Juramantul
Ploua neincetat, marunt si rece, de parca nu s-ar mai opri niciodata. In fata se vede poiana. La marginea ei, zeci de brazi falnici stau perfect aliniati, strajuind, ca un gard urias, luminisul. Ne strecuram in poiana unde odihnesc mortii satului. Candva, era cel mai frumos cimitir din coltul asta de lume! Uzi fleasca, gafaind dupa atata urcus, pasim greu, alunecand prin iarba namolita. Apoi, insotitorul meu se opreste brusc si isi scoate de pe cap palaria. In fata lui, printre balarii, se zaresc doua cruci scunde din lemn. Se lasa in fata lor in genunchi, si cu ochii inchisi si mainile impreunate, murmura o rugaciune. Un abur moale tasneste incet din pamant, invaluind intreg cimitirul. Aici, sub crucile astea scunde din lemn, ii sunt ingropati parintii. Doi pasi mai incolo, se ridica un morman de pamant infoiat. Langa el, o cruce cazuta. Ceva mai departe, alte doua gramezi, alte cruci prabusite. O iconita cu Maica Domnului si cateva cioburi dintr-o candela rosie zac murdare in noroi. Ridic privirea si peste tot vad la fel: bulgari uriasi de pamant rascolit si cruci ingropate in namol. Sunt martorul unui sacrilegiu. Din cimitirul care se intinde in fata mea, zeci de morti au fost scosi din mormintele lor. Un dezastru. De parca hoarde dezlantuite ar fi dat iama pe-aici, intorcand pamantul pe dos. Doar ici, colo au mai ramas cateva cruci in picioare. O priveliste sumbra, prezenta in toate cimitirele din comuna Rosia Montana si satele din apropierea ei. Sute de morti au fost deshumati si ingropati aiurea, prin tara. Sute de gropi scormonite, cruci putrezite si gramezi de pamant prin care zac ramasite de candele sau icoane.
"Uite ce ravagii o facut blestemul aurului! Daca-mi zicea cineva, acu' 15 ani, ca o sa ajungem sa ne dezgropam mortii pentru o sacosa de bani, ziceam ca-i om smintit. No, uite, aici am ajuns. Sa ne vindem casele si mortii din morminte!".
Remus Cenusa si-a terminat rugaciunea, sta acolo, in fata mormintelor, cu lacrimi in ochi si genunchii infipti in tarana. Ridica bratele catre cer si le coboara, ca niste aripi pe cruci.
"Aici is ingropati taticu' si mamica mea, Domnul sa-i hodineasca in pace! si ma jur aici, in fata lor, ca atat cat oi avea io suflare pe pamantul asta, nimeni nu se va atinge de mormintele lor ori de casa mea. Le spun lor, sa m-auda, ca nimeni nu ii va scoate de-aici niciodata! Sa stiu ca fac moarte de om pentru asta. Am gasit si in Sfanta Scriptura ca-i vai de poporul ala care-si dezgroapa mortii din morminte. Io ma rog la Dumnazau sa-i ierte pe ai multi din sat care or facut treaba asta, ca mare blestem si-or luat asupra lor. Ca si ai de-or vandut pe-o punga de bani toata avutia stransa si tinuta cu sudoarea stramosilor. Iar pentru ai ticalosi, de-or navalit peste noi si ne-or stricat viata si randuiala pastrata de sute de ani, Dumnazau sa ma ierte daca nu-mi pot curma gandurile si simtirile rele. Zic toate astea pentru mamica si taticu' meu, ingropati aici, pentru bunicii si strabunicii mei, fie-le tarana usoara. Sa stie si ei ca nu i-am uitat si sa se hodineasca in pace".
Remus Cenusa are 57 de ani, e cantor la biserica din satul Corna si cel mai dibaci tamplar din comuna Rosia Montana. In ochii lui albastri luceste aproape mereu un zambet bland, chiar si atunci cand vorbeste despre dusmani sau uratenia lumii. Se bucura ca un copil de orice floare, de orice ganganie, de arbori, de izvoare, de orice sunet de pasare. Pentru el, toate astea sunt daruri de la Dumnezeu, pe care nimeni nu i le-ar putea lua. si totusi, de la o vreme, poarta in suflet o povara groaznica. Satul copilariei lui, decorul de poveste al amintirilor pe care le poarta, se naruie de la an la an, tot mai mult. Din 140 de case, cate avea satul Corna pana acum cativa ani, astazi au mai ramas locuite doar 45. Restul sunt vandute, adica parasite sau, pur si simplu, nu mai sunt. Dealuri golase, hectare intregi de parloaga, drumeaguri pustii, cimitire devastate, paduri masacrate. Pentru oamenii locului, autorul acestui dezastru poarta un singur nume: GOLDUL. Asa s-au deprins ei sa-i spuna companiei Rosia Montana Gold Corporation, cea care de peste zece ani omoara, incet, un colt de rai romanesc.
