Inca mai avem sfinti pe care nu-i cunoastem. Inca mai calcam pe urmele lor adancite de pasi, de lacrimi si de genunchi plecati in rugaciune, de suferinte si torturi inimaginabile. Sunt Sfintii inchisorilor comuniste - mucenici rabdatori, smeriti si fara cruce la mormant. Nu le stim nici numele si nici numarul. Sunt multi si, adesea, stau nevazut langa noi - cete intregi, preoti sau mireni, calugari sau tarani blajini. Ne privesc si nu vor nimic. Asteapta doar sa-i descoperim. Asteapta sa le vina vremea, asemenea arhimandritului Gherasim Iscu, staretul manastirii Tismana, care a murit la Peniteciarul Targu Ocna, alinand durerile tortionarului sau - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sortii, coleg de celula cu parintele.
"Ai un sfant in familia ta!... Cauta si o sa afli"
Sfintii nu se grabesc niciodata. Au timpul si lucrarea lor nevazuta. Au planul si misiunea lor tainica. Unii raman in ascuns veacuri intregi, pentru a iesi apoi la lumina, printr-o simpla rugaciune sau joaca de copil, cum s-a intamplat cu sfintii dobrogeni de la Niculitel. Altii dau semn si vorbesc la momentul potrivit. Apar in visul cuiva de trei ori sau pun stol de pasarele sa atraga atentia, sa arate locul, asemenea porumbeilor de la pestera Sfantului Ioan Iacob Hozevitul.
Cu arhimandritul Gherasim Iscu s-a intamplat cumva altfel, parintele intrand discret in viata nepotului sau, avocatul Ion Iscu. L-a vegheat si l-a pazit de multe cumpene, iar dupa caderea comunismului, l-a indemnat sa-si schimbe viata - sa-l caute pe Dumnezeu si sa urmeze teologia, trimitandu-i vorba printr-un calugar batran si ratacitor, care l-a oprit pe strada, undeva in dreptul Patriarhiei, pentru a-i transmite, clar si apasat, porunca parintelui: "Ai un sfant in familia ta!... Cauta si o sa afli".
Inalt, umeros, cu trasaturi leonine ce contrasteaza vadit cu sfiala nemarturisita a gesturilor, Ion Iscu sta pe o dunga de scaun si se tulbura, amintindu-si cuvintele acelui calugar navalnic si cu haine ponosite, ca un "nebun intru Hristos". Tine emotionat in brate un dosar cu cateva declaratii si poze de familie. Un dosar subtire, dar important. O culegere de citate luate din cartile si din povestirile celor care l-au cunoscut candva pe unchiul sau. O relatare sobra si punctuala, ca un jurnal de front, cu vorbe putine, dar de mare pret, in care nimeni nu tine prelegeri si evocari. Nimeni nu incearca sa elogieze sau sa ridice statuie cuiva, ci cauta faptele si adevarul, lasand imaginea parintelui Gherasim sa apara abia filigranat, in camara stramta a unei cugetari sau a unui suspin de durere. Intrebat, intr-un interviu din 1991, despre pasivitatea slujitorilor Bisericii fata de abuzurile criminale ale comunismului, Valeriu Anania raspundea, intreband, la randul lui, dezamagit si cu repros: "De preotul Gherasim Iscu n-ati auzit?... Numele asta nu va spune nimic?". Inca nu indraznea nici el sa spuna ca arhimandritul Gherasim a murit in temnitele comuniste, ca un martir. L-a lasat pe Inalt Preasfintitul Teofan sa-i recunoasca sfintenia si sa marturiseasca, pe cand vizita manastirea Tismana, ca e fericit sa calce pe urmele "ultimului sfant roman" (staretul Gherasim Iscu). L-a lasat pe Patriarhul Teoctist sa ofteze si sa recunoasca, fara ocol, ca fratele Gherasim era, ca traire, deasupra celor mai vestiti teologi, iar lui Grigore Babus (coleg de seminar cu parintele), i-a oferit prilejul de a rosti o propozitie memorabila, prin adevarul si simplitatea ei de Pateric: "Staretul Gherasim? Un om cu o moralitate pe masura inteligentei si o inteligenta pe masura trairii lui intru Hristos".
