am fost, intr-adevar, un "teren" bun, mostenit tot de la ai mei. Am mostenit, mai ales, energia mamei mele, care avea sange de sarboaica. Bunica mea era o sarboaica frumoasa, din Zagreb, o chema Emilia. Se stabilise in Romania. A avut-o pe mama, pe care a iubit-o foarte mult. Si pe mine ma iubea. Nu vorbea foarte bine romaneste, imi amintesc cum ii spunea mamei, cand mai faceam cate o pozna, "Sa nu bata niciodata "cupilu'"". Era foarte ferma, nu ma dragalea toata ziua. Dimpotriva, cand imi cerea sa fac cate ceva, o auzeam: "Paula, eu nu-ti spun de doua ori ce am de spus"...
- Si micuta Paula intelegea? Ati fost un "cupil" cuminte?
- Da si nu. Aveam o fire mai razvratita... Chiar vulcanica... Mostenire tot de la mama... Din fericire, am mostenit, zic eu, si ceva din bunatatea tatalui meu. El a fost un om nespus de bun, de intelegator si iubitor de oameni.
- Banuiesc ca ati avut o copilarie fericita... Ca ati fost un copil rasfatat...
- Da si nu. Pentru ca, de teama ca voi fi, asa cum ati spus, un copil prea razgaiat, parintii mei au hotarat sa ma dea, inca de la varsta de 6 ani, la... internat! La Pitar Mos. Era o scoala de fete severa, condusa de calugarite catolice, din Ordinul Mary Ward. Scoala era pe specific de limba germana si franceza. Decizia lor m-a speriat. Urma sa ajung intr-o lume total straina mie, fara copiii cu care ma jucam, fara prietenii parintilor mei, care ne umpleau foarte des casa. Acum, dupa atatia ani, ii sunt insa recunoscatoare tatalui meu, pentru ca "m-a dat la maici". Acolo am invatat limbi straine, acolo am invatat sa cant la pian, acolo am luat lectii de modestie, de buna purtare, de bun simt... Sambata si duminica veneam acasa. Tin minte ca odata, pentru ca nu-mi facusem lectia la pian, mi s-a interzis sa plec acasa. Tata venise sa ma ia. S-a suparat, auzind decizia maicilor, "doar nu poate fi vorba de un copil arestat!"... Atunci calugaritele i-au replicat: "Daca o luati acum acasa, va rugam sa nu o mai aduceti inapoi". In final, la insistentele tatalui meu, au cedat, dar m-au lasat sa plec acasa doar in ziua urmatoare, adica duminica... Sa stiti ca aceasta strictete a lor, aceasta disciplina "germana", in care am fost educata, mi-a facut mult bine. Inca de atunci am inteles ca trebuie sa respecti niste reguli - chiar daca pe moment nu-ti convine... Si-apoi, m-am "topit", vazand cat de tare ma iubeste tata. El ma daduse la internat, dar tot el era cel ce nu concepea sa nu vin acasa, macar la fiecare sfarsit de saptamana.
- Profit de acest prilej ca sa va intreb ce insemna in acel timp un internat pentru "elite". Cum arata cladirea, cum aratau odaile in care locuiau aceste fetite din familii instarite? Care era programul scolar, care era meniul de la internat?