"Pentru noi, numele asta ii la fel cu numele diavolului. Numa' cand auzim cuvantul asta si ne pisca fiori pe sira spinarii. Atata rau ne-o facut, ca gandesc ca numa' diavolul poate sa se ascunda sub numele asta. Is in stare de orice, domnule, ca sa ne ia aurul. Vor sa curete toti muntii astia, sa rada tot. Uite, aici, la marginea satului, vor sa ridice un baraj inalt de vreo 180 de metri. si pe urma, ne-or inghiti tot satul in namol cianurat. De-aia vor sa plecam cu totii si sa luam si mortii dupa noi. Numa' ca mai suntem o mana de oameni care nu vrem sa plecam, nici in ruptul capului. Sa ne ingroape de vii, ca de-aici nu ne lasam dusi".
Optzeci de milioane pe cap de mort
Ploua intruna, la fel de marunt. Abia ne mai taram talpile pline de noroi. Remus se opreste la fiecare mormant si-mi spune cate-o poveste. Aici sunt ingropati bunicii lui, dincolo cumnatul, iar acolo, unde e proaspat sapat, a fost un var de-al lui. Acum nu mai e. L-au scos asta vara si l-au dus intr-un cimitir nou, din Alba Iulia. N-avea nici doi ani de cand murise, dar ai lui au vandut Goldului tot si l-au stramutat si pe el. 80 de milioane, atat au luat. E suma fixa, atat plateste Goldul daca iti scoti mortul din groapa. si unii oameni accepta. Chiar multi! Vara trecuta, erau zilele alea toride, cand nu puteai sa treci pe drum de-atata miros. Scoteau morti ca pe banda rulanta. De-aici, ori din cimitirul de sus, de langa biserica. Peste tot mirosea a cadavru. Iar el umbla pe drum, cu batista la nas si cu ochii in lacrimi de-atata durere ce simtea in piept. Urca in padure si statea acolo ascuns, plangandu-si amarul, pana se lasa intunericul. Nu putea indura privelistea asta ingrozitoare, cimitirele pline de morminte deschise, vocile ragusite si reci ale preotilor din timpul slujbelor de deshumare, dangatul monoton al clopotelor, bocetele prefacute ale femeilor, care tocmai isi vandusera sotul sau parintele mort. Era un cosmar prea urat, un infern de care fugea zi de zi. Pana nu demult, el era cam singurul tamplar din zona care facea sicrie si cruci. Acum, nimeni nu mai cumpara asa ceva. Inmormantarile in sat au fost interzise. Asa a decis Consiliul Local sau, mai exact, Goldul. Ca ei, precum diavolul, si-au varat peste tot coada. Chiar si prin biserici, unde preotii tin cu ei. Altminteri, s-ar fi opus de mult macar la deshumarile astea marsave. si n-ar mai fi fost atata jale si dezastru cu mortii lor.
Comorile lui Remus Cenusa
Iesim din decorul asta sinistru, strecurandu-ne iar printre brazii aliniati care imprejmuiesc poiana. O luam in sus, prin spatele caselor, printr-o padure deasa de mesteceni. Asa vrea el, sa nu ne vada vecinii.
"Astia or bagat atata zazanie intre noi, ca oamenii s-or inrait de mama focului. Or ajuns sa se dusmaneasca de moarte frati intre ei, parinti cu copii. Ca banu-i ochiu' dracului si unii ar vrea sa vanda, iar ailalti ba. Uite, acolo, unde ii ridicatura aia, o fost casa lui nasu' meu. O vandut, saracu', si-acu' isi poarta amaru' printre straini. Dincolo, mai sus, aia neagra, e casa mea parinteasca. Acum sta soru-mea in ea, si nu vinde nici pe-un miliard de dolari. Acolo, peste drum, unde-i hambaru' ala hodorogit, o fost casa unui prieten bun. Cum vezi, acu' totu-i ruina, si el o vandut, si inca mai jeleste de dor undeva, prin Alba Iulia. S-o facut o socoteala si zice ca-s cam 140 de oameni care or murit de inima rea dupa ce-or vandut. Cativa chiar s-or spanzurat, pe doi ii cunosteam si io, ii chema Eugen Nicoara si Ladislau Gruber. Amandoi or vandut si-apoi n-or mai putut indura. V-am zis io, asta-i blestemul aurului, nu altceva!".
