* Il cheama Octavian Nicolae si traieste la Paltinis. A fost cel mai apropiat prieten al filosofului Constantin Noica in ultimii ani ai vietii. Legatura lor tarzie si reverentioasa marturiseste azi despre un Noica sensibil, bland si, cel mai adesea, singur *
Domnul Puiu a intrat in incaperea aproape incremenita de frig a cantinei din Paltinis si, cautand din priviri un loc liber, a ajuns in fata unei mese la care se mai aflau deja trei persoane. A salutat cu amabilitate si a cerut voie sa se aseze. Cand sa-si traga un scaun, domnul din fata lui s-a ridicat in picioare. Avea un palton inchis la culoare, pe care nu-l dezbracase, caci aerul inghetat al pensiunii te facea sa scoti aburi. Pe cap - o caciula ruseasca indesata pana la sprancene. Daca s-ar fi uitat si mai jos de masa, ar fi vazut probabil galosii si ghetrele de postav infasurandu-i gleznele. Dar domnul Puiu n-a facut asta atunci, caci privirile lor s-au intalnit brusc, iar politetea de-a dreptul exagerata cu care celalalt ii intindea mana, o mana moale si catifelata de orasean, l-a cucerit pentru toata viata.
Dumnealui era Constantin Noica: un nume care nu-i spunea nimic. Ceva nelamurit il tinea insa cu ochii pironiti. Noica asta avea in gesturi ceva distins si greu de definit, o moliciune ciudata, ca o teama ca ar putea oricand sa deranjeze pe cineva. Cu jena ca nu mancase supa intreaga, i-a multumit cu sarut-mana tinerei ospatarite, desi o stiau toti, nu mai era nici un dubiu, mancarea era rece si searbada. El o mancase incet, cu gesturi distinse, mestecand elegant, coborat ca din greseala din rama unui vechi tablou aristocrat. Era de-ajuns sa-l fi privit cu rabdare si cu un strop de imaginatie. Lumina bolnavicioasa a celor cateva becuri s-ar fi preschimbat in luciri de candelabre si fetele de masa pline de pete ar fi scos fosniri de damasc. In locul lor, realitatea inghetata a incaperii purta mantia cenusie si grea a anului 1975. Sub faldurile ei umile statea la panda, ca un sobolan urias, toata mizeria unui comunism dat in parg.
***
Dar ce-l aducea pe Noica la Paltinis? Stralucise alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran si Petre Tutea intr-un Bucuresti interbelic in care spiritul parea ca renaste incendiar din cenusa primului razboi. O promisiune care n-a durat insa mult. Represiunea comunista a stiut sa le risipeasca ambitiile. Daca Eliade si Cioran alesesera exilul exterior, Noica l-a ales pe cel interior. Cei noua ani de domiciliu fortat la Campulung i-au adus mizerie, teama si interdictia de a mai publica vreun rand timp de doua decenii. L-au facut sa sacrifice o casnicie si sa reinceapa o alta. De englezoaica Wendy Muston (mama Alexandrei si a lui Razvan, viitorul parinte Rafail) divorteaza dintr-un gest de marinimie, pentru a o ajuta sa se intoarca in Anglia. Pe Mariana, cea de-a doua lui sotie, o cunoaste acolo, la Campulung, in timpul anilor de privatiuni. In 1958, dupa ce i s-a confiscat intreaga avere din Teleorman, mostenita de la parintii sai, boieri de vita nobila, e condamnat la 25 de ani de munca silnica. Un intelectual fin ca el devenise un ghimpe in coasta noii oranduiri. Sase ani mai tarziu, dupa amnistiere, se intoarce in Capitala sa lucreze ca cercetator la Institutul de Logica. Seara insa, atunci cand obligatiile fata de stat iau sfarsit, se retrage in cele doua camere modeste ale apartamentului din Bucuresti si tine seminarii de filosofie tinerilor interesati.