- Dormitorul in care am fost repartizata se afla la etajul intai al cladirii. Patul meu era chiar in dreptul ferestrei, asa incat, in clipele libere, aveam sentimentul ca puteam vedea orasul, cerul, soarele. Puteam sa deschid fereastra si sa respir aer curat. Si-acum la noi acasa, deschid mereu cate o fereastra. Nu pot trai fara aer curat! In dormitorul nostru eram 12 fete. Scularea era foarte devreme dimineata, culcarea - pe la 8, 8 si jumatate seara. Cel mult la ora 9 eram in pat. In sala de mese se vorbea foarte putin - si numai in limba germana. Se manca simplu. La micul dejun, paine cu unt, gem, lapte. Iti placea, nu-ti placea, toti copiii mancam la fel. Pranzul - tot foarte simplu. Sa stiti ca nu exista meniu care sa nu cuprinda si ceva cartofi. Noroc ca ador cartofii, asa ca, de mi s-ar oferi si azi, in fiecare zi, cartofi, eu as manca, din nou, cu aceeasi placere. Acolo - totul stralucea de curatenie. Interioarele, baile, bucataria sclipeau! Pe langa cladirea scolii noastre, Sfantu' Iosif, o anexa a celebrei Pitar Mos - se afla si un orfelinat, ai carui copii amarati mancau aceeasi mancare cu noi. Cu noi, adica niste copii rasfatati de parinti destul de instariti. Si la clasa invatam impreuna. Asadar, am fost obisnuite de mici sa nu facem vreo diferenta intre noi si ei. Nici macar in gand. Si uniformele erau absolut la fel... Mult mai tarziu, viata a facut in asa fel incat sa ne reintalnim cu unele colege de la orfelinat. Ei bine, toate au facut cariera in profesiile pe care si le-au ales. Toate au o viata implinita din acest punct de vedere.
- Banuiesc ca si dvs. ati fost o eleva model.
- Am invatat bine. Dar n-am fost chiar o eleva model, o premianta. In schimb, m-am grabit cu scoala, am dat de doua ori doua clase intr-un an. Se putea pe atunci. Si-astfel, in 1948, la 16 ani, eram deja studenta, asa cum si-a dorit tata. Am dat la medicina, cum va spuneam, de dragul unchiului meu, Didica Lazarescu. Din pacate, el a murit chiar in acel an. A murit tanar, la 50 de ani. La examenul de admitere n-am avut medie mare, asa ca m-au repartizat la Timisoara. Parintii nu m-au lasat sa plec de acasa asa departe, astfel incat, cu media de la Medicina, am intrat la Drept, pe care l-am terminat la 20 de ani.
- Avocatura, baroul, procesele seamana cumva cu o arena de gladiatori. Mereu la panda, mereu la atac. Nu e prea greu pentru o femeie?
- Desi am in fire o mare doza de romantism, sunt destul de baietoasa, imi place linia intai. Tin minte ca odata, cand am aparat un medic cunoscut ca homosexual, la sfarsitul procesului mi-a spus: "Doamna, va multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine. Ce pacat ca v-ati nascut femeie!". Cat priveste romantismul despre care-ti spuneam, el ma face sa ma scol noaptea la doua, ca sa vad finalul vreunei telenovele siropoase.
- Zona asta, mai sensibila, a sufletului dvs. va face sa va atasati de cei care va solicita ajutorul?
- Raman prietena doar cu cei cu suflet bun. Cu clientii pe care-i simt egoisti, lacomi de bani, de mosteniri, pe care-i vad cu cata indarjire isi urmaresc realizarea scopurilor pentru care au intentat proces, ei bine, genul asta de oameni imi devin antipatici.
- Cand ati avut primul proces?
