Cat de egali suntem toti, in suferinta din dragoste! Cat de asemanatoare sunt sentimentele omenesti, indiferent daca sunt traite de un print sau de un cersetor. Important ar fi sa nu ne lasam infranti niciodata de ele, sa credem nestramutat ca dupa rau vine binele, ca orice sfarsit are si-un inceput.
In ce ma priveste, spun cu mana pe inima ca suferinta din dragoste imi place. Nu sunt o masochista, dar suferinta, mai mult decat fericirea, iti arata intensitatea, adancul, puterea incredibila a inimii de a se darui. De fiecare data cand mi se opreste respiratia de durere si se transforma in suspin, cand imi simt inima prefacuta in cenusa, in toata suferinta aceea exista si rasplata: traiesc ceva puternic, adevarat, ceva diferit de platitudinea vietii obisnuite. Dumnezeu mi-a dat bucuria pe care altii n-o au niciodata, sa traiesc din plin dragostea. Nu numai la suprafata, ci coborand in adanc, pana la radacini...
Il cautam prin toate locurile pe unde fusesem impreuna. Treceam prin dreptul tuturor carciumioarelor din urbea noastra provinciala, in care statusem fata in fata, uitand de bautura turnata in pahar. Ochi in ochi, tinandu-ne strans de maini, peste masa, de teama ca am putea disparea. Cu lacrimile curgandu-ne pe obraz, din intensitatea uriasa a emotiei. Asta e dragoste, nu-i asa? Si astazi, ii mai urmaresc mersul pe strada, pasii usori, elastici, de atlet. Ii caut zambetul, privirea fosforescenta, felul in care tinea tigara, apucand-o cu degetele, ca mafiotii din filmele americane. Cateodata, mi se nazare chiar ca il vad trecand pe strada, cu gluga treningului trasa pe cap, dar este doar o iluzie. Sau urc alergand pe scari, spre usa apartamentului meu, cu asteptarea aceea plina de bucurie pe care o aveam cand inca locuiam amandoi. Abia pe ultima scara ma opresc gafaind, paralizata de senzatia aceea de greutate si de pustiu, care ma istoveste. Locuinta il mai asteapta inca. N-am schimbat in ea nimic fata de cum era inainte, atunci cand pana sa apuc sa intru in casa, ma lua in brate din prag. In baie, peria lui de dinti sta in acelasi pahar cu a mea, halatul ii atarna in cui langa al meu, doar partea de dulap in care isi tinea hainele e goala acum, iar aerul din odaie a-ntepenit. Liniste absoluta! Ii simt prezenta, desi nu mai pot sa-l ating. Uneori, ma port de parca ar fi de fata. Ma asez pe fotoliu, la locul meu, inchid ochii si vorbesc cu glas tare. Despre mama, pe care am rugat-o si toamna asta sa faca dulceata de afine, pe care el o manca cu lingura din borcan, despre Craciunul care se apropie iarasi si va trebui sa frec tacamurile de argint, despre zapezile in care imi este ingropata copilaria, despre dor si despre camasile lui care miroseau totdeauna a frig. Despre tot ce-mi trece prin cap si acum nu mai intereseaza pe nimeni. Sunt sigura: nu voi mai intalni niciodata un barbat in care sa am atata incredere, langa care sa tac, ca si cand as vorbi, pe care sa-l iubesc fara odihna. Intruna! Stiu sigur: norocul in dragoste nu vine de doua ori.
Nu! Asa ceva nu va mai exista niciodata: un barbat ca un zid, pe care sa-l simt pretutindeni inauntrul meu si in afara, care sa-si lipeasca obrazul de-al meu si sa respiram in acelasi ritm, incremeniti in imbratisari. Sa respiri, doar atat, si sa spui cateodata un cuvant fara nici un fel de importanta. Si sa-i simti mirosul bun, de barbat, mireasma usor amaruie de ambra si de tutun.
Eram convinsa ca asa ceva nu se va sfarsi niciodata, paream eterni amandoi, in afara de timp. Nici atunci cand a inceput sa-si fereasca privirea de mine nu am crezut. Apoi, intr-o seara, mi-a spus ca are nevoie de cateva zile doar pentru el. Timp de gandire. Iubirea noastra il coplesea. Ii obturase viata. Peste doua zile si-a adunat toate lucrurile din casa si a plecat. Pe furis. A lasat pe masa un bilet pe care scria: "Nu pot trai mai departe iubirea asta. M-am straduit. Nu ma cauta. Fii fericita!". "Cat de patetic", mi-am spus, desi capul mi se golise de orice gand. Corpul meu era o bataie infricosata de inima. Dupa care zilele au inceput sa curga egale, sterilizate, fara forma si fara fond. Saptamani la rand. Plangeam, imi spuneam neincetat, asa cum citisem intr-o carte de psihologie: "Poti! Reusesti! O sa-l uiti. Esti libera! Va fi bine!". Dar ma simteam de parca imi pierdusem o parte din mine, nu stiam incotro s-o apuc.
Si-apoi, desigur, asa cum am citit si in scrisoarea publicata in numarul trecut al revistei, au venit imaginile acelea chinuitoare, cu o alta femeie in bratele lui. Mana lui mangaind-o usor pe spate, respiratia vag agitata, capul aplecat si femeia aceea care se lasa atrasa si pe care o priveste in ochi. Exact cum ma privea si pe mine. Cu dorinta aceea napraznica, care ma facea sa ma duc langa el, pe fotoliu, asteptand ritualul iubirii. Mirosul de camasa curata. De frig ...