Poate ca reintoarcerea in lume nu i-a adus bucuria pe care altii ar fi banuit-o. Poate ca asteptarile indelungi sfarsesc adesea prin schimbari radicale. Cert e ca anii de izolare si, mai apoi, anii grei de temnita au nascut in el dorul de a se retrage din lume. Visa sa faca mult mai mult pentru cultura romana. "Devenirea intru fiinta", scrisa deja, dar ramasa nepublicata, nu avea voie sa ramana doar un concept intre pagini de carte. Trebuia sa devina realitate sub ochii lui. In 1972 ii scrie fiului sau, Rafail, aflat in Anglia: "Mi-ar place sa-ti povestesc cate ceva despre viata mea, cu implinirile si neimplinirile ei, ca si despre dorinta mea, din ce in ce mai accentuata cu trecerea anilor, de a avea fii spirituali".
Curand dupa asta incepe cautarile. Ia legatura cu Relu, fratele lui Emil Cioran, ce locuia la Sibiu. Impreuna cu el, pleaca intr-o calatorie prin satele din Marginimea Sibiului. Avea ideea fixa ca Sibiul trebuie sa devina capitala culturala si regreta nespus ca nu se nascuse ardelean. Aproape de orasul asta, ce isi purta cu eleganta pecetea medievala, voia sa-si gaseasca si el o casa, un loc odihnitor, unde sa poata, in linistea si in fosnetul bland al unei paduri, sa-si desavarseasca visul de antrenor spiritual.
Paltinisul era capat de drum. Gasise acolo tot ce avea nevoie: loc de dormit, posta, telefon si o cantina unde ar fi putut manca. Nu mai trebuia decat sa se instaleze cu toata averea lui: cateva haine, cateva carti, pipa si basca de "papa in exil", cum avea s-o numeasca mai tarziu Gabriel Liiceanu.
***
Chiar in anul in care Noica ii marturisea fiului sau dorinta de a intemeia o scoala de gandire, la statia meteo de la Paltinis soseste Octavian Nicolae. Tin in mana o poza alb negru din anii aceia: un moldovean bland si cumsecade. Doar dintr-o intorsatura nefericita a destinului ajunsese in puscarie. Niste colegi de studii ii cantasera de Craciun in casa cantece religioase. Eliberat, se bucura ca viata il adusese in coltul acesta de munte. Trecuse prin destule suferinte pana atunci incat sa aprecieze acum, asa cum se cuvine, o viata linistita si impacata cu sine si o meserie (cea de meteorolog) ce il tinea departe de mersul stramb al tarii. Colegii il vedeau adesea hranind vrabiile cu firimituri de paine. Facuse la fel si in puscarie. L-au indragit din prima clipa. Tot ei l-au alintat Puiu.
***
In seara aceea, lasand in urma lor palpairea oarba a neoanelor si zdranganitul tacamurilor din bucataria cantinei, Puiu si Constantin Noica au plecat impreuna spre casa. Si-au infasurat mai bine fularele in jurul gatului, fiindca vantul de seara incepuse sa miroasa a iarna. Au luat drumul ocolit, ce inchidea ca-ntr-un cerc vechile vile de odihna si tratament ridicate acum un veac de sasii din Marginime. Intai in jos, spre schit, pe drumul asfaltat, apoi in sus, pe "Calea Hotilor", drumul serpuit si anevoios pe care odinioara rasinarenii aduceau la vale lemnele de furat. S-au oprit doar la rastimpuri, ca Noica sa franga in lumina tot mai palida a inserarii cateva tigari Carpati si sa indese tutunul lor in pipa. Au continuat pasind cu grija peste radacinile intortocheate de pe poteca ce urca spre vila, au vorbit putin, bucurandu-se reciproc de cunostinta. In fata vilei s-au despartit plini de bunavointa. Era doar inceputul unei lungi si frumoase prietenii.