Au venit si la el sa-l convinga sa vanda. Era prin 2009, intr-o seara de vara, cand s-a pomenit cu doi oameni la poarta. O femeie si un barbat. Ea, sociolog, el, jurist, amandoi oamenii Goldului. Remus Cenusa avea pe veranda din fata casei o canapea din lemn pe care abia o facuse. I-a poftit politicos pe oameni in curte, iar ei au inceput sa-i admire cu zel canapeaua. Ce-i drept, era o piesa tare frumoasa, facuta in stil neaos, motesc. Dar parca prea era ciudata ravna cu care cei doi musafiri o tot laudau. Ager la minte, el le-a priceput numaidecat viclesugul si, nici una, nici doua, le-a propus sa o cumpere. si, bineinteles, ca ei au inceput sa dea din colt in colt, incercand sa aduca vorba la ce-i indemna pe ei interesul. Adica, sa-l intrebe daca nu vrea mai degraba sa vanda casa, cu tot cu teren, ca sa se alinieze si el la planul lor de investitii, care, vezi Doamne, ar aduce numai belsug si voie buna printre oamenii din comuna. Dar Remus le-a retezat-o scurt. "Tot ce vand eu ii numa' canapeaua asta, daca o vreti. Daca nu, pe-aici va e drumul. Eu nu fac nici o mutare pe tabla de sah. Asa sa stiti!". Cum sa vanda el frumusete de casa, cu-atatea flori in gradina si-atata bogatie de dealuri si verdeata in jur? Unde ar mai gasi el atata belsug? Cum sa-si smulga din suflet toate amintirile din coltul asta de rai? Cei doi au inteles repede ca nu-i rost de tocmeala si de atunci nici ca au mai trecut pe la el.
"Eu ma consider un mot adevarat si-s cel mai fericit om ca m-am nascut aici. Ii multamesc lui Dumnazau ca de cum rasare soarele toata casa ne-o scalda in lumina. Am vreo 40 de familii de albine, merg cu ele prin tara si vad tot felul de locuri, dar nicaieri nu-i ca aici. De cum vine primavara, merg si culeg ghiocei sa-i dau la sotie. Apoi se face leurda, fragutele, iar de Constantin si Elena, incep sa apara ciupercile. si umblu cat ii ziua de mare prin padure sa le culeg. Am acolo un fag frumos, ca stejarul lui Horia de frumos, si stau langa el un ceas, doua, sa ma reculeg, si-apoi ma rog la Dumnezeu si Maica Domnului sa-mi pazeasca satul, familia si casa in care m-am nascut si sa ne fereasca de neamurile astea straine care vor sa ne smulga inima din piept".
In tot decorul asta sumbru al unui sat aproape parasit, entuziasmul lui pare greu de inteles. si totusi, are si el nopti de cosmar, cand gandurile negre ii dau tarcoale si ii alunga somnul. Cand se infioara de-atata singuratate si de spaima ca ar putea ramane ultimul martor al unui dramatic sfarsit de istorie. Zi de zi asista obidit la tradarea unor consateni, pana atunci cumsecade, la daramarea caselor, la profanarea mormintelor, la decimarea padurilor de fagi albi, la disparitia poienilor copilariei lui ori a unor specii de plante, pe care cu ani in urma le gasea la tot pasul. si simte adesea spaima ca toate astea ar putea fi semne ale unui sfarsit. Crede, insa, cu patos in legea lui Dumnezeu si in legile firii si asta ii tine mereu vie speranta si ii da ghes in fiecare dimineata s-o ia de la capat.
"Vad cunoscuti de-ai mei care or vandut si care acu' se intorc numa' sa culeaga un mar din gradina lor. Doar ca cineva vine si le da peste mana. Na, ca asta nu mai e marul tau. Trebuia sa pastrezi aici macar un petic de pamant, ca sa te mangai la batranete. Oamenii care or ramas vad toate astea si incep sa se dumireasca, sa vada la altii ca-i trai amar sa vinzi si sa te instrainezi. Asta mi-e speranta. Ca omul, oricat de siluit ar fi, tot la obarsie se intoarna. N-ati vazut apele alea la care omul le-o tot schimbat calea, cum inunda ca sa se intoarca la albia lor? Asa ii randuiala lasata de Dumnazau, si astia de la Gold, oricat de experti or fi in viclenia lor, nu pot razbate peste randuiala asta".
