In Grecia, chiar daca a mai incercat sa salveze aparentele, Giorgios Papandreou e pur si simplu ejectat din scaunul de prim-ministru. Ramane sa aflam doar cine va prelua dificila misiune de a aplica efectiv planurile de austeritate ce li se cer grecilor. In Italia, Silvio Berlusconi, chiar daca mai trage de timp si recurge, din nou, la manevrele de cumparare a adversarilor, a ajuns, de asemenea, la usa deasupra careia scrie exit. Seria neagra a demisiilor o inaugurase, in februarie, fostul premier irlandez, Brian Cowen, acuzat ca acceptase pentru tara sa un umilitor plan de salvare economica, negociat cu Fondul Monetar International si cu Uniunea Europeana. I-a urmat Jose Socrates, in Portugalia, care a platit si el scump, ca sa forteze o colaborare de uniune nationala cu opozitia, adica acceptarea unui plan sever de austeritate. In Spania, au mai ramas doar cateva zile pana la alegerile legislative anticipate, pe care a trebuit sa le accepte premierul Zapatero, alegeri la care el nici nu se mai prezinta, pentru un nou mandat guvernamental. Socialistii nu-si mai fac iluzii ca raman la putere, dreapta populara condusa de Rajoy va castiga fara probleme acest scrutin. Dar il va castiga si fara prea mare entuziasm, stiind ca o asteapta vremuri grele.
Daca s-a vorbit si inca se vorbeste cu precadere despre cazul Greciei, vestile proaste din aceste ultime zile incep sa vina de la Roma. Italia este acum marele bolnav al Europei, iar Spania se teme de o posibila contaminare. S-a spus, oarecum simplificator, ca nodul problemei ar fi chiar premierul Berlusconi, incapabil sa impuna reforme de austeritate in interior si sa dea in exterior asigurari credibile despre sanatatea economica a Italiei. Insa adevarul este mult mai complex. In actuala criza europeana, agentiile de notatie si cei ce activeaza pe pietele financiare studiaza cu foarte mare atentie parametrii economici. Iar Italia nu raspunde bine la examen, desi Berlusconi se straduia sa convinga pe toata lumea, la recentul summit de la Cannes, ca nu sunt probleme in peninsula, din moment ce restaurantele sunt pline! Fapt e ca statul italian trebuie sa se imprumute, de-acum inainte, cu o rata de 6,75%, pe zece ani, pentru a-si asigura lichiditatile (in vreme ce fericita Germanie gaseste peste tot imprumuturi cu 0,9%). Italia risca sa intre in derapaj necontrolat, cu imposibilitatea de a-si stapani datoria publica si cu slabe sperante de revenire la prosperitate. Iar daca Italia (tara mai industrializata chiar decat Franta, dar prea putin dispusa sa accepte sacrificii) intra in zona de turbulente, din care inca nu au iesit nici Grecia, nici Portugalia si nici Irlanda, nu se stie daca strategiile comunitare elaborate pentru salvarea zonei euro ar mai putea-o ajuta. Sigur ca opinia publica din tarile cu probleme nu prea accepta sacrificiile pe care le cer instantele europene si cele bancare internationale. Dupa cum nu va fi digerata, de bunavoie, nici strategia care ar putea sa duca la o Europa cu mai multe viteze, adica un "guvern" central diriguitor si sever, si tari membre, dar cu influenta diminuata, in cel de al doilea sau al treilea cerc. Europenii joaca in aceste zile pe o carte riscanta: sau accepta desprinderea unor tari care nu fac fata rigorilor economice, cu riscul de a vedea destramandu-se chiar si Uniunea Europeana, abia ajunsa la adolescenta, sau se decid sa accelereze procesul reformelor politice si sa realizeze Statele Unite ale Europei - ca un monolit sigur si reperabil, in ceturile mondializarii. Cat despre multipla criza politica, poate ca din ea decurg si lucruri bune. Se va termina cu dinastiile zis republicane, mai degraba fanariote, din Grecia; se va vesteji populismul afacerist, cu agape si bunga-bunga, care prea redusese Italia la caricatura unui spectacol de opereta, se va termina si cu coruptia ce inflorise in Portugalia, cu megalomania investitiilor inutile din Spania si cu delapidarile sistematice pe spinarea fondurilor europene comune, din atatea alte tari membre. Iar pasiunile politicianiste si electoraliste vor face loc unor adevarate strategii de interes national si european, cum s-ar cuveni intr-o Europa cu adevarat comunitara. Dar poate sunt prea optimist?