***
Ce a urmat dupa aceea? Au trecut zile si saptamani, au cazut ninsori, au batut vanturi si au coborat temperaturi, pe care domnul Puiu le-a tot inregistrat cu atentie, in borderourile lui de sus, de la statie. Dar frigul coborase si jos in statiune, in camaruta de opt metri patrati a lui Noica. Devenisera de acum prieteni. Fiindca nu avea unde sa isi aseze o masa, Puiu i-a construit dintr-un placaj o tablie de tinut in brate, pe care ar fi putut scrie cu usurinta pe pat, cu spatele sprijinit de perne. I-a recuperat un rezervor de apa cu robinet, pe care i l-a instalat pe perete, ca sa se poata spala fara sa mai coboare in "ghetarie", salita cu dus de la parter, unde iarna gheata urca pana pe capacul closetului. Ca sa inmoaie frigul, i-a construit el insusi doua radiatoare din caramida de samota, cu sigurante. Noica le primea pe toate cu bucurie si cu emotie si ii intorcea aceeasi dragoste si caldura. Nu-i ascundea nimic din ce i se intampla, ba chiar ii incredinta lui Puiu unele carti si scrisorile primite, sa le arda, ca sa nu ajunga pe mana cui nu ar fi trebuit. Erau nedespartiti la plimbarea de dimineata, aproape intotdeauna prezenti la cantina. Noica ii facea mici destainuiri, zgarcit cu vorbele despre sine, il iscodea insa bland pe Puiu, pe care i-ar fi placut sa-l insoare cu o femeie buna la inima. Il certa ca nu citeste ordonat, desi intelesese de mult ca Puiu e prea batran sa mai apuce vreun drum in cultura. Drastic de zgarcit cu sine insusi, Noica era risipitor cand era vorba de altii. Era un daruitor din fire si nu punea pe nimeni la indoiala, nici chiar pe cei care miroseau cam tare a manta securista. Ii spunea "ei, si ce-o sa zica, Puiule, ce o sa zica?" Intr-o seara de iarna, cand afara ninsoarea cadea in fulgi grei si in sobita din camera ardea focul, Puiu s-a apucat sa-i spuna cat de mult visa, pe vremea cand era in puscarie, sa se retraga undeva in munte, intr-o cabanuta de lemn exact ca aceea. Era de parca si-ar fi trait prin celalalt un vis mai vechi. A fost singura data cand Noica i-a marturisit el insusi intamplari din propria detentie. N-a mai adus niciodata vorba despre asta. I-a vorbit insa tot mai des de tinerii capabili pe care ii cunoscuse la Bucuresti, cand s-a intors in libertate, despre nevoia de valori, de adevarate valori, care lipseau atunci Romaniei, de teama ca toata cultura tarii se duce de rapa. Dar mai ales de visul lui de a intemeia aici, la Paltinis, intr-o margine de cetate, o scoala a elitelor, in care "sa nu se predea la drept vorbind nimic", doar "stari de spirit, nu continuturi, nu sfaturi, nu invataturi". Pentru ca "in 22 de milioane de oameni trebuie sa fie macar 22 de elite si macar unul dintre ei cu scanteie de geniu".