- Pana la primul proces am fost ziarista la "Sportul popular". Da, am facut si asa ceva. La sfatul prietenei mele, Miki Argesanu, fiica generalului si poetului Argesanu, am urmat o scoala de 6 luni de "Ziaristica". Am absolvit-o cu brio, incat primul meu salariu l-am luat de la ziarul "Sportul Popular"... A fost mare bucurie in familie. O duceam greu pe-atunci, tata fusese scos din toate functiile, incat salariul meu a picat foarte bine. La drept vorbind, pe toata durata facultatii eu am fost ceea ce se cheama "gazetar sportiv". Urmaream tot soiul de meciuri, plecam in deplasare prin tara, mi se decontau drumul, hotelul, mi se dadea si o diurna, modesta, ce-i drept, dar era diurna. Asa se intampla ca, uneori, eram noaptea cu articolul la tipografie, si apoi fugeam dimineata la facultate. Noroc ca ultimii doi ani de studii i-am urmat dupa-amiaza - asa incat am putut sa-mi vad dimineata de gazetarie... Am facut reportaje de tot felul, am invatat sa cunosc oamenii, sa vorbesc cu ei, sa-i ascult cu rabdare, am invatat ce inseamna sa fii "fair-play", un comportament pe care astazi oamenii, sportivii, dar si politicienii, l-au cam uitat. Da, eu cred ca ar trebui sa ne mai amintim din cand in cand si de lucrurile bune pe care le-am apucat in celalalt regim. Dar sa revin la intrebare. In primul meu proces am aparat un dezertor din armata. Nu avea antecedente penale, asa ca toata pledoaria mea a fost pe ideea ca e vorba despre un om tanar care incalca pentru prima oara legea. Inainte de ziua procesului, mi-am scris frumos pledoaria, mai bine zis nu toata pledoaria, ci mi-am notat ideile principale, dupa cum ma invatase un avocat mai in varsta. Am ascultat dintotdeauna sfaturile celor mai in varsta. Si acum urmez sfatul acelui avocat batran... Noaptea, inaintea unui proces, imi notez ideile principale. Numai ca, atunci, la acel proces, m-am trezit cu o surpriza de proportii. "Clientul" meu, tanarul dezertor, nu avea o figura prea simpatica... O frunte ingusta, o privire tampa; iti chiar starnea un fel de mila... Ei bine, cand judecatorul l-a intrebat daca a mai fost condamnat pentru vreo fapta comisa, el a raspuns cu o voce calma: "Da, am omorat!". Atunci am simtit cum mi se taie picioarele... "Da' pe cine ai omorat?". "Pa tata". "Da' cand s-a intamplat asta?", il mai intreba judecatorul... "Cand eram mai mic". Fapta asta, crima asta, nu fusese trecuta in antecedente. Se mai intampla si azi astfel de... "scapari". Asa ca, ce era sa mai vorbesc eu despre "icoana mea", baiatul curat care facuse si el, acolo, o nimica toata, o... crima! Cand m-am ridicat sa vorbesc, mi-am aruncat hartia cu ideile notate pentru pledoarie. Nu-mi mai amintesc ce argumente am gasit pentru pledoaria mea - intru apararea lui. Dar sa stiti ca in momentele de mare emotie, mintea mea functioneaza mai bine decat atunci cand sunt calma. Asa ca i-am obtinut tanarului criminal o pedeapsa mai putin aspra - data fiind si varsta frageda la care comisese omorul. Cat si circumstantele, motivele pentru care adolescentul facuse acest gest cumplit. Ei bine, la final, m-am trezit cu doua persoane, doi barbati seriosi, care mi-au propus sa-i apar in cauze destul de dificile. Le placuse foarte mult felul in care vorbisem... Pentru mine, a fost un fel de imbold. Ei nu banuiau ca era primul meu proces.
- Intr-o cariera de cateva decenii, vi s-a intamplat sa aveti cosmaruri dupa cate un proces?