Cel ucis isi mangaia ucigasul
Asa cum scrie in orice pagina de martirologie crestina si asa cum i se intampla oricarui mucenic adevarat, arhimandritul Gherasim traieste exact acolo unde altii inceteaza a mai vietui. Traieste tocmai prin moarte, prin stralucirea apoteotica a sfarsitului.
Din locul lui tocmit anume printre ingeri, parintele Gherasim ne priveste. E la fel de bland si plin de dragoste cum l-a surprins un alt mare Fericit al inchisorilor, pastorul Richard Wurmbrand, coleg de celula la Penitenciarul Targu Ocna. "La dreapta mea zacea preotul Gherasim Iscu. La 40 de ani ai sai fusese asa tare torturat, incat urma sa moara. Fata lui insa era senina. Vorbea de nadejdea sa in ceruri, despre dragostea sa in Hristos, despre credinta sa. Radia de bucurie. La stanga mea era chiar tortionarul comunist care il torturase pe Gherasim Iscu, pana aproape ca-i luase viata. S-a intamplat insa ca acel tortionar comunist sa fie si el arestat si torturat pana la moarte de camarazii sai. Sufletul lui era in agonie. In toiul noptii, acest om s-a trezit si atingandu-ma usor cu mana sa ma trezesc, mi-a spus: "Parinte, roaga-te pentru mine. Nu pot muri. Am facut atatea crime infricosatoare! Nu am liniste". Ma pregateam sa-i spun cateva cuvinte de imbarbatare, dar in clipa aceea am vazut o minune... Am vazut pe preotul care agoniza, Gherasim Iscu, cum cheama la el alti doi detinuti si, sprijinindu-se pe umerii lor, incet-incet, a trecut peste patul meu. Apoi, s-a asezat pe patul tortionarului si i-a mangaiat capul. Niciodata nu voi uita acest gest! Am privit cum cel ucis isi mangaia ucigasul si am gandit: aceasta e dragoste; a gasit mila pentru el. Preotul Gherasim a zis apoi: "Esti tanar, nu stii ce ai facut si te iubesc din toata inima mea". Nu a spus pur si simplu aceste cuvinte. Preotul chiar iubea cu adevarat, zicand: "Te iubesc din toata inima mea". si a continuat: "Daca eu, care sunt un pacatos, te iubesc atat de mult, imagineaza-ti-l pe Hristos, care este iubirea intrupata, cat de mult te iubeste... Te intrebi daca pacatele tale vor fi iertate. Hristos doreste sa-ti ierte pacatele, mai mult decat doresti tu ca pacatele tale sa fie iertate. Hristos doreste ca tu sa fii cu El in cer. Nu trebuie decat sa te intorci catre El si sa te pocaiesti". Viata e mai presus decat orice imaginatie. Nici un scriitor nu poate sa imagineze asa ceva si sa descrie o scena atat de apriga. Cel aproape de moarte a primit marturisirea ucigasului. Cel ucis a dat iertare acelui ucigas. S-au rugat impreuna, imbratisandu-se reciproc, iar preotul s-a intors cu greu la patul sau...
Amandoi au murit in aceeasi noapte. Era Ajunul Craciunului. Nu era insa un Ajun obisnuit, in care sa ne amintim, pur si simplu, nasterea lui Iisus in Bethleem. Era un Ajun de Craciun in timpul caruia Iisus s-a nascut in inima unui comunist tortionar".
Ca intr-un miracol, sfantul si talharul, prigonitul si prigonitorul s-au regasit in aceeasi incapere. S-au imbratisat si au murit in acelasi timp, traind aceleasi dureri, purtand aceeasi cruce. Inainte de moarte, parintele l-a luat cu sine pe talhar si i-a usurat suferinta. S-a ingreunat pe sine cu greutatea altuia, implinind astfel un gest liturgic de curatare a lumii, gest care a facut - nu intamplator - ca zile in sir sa pluteasca in temnita de la Targu Ocna o mireasma de mir si o pace nefireasca, ce a imblanzit pana si pe cei mai cainosi gardieni. Nimic nu s-a pierdut din gestul apoteotic al parintelui. Nici macar rasuflarea lui calda si milostiva. A ramas impregnata in peretii negri si zgrunturosi ai inchisorii mult timp. A ramas la modul cel mai concret si material cu putinta. Dupa cum marturisesc cei care au trecut prin Penitenciarul Targu Ocna, 1951 a fost anul cu cea mai blanda iarna din toata perioada detentiei. Iarna parintelui Gherasim.