Ajungem la casa lui, singura din coltul asta de sat ramasa in picioare. Traieste aici cu sotia si un fecior de 27 de ani, amandoi camarazi de nadejde in luptele lui. Candva, tot locul asta era plin de case, iar dealul din spate era intesat de gradini. Acum, totu-i pustiu si parloaga.
"Noroc, totusi, ca or disparut pe rand, putin cate putin, si ne-am obisnuit mai lesne cu privelistea asta pustie".
Are un petic de pamant in spatele casei, cativa stupi si un atelier de tamplarie. Nu prea mai sunt clienti pentru mobila, cine ar mai cumpara asa ceva intr-un sat aproape parasit? Singura lui nadejde e in albine. A depus de curand un proiect pentru a castiga niste fonduri europene de subzistenta. Visul lui e sa aiba toata gradina plina cu stupi, sa se auda peste tot zumzetul albinutelor si mierea lor sa curga in toata casa. Deocamdata insa, asta e toata averea lui. Gradina asta putina, ca un petic de paradis, si privelistea minunata dimprejur.
"Uite, vezi dealul ala din fata? Cand rasare soarele, ala ii galben ca aurul! si primavara, cand ies din casa si vad gradina asta plina cu flori, pai is cel mai fericit om din lume! Nimic nu-mi mai trebe. Cum sa vina cineva sa ma scoata de-aici? Numa' sa incerce sa ma ia cu forta, ca am lanturi groase si ne-om lega cu ele numaidecat de stalpul din fata casei. Numa' sa-ncerce careva!"
Ochii lui albastri nu mai zambesc. Ma conduce spre poarta tacut, cum n-a fost deloc pana acum. Din strada se aud venind niste masini. Trei jeep-uri uriase trec in goana prin dreptul portii, improscand de sub roti bucati mari de noroi. Sunt masinile lor, ale Goldului. Pentru bietii oameni, masinile astea sunt precum tancurile sovietice. De cate ori trec prin sat, lasa in urma lor numai ura si spaima. "Asa fac mereu, ies parca dinadins, sa ne intimideze".
Remus Cenusa ramane in fata portii, cu privirea pierduta spre capatul drumului. Acolo nu se mai vad decat nori grosi de mazga si fum. Ofteaza adanc, stergandu-si cu maneca obrajii de ploaie.
"In august, cand o venit Basescu, era plin de jeep-uri pe-aci. Era chiar pe 29 august, cand praznuiam la biserica Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Am fost tare suparat sa aflu ca si presedintele tarii mele parca ar tine cu Goldu'. Am zis ca-i gata, ca toata lupta noastra o fost in zadar. Ca in el aveam noi toata nadejdea. si totusi, io inca mai sper ca poate s-o intoarce la gandul cel bun, ca-l stiu luptator. Asta, daca n-o vrea sa ramana in istorie precum Irod, miselul care i-o luat capul lui Ioan Botezatorul".
Cruciada copiilor
"Ma numesc Gabriel Cioara, am 13 ani si sunt impotriva proiectului Rosia Montana Gold Corporation".
Asa incep toate compunerile lui de la scoala. Invata la Abrud, dar traieste cu parintii in satul Corna, din comuna Rosia Montana. E un copil cuminte, prea cuminte pentru anii lui. Inca din vremea gradinitei, a aflat ca satul lui ar putea fi ras de pe fata pamantului, ca toata valea asta ar urma sa fie ingopata in mocirla. De atunci, amenintarea asta ii chinuie zi de zi copilaria. Aici s-a nascut, aici a facut primii pasi, aici are toti prietenii. Toate padurile astea uriase, toate poienile astea decupate din rai, toate izvoarele si toate colinele astea sunt locurile lui de joaca si nu le-ar da nici pentru tot aurul din lume.
"Am ramas vreo opt copii aici, in sat, si nici unul n-ar vrea sa plece. Sunt cei mai buni prieteni ai mei si nu vreau sa ma despart de ei niciodata. Noi am facut intr-o zi un juramant. Ca daca ne-or sili vreodata sa plecam, sa ne legam cu totii cu un lant gros de gardul bisericii. Ca poate n-or avea curaj sa impuste niste copii".