***
In 1977, ajung prima oara la Paltinis Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Sorin Vieru. Noica incepe lectiile cu program. Puiu ia in grija bunul mers al lucrurilor: il cazeaza pe Plesu intr-una din camerele lui, randuieste lemne de foc si pleaca alaturi de Noica la oras, sa cumpere un cazan de baie "ca sa aiba baietii apa calda". Cand tinerii se intorc la Bucuresti, Noica scrie si face demersuri necesare promovarii culturii romane in lume. Obtine pe banii lui fotocopii dupa caietele lui Eminescu de la Biblioteca Academiei, pentru care gaseste si traducator. Pleaca la Bucuresti, insotit de Puiu, si intervine pentru salvarea frescelor Manastirii Vacaresti, care urma sa fie demolata. Plateste din banii lui si ai Doinei Cornea traducerea operei lui Blaga. De la Paris, unde mersese sa aranjeze publicarea lui Blaga in Occident, scrie acasa, dornic de vesti: "Puiule draga, mi-au sosit cu intarziere scrisorile tale. Iti multumesc pentru ele, ca si pentru gandurile tale afectuoase, de ziua mea, de la batranel la batranel. (...) Mai scrie-mi un rand, spunandu-mi ce mai este cu tine, cu cei si cele dragi, precum si cu vila. S-a reparat? A fost locuita in august si septembrie? Voi avea lemne? Cel mai mult m-ar bucura sa te gasesc gata de insuratoare. Spune-mi din timp, ca sa-mi aduc ce-mi trebuie de aici, in calitate de nas. Te imbratiseaza si te deleaga sa imparti imbratisari in jurul tau, cu tot dragul, C.N.".
Mai tarziu, dupa aparitia "Jurnalului.." lui Gabriel Liiceanu, Paltinisul devine loc de oprire pentru Nicu Steinhardt, Petre Tutea, Andrei Cornea, Petru Cretia, Monica Pillat, Mihai Sora, Thomas Kleininger si altii. Noica e tot mai atent la programul lui, pe care il respecta cu strictete. Lucreaza la "Trei introduceri la devenirea intru fiinta". Fiindca simte nevoia sa se verifice cu cineva pe masura, o data pe saptamana merge cu Octavian la Gura Raului, la vila Manta - vila ce-i gazduise odinioara pe Goga, Cosbuc si, mai tarziu, Blaga - ca sa stea de vorba cu Alexandru Dragomir, fost elev al lui Heidegger. In rest, ziua e rezervata scrisului, iar vizitele zilnice le fixeaza doar seara, dupa ora opt. Vin la el oameni de toate categoriile: prieteni, traducatori, mame de copii talentati, incepatori intr-ale filosofiei. Pentru toti Noica are rabdare si cuvinte frumoase, care indeamna la munca ordonata si riguroasa.
Cateodata, la plecare, musafirii lasa discret cate o sacosa cu tuica, tutun bun sau alimente. Noica exclama: "Ce cred oamenii acestia, Puiule, ca se poate face cultura pe tuica?". Se bucura insa de orice cadou. Gabriel Liiceanu ii daruieste un pardesiu galben, Andrei Plesu - tutun de pipa, adus din strainatate. Doamnele venite in vizita aduc mai mereu prajituri. Iar pentru un strop de tuica fiarta, ce l-ar putea vindeca, pleaca el insusi, infofolit si racit, pana acasa, la Octavian.
***
In camera domnului Octavian Nicolae e cald. Ca sa ajung aici am urcat cele doua randuri de scari neluminate si pline de igrasie ale cladirii de beton din centrul statiunii. Calc cu grija, ocolind cablurile radiatorului electric. Televizorul merge pe stiri in surdina, de afara se aude hurducaitul unui camion. Aici, in camera cu lumina galbuie, timpul trece lent si fara mari schimbari. Masuta de telefon plina de carti, candelabrul, sifonierul si patura galbena de pe pat: toate erau la fel si pe vremea aceea, cand statea tot in blocul asta, doua etaje mai jos. "Hotel Puiu", asa spunea Noica razand, atunci cand aflau ca iar vor avea musafiri. "Ce facem, draga, unde ii cazam, la Hotel Noica sau la Hotel Puiu?". Imi arata dormitorul, identic cu cel de unde s-a mutat, ca sa faca loc centrului de Pompieri. Daca as vrea, m-ar caza si pe mine. Lui ii place cu oameni in jur, toata viata i-a placut sa-si deschida usile pentru toti. Venea Noica aici