Salvat de la moarte, dupa ce masina s-a rasturnat de sase ori
Marturiile despre arhimandritul Gherasim sunt putine si omenesti. Faptele lui nu au starnit niciodata pelerinaje sau alte acte de devotiune religioasa. In toate, a vrut sa fie el insusi. I-a lasat pe altii sa fie celebri in locul lui. A preferat ca, in locul legendei, sa ramana imaginea lui de monah obisnuit; sa ramana numele si simpla lui prezenta, pe care maicile de la Tismana continua sa si-o aminteasca infiorat, ca o metanie de gand pusa la icoana. Parintele s-a multumit cu putin - cu cele cateva randuri scrise de Wurmbrand sau Ioan Ianolide, randuri pe care avocatul Ion Iscu nu reuseste niciodata sa le citeasca, fara sa scape cateva lacrimi. Citeste si, imediat, simte sub pleoape cum se starneste un plans aparte si discret, ca o scurta si linistita descarcare de emotie. Se vede ca il iubeste mult pe parintele, asa cum se vede ca, din aceeasi iubire, a facut tot ce a facut pentru amintirea lui. A rascolit arhive, a conspectat la CNSAS un vraf de dosare inalt de aproape un metru, a cautat pe ultimii supravietuitori ai temnitelor comuniste si a cules de la ei pana si cele mai mici farame de amintiri legate de parintele, dar tot putin i se pare ca a realizat. La capatul a zece ani de munca si cautari, s-a convins ca nu oricine poate sta in preajma staretului Gherasim. Nu oricui ii este dat a-l cunoaste. Uneori, viata si faptele staretului Gherasim par de neatins. Alteori, cu cat te apropii de el, cu atat risti sa te departezi. Chiar si cei care i-au fost aproape si l-au iubit se dau sfios deoparte, cerand multa rabdare, cum nu obosea sa ceara fratele parintelui (tatal lui Ion Iscu), cand repeta cu dojana: "Lasati-l acolo unde e. Nu incercati nici sa-l razbunati, nici sa-i ghiciti vrerea. Totul va iesi la lumina cand va da porunca el".
*
Discret, dupa cum i-a fost toata trecerea pe acest pamant, parintele Gherasim dispare usor, se estompeaza, refuza pompa si fala canonizarii. Sta deoparte, ca desenat intr-o icoana cu sfinti multi, din care nu li se vad decat fruntea si aura solar galbuie a cununei de mucenic, pentru a face loc Maicii Domnului sau a lui Hristos. Sta si se roaga pentru suferinta celor multi, neuitand nici o clipa sa se roage si pentru toti cei din familie care au suferit persecutii sau nedreptati din pricina lui.