Parintii lui ii cunosc suferinta si se tem necontenit de traumele pe care tot calvarul asta i le-ar putea lasa. De 14 ani, de cand a venit Goldul, mama lui Gabriel, Adriana Cioara, e una din cele mai aprige luptatoare impotriva proiectului. Pentru asta a platit insa un pret greu. De ani buni, se chinuie cumplit cu o insuficienta cardiaca acuta. La numai 33 de ani, dupa zeci de nopti de cosmar, dupa atatia ani de revolta si spaime, inima ei a obosit iremediabil. "Asta e miza lor, sa ne termine fizic si psihic. si au o rabdare diabolica".
Prin 2000, a cunoscut un australian care lucra la prospectiuni in zona Rosia Montana. Omul era specialist, stia tot ce va urma si i-a spus si ei ca intr-o zi o sa vina sfarsitul, ca tot ce-i aici va disparea, ca toti muntii astia minunati vor fi rasi de pe fata pamantului. Ea a povestit apoi si altora, dar nimeni n-a vrut s-o creada. Nici astazi, cand lucrurile sunt evidente si cand raul a inceput deja sa se simta, oamenii nu prea vor s-o asculte. Cei mai multi si-au vandut casele, cu tot cu pamant, si-acum isi plang de mila prin locuri straine. De-atata suparare, cinci dintre ei au fost gasiti spanzurati. Povestile lor au facut valva mare, oamenii s-au inspaimantat ca de un blestem, dar apoi, cu timpul, au inceput sa uite si sa vanda din nou. Cei de la Gold au venit si la ei sa-i intrebe daca nu vand. I-au dat afara pe poarta si de atunci n-au mai avut tupeu sa se intoarca. Din pacate, insa, banul face ravagii. Cum e cineva care vinde, vecinii toti il pandesc sa vada cat de mare e sacosa. Asa se dau banii, in sacose, ca oamenii se feresc de banci ca de dracu'. si in zilele de tranzactii, tot satul e plin de politisti. Apoi, seara, noul miliardar face un chef pe cinste si scapa mesenilor ca din greseala pretul obtinut, ori unul umflat cu cateva sute de milioane. Iar unora le cam sclipesc ochii de nesat si invidie si nu trec doua zile ca se hotarasc sa vanda si ei. "Tare mult s-au inrait oamenii. Sunt vecini pe care ii stiam de-o viata ori prieteni din copilarie care nici nu ma mai saluta pe strada, atata vrajba au semanat netrebnicii astia intre noi". Sotul ei e sofer pe un TIR. Doar el aduce bani in casa. si-a imbracat remorca cu o prelata pe care scrie mare "Salvati Rosia Montana!" Asa se plimba prin toata Europa si se mandreste cu asta. Dar cel mai infocat om din casa pare sa fie Gabriel. De cate ori vede pe drum vreun jeep de-al Goldului, simte numai furnicaturi pe sira spinarii. Fuge de rupe pamantul, intra ingrozit in casa si striga de-l aud toti vecinii: "Gata, astia incep sa faca digul. Or sa ne inunde satul". Are nopti de cosmar, cand viseaza mereu aceeasi aratare uriasa, ca un balaur pana la nori, care se apropie de sat si scuipa foc peste case. Se trezeste urland de spaima si pana dimineata se zvarcoleste in pat, fleasca de transpiratie. Ai lui au intrat la banuieli, sa nu fie vorba de vreo problema grava. L-au invatat apoi sa spuna seara de seara o rugaciune si, de-atunci, noptile astea de groaza parca s-au mai rarit. "Cine plateste pentru toate traumele astea, pentru copilaria lui chinuita? Cui ii pasa daca copilul meu se imbolnaveste?" Pentru toate noptile astea de groaza, pentru chinul pe care il indura, Gabriel a ajuns sa-i urasca de moarte pe cei de la Gold. Anul asta, de ziua lui, l-au sunat sa-l invite la o serbare organizata de ei. Le-a inchis telefonul in nas. In vara, s-a inscris in echipa de rugby a scolii, dar mai tarziu, cand a aflat ca sponsorul echipei e Goldul, a refuzat sa mai mearga la antrenamente, desi li s-au promis excursii si chiar castiguri financiare. "Din pacate, Goldul e peste tot. Nu e institutie unde sa nu-si fi bagat coada. S-a facut o statistica si a iesit ca 85 la suta dintre oamenii din zona nu au de lucru, iar vreo 60 la suta din tineri sunt plecati la munca afara. Au distrus tot, tocmai ca sa nu ai alta speranta si sa dai mana cu ei. Intr-o vreme au inchis lumina pe strazi, drumurile sunt pline de gropi, toate, doar ca sa ne faca traiul cat mai amar si sa plecam de-aici. stiu tot ce misca, au toate dosarele noastre, stiu si ce mancaruri ne plac. Sunt mult mai rai decat securitatea lui Ceausescu. si nu se sfiesc cu asta, ba dimpotriva, vor sa se stie ca ei sunt puternici si controleaza tot. Ca sa ne piara noua orice speranta. Numai ca ei nu stiu de ce suntem noi, mutuganii, in stare. Murim cu ei de gat si de aici tot nu ne lasam dusi".