Cum se poate trada asa de usor? Cum se poate iesi din magia iubirii ca de sub plapuma?
Multa vreme am simtit doar ura si dorinta de razbunare. Era punctul terminus, dincolo de care nu mai puteam cobori. Undeva, in subconstient, simteam deja ca intr-o zi ii voi gasi un defect de care sa ma agat, pe care il voi exagera fara mila. Facuse burta de la o vreme, mersul i se lasase, calca lat, inauntru, avea gura prea mare si dintii i se ingalbenisera de tutun. Si-si taiase si barba, lasand vederii un ten brazdat si incarcat. Schimbare de cliseu. Negativul fotografiei. Si poate ca nu plecase sa fie singur, cum imi spusese, speriat ca nu face fata iubirii prea mari dintre noi. Plecase, pur si simplu, pentru o alta femeie. Mai noua. Mai proaspata. Nici desteapta, nici proasta, nici frumoasa si nici urata. O femeie care nu ridica probleme, care nu-i sperie pe barbati. Un libavnic nenorocit. Un vierme...
Atunci mi-a trecut prin cap, ca un fel de adiere subtire, ca fericirea mea n-a plecat impreuna cu el. A fost o clipa in care am realizat ca aerul din preajma mea incepuse din nou sa vibreze, ca era umed si racoros. Venise toamna! Anotimpul meu preferat. Negurile acelea prin care imi place mereu sa ma plimb, care mi se lipesc de suflet si de obraz.
Iar de la o vreme, se mai intampla ceva. Sunt tot mai multe noptile albe in care stau treaza, asteptand zadarnic sa vina suferinta si lacrimile. Nu vin. Si atunci ma gandesc ca iubirea este totusi un dar, chiar si-asa, cand trece si doare. E viata! Exista cu adevarat! Si poate ca si asta e un noroc, sa nu ramai o suta de ani langa un om pentru care o mare iubire este constrangatoare, care vrea o fericire ca in reclama de margarina: un barbat, o femeie, doi copii, iarba verde, un cer spalacit. O viata care sa miroasa continuu a cozonac! Un barbat caruia sa-i treaca pofta din vreme in vreme si s-o ia mereu de la inceput! Sau sa lucreze in paralel. Doua schimburi. O iubire din petice, pe care sa le cosi chiar tu, umilita, cu lana din mai multe culori. Si noroc sunt si noptile in care dormi din nou ca butucul, fiindca nu te bate nimeni pe umar sa te trezeasca sa-ti spuna ca iubirea eterna este doar o iluzie. Ei bine, eu cred in ea. Si visul asta se va transforma intr-o zi in realitate. Daca vrei, poti. Pune-ti in minte si se va intampla. Doamne, ce usurare sa realizezi ca ai scapat din ceva despre care crezusesi ca era fericire. Ce bucurie ca ai fost parasit inainte de a fi devenit prea tarziu. Cine tradeaza o data tradeaza mereu. Azi sau maine.
Incet-incet, durerea mea a trecut. Fiecare zi aducea ceva nou si avea in ea tot mai multa lumina. Oameni noi, arbori noi, o culoare noua de par, alergare prin parcul cuprins de toamna, de paclele si miresmele ei.
Sunt indragostita din nou! De viata! Mi-am zugravit locuinta, ca sa nu mai miroasa a vechi, a viata cu el. Mi-am gasit un nou loc de munca, unde ma simt minunat, care ma pune pe drumuri lungi, pline de intamplari neasteptate si ma tine permanent in contact cu oameni deosebiti. Fac lucruri pe care nu le-as fi facut niciodata cu el. Merg iarasi pe munte, ca in copilarie, schiez, stau la soare, mananc zapada amestecata cu miere, beau ceai cu rom si incerc sa ascult aerul.
Uneori ma uit dimineata in oglinda si caut femeia care ma privea cand eram impreuna cu el. Eram tare frumoasa! Iubirea ma transforma intr-o torta. Iradiam. Simteam ca stralucesc si ca atrag atentia asupra mea. Stralucirea iubirii!
Cateodata regret trasaturile acelea care azi s-au pierdut. Sunt mai grava acum. Poate putin mai trista. Fata mi s-a inasprit. Dar e bine asa. Obrazul meu exprima incercarea prin care-am trecut. E matur. Ma recunosc mai bine in expresia lui. Si, cateodata, observ ca luminez singura. De undeva din adanc...
Desi a trecut ceva vreme de cand am fost parasita, nu reusesc sa flirtez. Nu-mi pot roti ochii in stanga si-n dreapta, ca papusile italiene. Sunt bine, dar putin tematoare. Mi-am pierdut siguranta de sine si mai trebuie sa astept. Rana nu e pe deplin inchegata... In schimb, visez. Am in mine o latifundie de speranta, o asteptare pe care n-am mai simtit-o pana acum. La capatul ei nu se afla o persoana. Un barbat. Este o asteptare in sine. Un fel de promisiune a vietii. Ceva luminos, nesfarsit. O imbratisare care asteapta sa fie implinita si din care sa nu te mai intorci niciodata inapoi.
EVA
(Imi pare rau ca nu-mi pot spune numele adevarat, dar lucrez intr-o institutie publica si as risca prea mult. Marturisirile sufletesti nu "dau" bine. Noroc ca exista "Formula AS". Multumesc!)