Avocatul Ion Iscu e convins ca, din inaltul cerului, arhimandritul Gherasim l-a iubit si l-a vegheat mereu. L-a pazit sa nu fie exmatriculat de la facultate, din cauza dosarului. A facut sa fie reprimit in avocatura. I-a dat o familie minunata si l-a aparat de tentatii sau compromisuri morale, ca intru sfarsit, sa-l vindece pe dragul lui frate de leucemie in faza terminala, iar pe el sa-l salveze miraculos de la moarte. Niciodata avocatul Ion Iscu nu o sa poata uita ziua aceea. "Era o zi linistita si senina de toamna. Mergeam spre Slobozia intr-un Audi 80, nou-nout. Drumul era liber si masina mergea impecabil. Mergea cu 180 de kilometri la ora, fara probleme. Eram fericit. Meseria de avocat se arata a fi banoasa, eram sanatos, iar tata (icoana vietii mele) apucase sa vada cu ochii lui caderea comunismului. Nimic nu putea sa strice armonia vietii si multele ei promisiuni. Inca simteam vartejul de placere al vitezei, cand in fata mi-a aparut, brusc, o portiune in lucru, acoperita de criblura. Totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda... tin minte ca am piscat frana si am inceput sa derapez ca pe gheata. Atat. Era ca un dans haotic, care nu se mai termina. Apoi a urmat rasturnarea si o negura pastos albicioasa m-a cuprins, abia intr-un tarziu simtind cum o forta nevazuta ma apuca de umar si ma scoate incet, cu multa grija, din masina. Cand am deschis ochii, eram in picioare, in mijlocul unui lan de floarea soarelui, si ma gandeam in zapaceala momentului ca e totusi bine, ca nici dupa moarte nu e atat de rau cum se spune. Spaima a venit ceva mai tarziu, cand am zarit urmele de roti ce duceau printr-un sir indesit de plopi si cand mi-am amintit ca nu purtam nici macar centura de siguranta. Apropiindu-ma de fiarele contorsionate ale masinii, am gasit mai multi oameni care intrebau unde poate fi soferul si priveau uimiti acul kilometrajului oprit la 154 km/h, iar unul din martori povestea cum a vazut cu ochii lui ca masina s-a rasturnat de sase ori, ocolind parca anume sirul de plopi... N-am mai incercat vreodata sa refac traseul accidentului, sa-l recompun macar in minte. N-ar fi avut nici un rost si nici o logica. Traseul parcurs de masina (prin sant, pe criblura si printre plopi, de-a lungul axului drumului) sfida toate legile fizicii, in timp ce eu scapasem intreg si nevatamat, cu o simpla escoriatie la cot. Noaptea, sotia mea a stat la capataiul meu, treaza si ingrijorata ca nu cumva sa manifest niste efecte intarziate ale accidentului, dar eu am dormit ca niciodata, fericit ca un copil, ca un om nascut pe drept cuvant a doua oara. Am dormit in bratele si leganarea parintelui Gherasim. Nu mint. Era el. I-am recunoscut dogoarea mainilor si mirosul vag de tamaie din straiele lui. Numai el putea fi. Numai el radia atata blandete si caldura sufleteasca la un loc".
Avocatul Ion Iscu a facut mult pentru amintirea unchiului sau, arhimandritul Gherasim, dar niciodata destul. Acum, dupa zece ani de truda prin arhive si biblioteci, stie prea bine ca jerfta unui om nu poate fi cuprinsa de nici o marturie, oricat de exacta ar fi ea. Continua sa stranga la piept dosarul cu amintirile despre parintele, incercand sa respecte porunca tatalui sau ("Lasati-l si nu incercati sa-i ghiciti vrerea. Totul va iesi la lumina cand va da porunca el"). Ion Iscu sta si asteapta ziua cand va gasi osemintele parintelui, pentru a le cinsti cu o troita sau macar cu o cruce simpla, de crestin, unde sa aduca o floare si sa citeasca un icos din acatistul Sfintilor din inchisori: "Iar noi, de la acest slavit Marturisitor, care de la staretia Tismanei a ajuns in temnita la Targu Ocna, fiindu-ti frate de suferinta, invata-ne a-ti cere ajutorul, ne rugam tie!".
Ion Iscu sta si asteapta, stiind prea bine ca nu are nici un rost sa se grabeasca. Sfintii au timpul si lucrarea lor nevazuta. Au planul si misiunea lor tainica. Unii raman in ascuns veacuri intregi, pentru a iesi apoi la lumina, printr-o simpla rugaciune sau joaca de copil; altii dau semn si vorbesc profetic, asemenea parintelui care le spunea colegilor de celula: "Nu va intristati fratilor! Candva aici va fi loc sfant. Loc de pelerinaj".
*
Din albastrul inalt al cerului, parintele Gherasim ne priveste. E la fel de bland si plin de dragoste cum l-au cunoscut colegii lui de celula - "Fericitii inchisorilor", Valeriu Gafencu si pastorul Richard Wurmbrand. Cu siguranta se roaga pentru noi si cu siguranta nu regreta nimic. Chiar daca i s-ar da ocazia sa mai traiasca o data, n-ar ezita nici o clipa si ar alege drumul calvarului spre Aiud sau Targu Ocna. Jertfa e singurul drum care nu coboara niciodata. E drumul bucuriei, al Mantuirii si a-l regasirii lui Hristos.