*
"Numa' sa-i prind io la poarta, sa-mi ceara sa vand, ca o sa ies cu furca la ei si o sa strig s-auda toata valea, asa ura mare am in mine!"
Mos Dragan are 73 de ani si e poate singurul om din toata Rosia Montana pe care cei de la Gold il stiu de frica. Casa lui, veche de un secol, e chiar la marginea satului, aproape de locul unde ar trebui sa fie ridicat barajul. Cand au venit prima oara sa-i ceara sa vanda locul, i-au zis ca-i dau 800 de milioane. Atunci, mosul s-a ridicat, s-a dus in sopron si a iesit de-acolo cu toporul. "Plecati, bata-va focu' de spurcati!". Oamenii au rupt-o imediat la fuga, si de atata sperietura, au scapat in ograda tot dosarul cu hartoage. Noroc cu feciorul cel mic, ca l-a tinut strasnic in brate, altfel nici el nu stie ce-ar fi iesit. si totusi, cei de la Gold au avut curaj sa vina din nou, cam dupa un an. Norocul lor ca i-a intampinat baiatul, care le-a spus raspicat, inca de la poarta, sa plece iute, sa nu-i vada tata-sau pe-acolo, ca iese dezastru. Apoi, mos Dragan s-a dus la politie si i-a reclamat pe oamenii companiei ca-i calca abuziv proprietatea, avertizand ca daca se mai intampla asa ceva, nu mai iese niciunul viu din curtea lui. Mos Dragan e un taran simplu, atat de simplu, ca nu stie mai mult, decat ca tot ce are pe lume, casa aia veche de-un veac si bucatica de pamant care o inconjoara, sunt lucruri sfinte, pentru care parintii lui au muncit o viata intreaga. Iar acum, dupa 73 de ani de viata in casa asta, ii e cu neputinta sa inteleaga ca cineva poate sa-i ceara cu-atata staruiala sa vanda totul unor straini.
"Tot belsugul meu ii aici. Am pamant, oi, capre, vaci, gainuse. O viata de om. Acolo, sus, in cimitir, mi-s ingropati parintii. Cum sa-i dau io de-acolo? Ne-or furat petrolu', gazele, padurile, acu' vor sa ne fure si aurul! Sa rada muntii astia si sa faca aici un nou Hirosima. Pai ce-i acolo, in galeriile alea, nu vezi nicaieri in lume, domnule. Dar ce ma mahneste pe mine e ca-s multi lasi care or vandut. Plange sufletul in mine, cand ies in drum si vad cum se naruie satul".
Femeia lui e la fel de apriga. Mai ales de cand mama ei, ajunsa la peste 80 de ani, a vandut Goldului frumusete de casa, cu cinci camere, doua camari, pivnita, cocini, grajd, hambar si gradina. Au tot vizitat-o si au tot ademenit-o, pana cand au convins-o. De-atunci, insa, sta numai in spitale, sarmana. De-atata dor dupa casa ei draga i-a pierit toata vlaga.
"Is multi care or vandut si pe urma s-or stins de dor. Multi, foarte multi. Asta-i semn de blestem, asa mi-o zis si-un preot din Brad. Ca-i mania stramosilor, care or sfintit locurile astea".
Langa ea, asezat pe un scaun, mos Dragan tresare si o apuca de mana, ridicand privirea incruntata spre mine.
"Domnule, de 2000 de ani n-o indraznit nimeni sa ne scoata de-aici. No, iaca o fac acum, cand suntem in plina democratie. Ca tare marsava-i politica asta. Numa' sa luati seama si sa scrieti la urma ca noi, motii, orice-ar fi, nu plecam de-aici niciodata. Ca mai bine murim inecati in iadul care-o veni".