la el? Venea, cum sa nu! Venea sa-si deschida sacul, venea cand avea ceva pe suflet. Odata, l-a adus chiar el. Era o iarna cumplita, prin '80. La cantina, masa era sub orice critica. Si atunci s-a gandit sa-i faca o bucurie si sa-l invite la o friptura, sus, la restaurantul Cindrelul. Avea salariu mare pe vremea aceea, devenise sef de statie meteo. Dar tare greu l-a convins sa accepte. La intoarcere, pe poteca pietruita in scari, ce cobora de la Cindrelul spre blocul lui, zapada se tasase intr-un derdelus sidefiu. A vrut sa-i dea mana, sa-l apuce de brat sa nu alunece, dar Noica l-a refuzat razand si explicandu-i ca echilibrul trebuie tinut cu bratele. Uite asa, ii arata el, ridicand coatele, ca pe sarma la circ, si cand a ajuns la ultimele trepte, in fata blocului, a cazut. Ca un acrobat de pe sarma, exact asa. A cazut rau, chiar pe partea dreapta, unde fusese operat la 24 de ani si i se scosese un rinichi. Asa era el, avea o sensibilitate enorma, dar si-o ascundea, dandu-se mare sportiv. N-a avut de ales, l-a adus aici, in apartamentul lui, i-a facut patul in camera cu biblioteca si a stat cuminte zece zile in pat, pana s-a inzdravenit. Ba chiar s-a uitat cu el la meciurile de fotbal. Si l-a surprins, zau, cunostea toti jucatorii, chiar si pe cei straini, se uita cu sufletul la gura si tresarea de bucurie la cate-o pasa mai rasarita. "Ah, un adevarat artist!", zicea. N-ar fi crezut niciodata!
Cu domnul Noica - fiindca el n-a putut niciodata sa-i spuna Dinu, oricat i-a tot cerut el asta - a fost prietenie adevarata. Ce stia el, era un om simplu, nu avea cultura, avea doar puscarie?! Dar e convins ca asta a fost darul lui, sa-l intalneasca pe el, darul pe care Cineva, Acolo Sus, i l-a randuit pentru anii pe care ii mai avea de rostuit. Asa spunea domnul Noica, "e bine Puiule, e bine ca te-ai gandit sa vii si sa petreci aici anii pe care ii mai ai de rostuit". Ii vorbea frumos, parca ii vede si acum manierele, si gesturile si ochii aia, avea niste ochi foarte calzi, si de dragul lui a inceput apoi sa-l copieze, sa vorbeasca si el la fel, sa faca gesturi la fel, sa salute asa, mai politicos, si tot felul de alte gesturi mici, mici si neimportante. Se mai trezeste mirat si acum ca le face aidoma. Dar cel mai mult, cel mai mult si mai mult, si-ar dori sa-l viseze, ca nu l-a visat niciodata, poate i-ar zice ceva ce n-a apucat sa-i zica si i-ar spune si el ce n-a mai apucat sa-i spuna, cat de mult a tinut la el si cat ar vrea sa-i multumeasca lui, singurul om care l-a iubit cu adevarat.
In biblioteca de langa pat, stau asezate unele-ntr-altele putinele dovezi ca tot ce imi povesteste a fost aievea: o fotografie mica a lui Noica, inramata frumos, o fotografie si mai mica a lui Gertrud Sauer, o germanista de varf, fugita din tara, ultima mare feblete a filosofului, carti de-ale lui Noica, pe care i le lasa lui spre pastrare, cartile primite cu dedicatie si propria lui carte, Octavian Nicolae, "De la Poarta Alba la Paltinis", cartea vietii lui in care a scris si despre Noica. O rasfoiesc pe prima, la intamplare. Intorc cu fosnet prima fila de sub coperta poroasa, ingalbenita de vreme. Literele mici se insira ca niste viermisori egali in siruri perfecte. "Lui Octavian Nicolae, care ma insoteste, in strania calatorie a ultimilor ani, de la distanta eternei sale tinereti, cu toata dragostea, Constantin Noica". Mai incolo, una cu coperta albastra. Pe prima fila, autorul a scris cu stiloul "Lui Puiu, in care au ramas atatea virtuti neimplinite, dar virtutile implinite le intrec pe toate, cu marea mea dragoste, Dinu Noica". Pe o alta gasesc cuvintele lui Andrei Plesu: "Domnului Nicolae, care ne-a invatat pe toti cum arata fiinta insasi a Prieteniei". Le deschid pe rand, carte dupa carte, ramasite ale unei legaturi extraordinare, din care a ramas prea putin.