- Cosmaruri, propriu-zis, nu am avut si nu am, indiferent cat va fi fost de grea situatia vreunui om pe care l-am aparat... Dar mi s-a intamplat sa-mi ramana in memorie unele sunete... Si anume: am aparat intr-un proces familia soferului care a fost omorat de un tanar, ajutat de fratele lui, care era minor. Era vorba de un sofer de taxi care nu-i daduse voie acelui tanar sa-i conduca masina, ca sa-i poata demonstra fratelui sau mai mic faptul ca, desi cazuse la examenul de conducere, el stia sa conduca o masina... Soferul de taxi l-a refuzat si atunci el i-a taiat gatul. Cum va spuneam, eu am aparat familia soferului ucis. Ei bine, cand s-a pronuntat condamnarea la moarte a criminalului (era pe vremea lui Ceausescu, inca nu fusese abolita pedeapsa cu moartea), in sala s-a auzit un urlet care nu poate fi descris in cuvinte. Uneori il aud si azi, mai ales noaptea. Era urletul mamei baiatului criminal. Urletul unei mame distruse, neputincioase in a-si salva copilul. Un alt "sunet" pe care, de asemenea, mi-e greu sa-l scot din memorie, m-a cutremurat cu prilejul unui alt proces, in care am aparat un copil din parinti surdo-muti. Un copil normal, student la Cluj, judecat de Tribunalul Militar. Era in 1956, baiatul se dusese sa intrebe la partid: "De fapt, ce se intamplase la Budapesta, ce e cu revolutia din Ungaria?". Lui asa i se paruse ca e corect. Sa-i intrebe pe aia de la partid, pe "tovarasi". "Partidul" l-a turnat Securitatii, care l-a luat de-acasa, l-a arestat si l-a deferit Tribunalului Militar. Baiatul a fost condamnat, desigur. Parintii lui erau oameni saraci, de la tara. La proces, a venit numai tatal lui. Vazandu-si baiatul in boxa acuzatilor, omul a vrut sa-l atinga asa, ca o consolare, adica a avut un gest plin de tandrete. Numai ca cel care-l pazea pe "acuzat" l-a imbrancit pe tata, cu o brutalitate greu de descris. Si-atunci, bietul parinte surdo-mut a scos un sunet sfasietor, un urlet neomenesc, care-mi revine, din cand in cand, in memorie. Norocul lor a fost ca au nimerit peste un judecator cu suflet bun, chiar daca fusese repartizat la Tribunalul militar. Asa ca nu i-a dat o pedeapsa prea grea.
- Iata, vorbim despre judecatori, despre procurori. Dvs. sunteti maritata cu un om al legii. Cum se impaca in cazul casniciei dvs. un procuror cu un avocat? Cum merge un astfel de mariaj?
- Merge foarte bine. La drept vorbind, sotul meu, Niculaie Iacob, a renuntat la procuratura - oricum, firea lui nu este si nu a fost de "procuror". Aceasta profesie nu se potriveste deloc cu firea lui, el fiind un mare iubitor de poezie, de arta, fara a fi ceea ce se numeste un "romantic". Iubeste mult natura, animalele. Cat priveste familia noastra, ea s-a injghebat si mai bine odata cu aparitia fetitei noastre Anda, astazi medic psihiatru foarte bine apreciat. Mi-am dorit foarte mult sa am un copil. Poate de aceea m-am si grabit sa ma marit. Dar a fost o graba buna. Ne asemanam in multe privinte amandoi. Vedeti cati caini avem? Toti salvati din strada! Ca si mine, sotul meu iubeste mult libertatea. Respecta oamenii! Cand s-a pus problema sa-l apar pe Nicu Ceausescu, recunosc, la inceput, am ezitat s-o fac. Si-atunci, i-am cerut sfatul sotului meu. El mi-a spus sa iau dosarul. "In procesul asta trebuie sa-l apere un avocat curajos. Tu o sa te descurci". Asa ca am luat dosarul...
- ...Si-astfel ati intrat in Istorie... Cat a durat procesul lui Nicu Ceausescu?
- A durat peste doi ani. Am dorit sa-l apar, pentru ca am vrut ca adevarul sa iasa la iveala. Adica faptul ca nu a facut nici instigare la omor, nici omucidere, nici crima impotriva umanitatii. Stiti, desigur, ca sibienii l-au iubit cu-adevarat. Lui Nicu Ceausescu i se datoreaza faptul ca sibienii aveau caldura, aveau mancare, ca o duceau mai bine ca noi, ceilalti, din tara. Se aflase ca la inceputul Revolutiei se striga: "Sa plece taticu si sa vina Nicu". I-am auzit cu urechile mele pe oameni, tineri si batrani, cum strigau, adunati afara, cu sutele, pe langa tribunalul militar.
- Cum a fost prima dvs. intalnire?