***
In fond, lucrurile s-ar fi putut termina cu totul altfel, daca Securitatea, tot mai vigilenta, l-ar fi lasat in pace pe Noica si nu i-ar fi plantat, chiar in camaruta de alaturi, o vanzatoare de ziare care sa-l supravegheze cu indrumare de sus. Puiu, prietenul lui de batranete, n-ar fi fost demis din functia de sef de statie meteo, pentru refuzul categoric de a "colabora", n-ar fi fost hartuit si amenintat, nu i s-ar fi impus, spre disperarea lui si a lui Noica, sa paraseasca Sibiul. Noica n-ar fi ramas singur si izolat de toti in Paltinis, fara ajutorul omului pe care el conta cel mai mult. Daca soarta ar fi vrut altfel, in dimineata aceea inghetata de 25 noiembrie a anului 1987, covorul stacojiu ce acoperea dusumeaua de lemn a camarutei lui n-ar fi fost indoit si el nu s-ar fi impiedicat niciodata fracturandu-si femurul. Si nici Puiu, aflat la Barlad, n-ar fi fost chemat sa vina de urgenta, ca prietenul lui e in spital, la Sibiu. Poate ca Noica ar fi fost operat si totul ar fi decurs bine. Si, intremat in cateva saptamani, s-ar fi intors acasa, la "Secretariatul Academiei", in care credea atat.
Pacat ca lucrurile au stat altminteri. A doua zi, dupa ora noua, a ajuns in sala de reanimare si Octavian Nicolae. Fericit, Noica l-a luat de mana: n-avea sa mai plece acum, nu-i asa? Trecusera patru luni de cand nu se vazusera, patru luni in care se intamplasera multe. Increzator intr-o vindecare rapida, Noica a inceput sa faca planuri. Gabriel Liiceanu ii obtinuse o proteza, ce urma sa fie introdusa in osul rupt. Operat, ar fi ramas o vreme la Sibiu, la profesorul Neferu, unde s-ar fi recuperat mai bine. Cand frigul s-ar fi domolit si primavara ar fi fost pe aproape, s-ar fi intors la Paltinis, sa faca schiopatand, de brat cu Puiu, "bucla" statiunii, turul lor de fiecare zi.
In seara aceea de 3 decembrie, linistiti, Gabriel Liiceanu si George Purdea (membru si el al Scolii de la Paltinis) s-au dus sa se odihneasca. Curand insa, Noica a inceput sa respire tot mai greu. Doctorita de garda i-a pus o masca de oxigen. Puiu l-a luat de mana. Noica nu mai vorbea. Era speriat si neputincios. Isi tinea prietenul strans si il privea in ochi cu dragoste si teama. Dupa cateva ore, respiratiile lui greoaie s-au prefacut in mici horcaieli. Inchisese ochii, dar mai strangea inca tare mana lui Puiu in mana lui. Spre dimineata, respira tot mai zgomotos, iar strangerile de mana erau tot mai slabe. A doua zi, pe 4 decembrie, din difuzoarele radiourilor fixate pe Europa Libera s-a putut auzi vocea harsita si bruiata de unde a Monicai Lovinescu, citind indurerata actualitatile. Murise Noica!
Fotografii de arhiva - Biblioteca Academiei