- El se afla la Directia de cercetari penale, in Rahova. Asta s-a intamplat in 1990. Comandantul ma cunostea, asa ca i-am spus ca vreau sa stau de vorba cu baiatul lui Ceausescu, ca sa stiu daca iau procesul sau nu. Asa ca mi-a permis sa stam de vorba. Nicu era atat de dornic sa vorbeasca cu cineva, incat in loc de o jumatate de ora, cat imi programasem eu sa vorbim, am stat... 6 ore. Vazand ca intrevederea noastra dureaza si dureaza, comandantul de atunci, azi si el este avocat, mi-a trimis o cafea. Nu si lui Nicu. Atunci am intervenit si am rugat sa ni se mai aduca o cafea. Nicu mi-a multumit cu vorbe simple. Uitase gustul cafelei. In acele ore lungi, de conversatie, am reusit sa inteleg ca nu aveam in fata mea nici un criminal, nici un monstru, ca formatiune sufleteasca ci, dimpotriva, un om obisnuit, care si-ar fi dorit sa aiba o viata oarecare, in randul lumii, si nicidecum sa fie baiatul unui presedinte de tara... A stat la puscarie la Aiud, la Jilava si-apoi in spitale, la Fundeni si la Colentina, pazit de cate un politist la usa camerei in care fusese internat. Ii duceam in fiecare zi mancare calda, de regim, pe timpul cat a stat prin spitale. De multe ori, dupa ce fusese eliberat, venea la noi la masa. Ii placeau supele, ciorbele, sarmalele - dar incerca sa se tina si de regim. Iubea mult animalele, in inchisoare isi impartea sandviciurile cu un amarat de caine slab-mort. Tin minte ca se interesa de soarta cainelui care-i fusese luat cu brutalitate. Cainele ajunsese bine, desi initial fusese "arestat" si bietul animal. Adica, inchis in garaj, la intuneric, fara apa, fara mancare, si pazit cu strasnicie de un soldat constiincios, gata sa apere natiunea de un... "Dusman al poporului". Il chema Dollo, un caine mare, alb, frumos, recuperat in cele din urma de Zoe si de cumnatul lui Nicu, Mircea Oprean. Dupa ce s-a imbolnavit rau de tot, Nicu a plecat la Viena. Impotriva vointei lui. Imi amintesc ca si eu, si Valentin ne-am reprosat ca nu l-am ascultat, ca nu am reactionat atunci cand a fost trimis la Viena. Acolo - a sfarsit in mod ciudat! Da, ciudat, pentru ca dupa ce-mi daduse telefon spunandu-mi ca se simte bine si ca vine acasa, a doua zi a murit. Acum e prea devreme ca sa putem descalci misterul acestei morti. Deocamdata, nu pot sa spun decat ca sunt destui cei care cred ca Nicu Ceausescu a murit in imprejurari ciudate.
- Scumpa doamna Paula Iacob, am vorbit cu mare placere cu dvs., despre una, despre alta. Timpul fuge. Permiteti-mi sa va mai pun unele intrebari de final. Una este legata de multitudinea de diplome de excelenta, de merit, insirate pe peretii din biroul dvs., menite sa va elogieze cariera nationala si internationala. Care dintre acestea, atat de decorative, va este cea mai draga?
- Toate imi sunt dragi pentru ca in ele imi regasesc trecutul, dorul de invatatura, dragostea de viata si de oameni.
- Daca ati fi judecatorul acestor vremuri grele pe care le traim cu totii in Romania - cum le-ati aprecia? Dar daca ati fi avocatul acestui timp - cum l-ati apara?
- As fi un judecator aspru, pentru ca tot ce am gresit noi in acesti ultimi 20 de ani a insemnat un nor cenusiu, otravitor, plutind deasupra pamantului pe care ne-am nascut. Ca avocat, as apela la clasicele circumstante atenuante, crezand cu toata fiinta mea in mitul Pasarii Phoenix, cea care renaste, alungand norul plumburiu, otravitor, asa cum s-a mai intamplat in istoria neamului romanesc.