Desi perioada scurta, la scara istoriei, ea a coincis cu transformarea moderna a Romaniei, inclusiv spre a deveni republica, si cu plasarea ei definitiva pe harta Europei ca stat independent si suveran. Acest adevar istoric nu-l poate deforma nici o ideologie, nici o tentativa de rescriere a trecutului. Dar e un adevar, din pacate, inca ocultat de ignoranta si a-culturalizarea ce caracterizeaza cateva generatii succesive, din anii republicii comuniste pana astazi. O anumita jena inca mai persista, cand ne referim la acea perioada, care a sfarsit brutal, ca un razboi civil urmat de o invazie externa. Iar cand subiectul ia aspectul de vlaguita polemica intre "monarhisti" si republicani" e si mai rau. De fapt, pe romani nu i-a intrebat nimeni niciodata daca vor voievodat, regat sau republica. Au acceptat, asa cum au venit ele, fara sa-si fi inchipuit ca ar putea fi intrebati. Dar cand au inceput sa stie ca sunt cetatenii unui regat european luat in seama, au vazut ca nu traiesc intr-un basm, ci intr-o forma de organizare statala structurata, cum nu mai existase pe aceste meleaguri. Romanii devenisera cetatenii unui stat care ii considera cu respect, chiar daca mai dainuiau abuzuri si samavolnicii. Nu i-a fost simplu lui Carol I sa structureze acest stat. I-au trebuit cincisprezece ani, dupa sosirea in tara sa de adoptiune, pentru a transforma, in martie 1881, cele doua principate romanesti intr-un adevarat regat. Abia odata cu acest mare suveran se poate vorbi, pentru prima data, de un stat numit Romania, autentic act de intemeiere, ce incununeaza toate precedentele tentative ale romanilor de a se unifica. Aceasta e prima mare izbanda a unui fost capitan german, ce se ilustrase, e drept, in razboiul ruso-turc si pe care destinul l-a propulsat brusc, in fruntea unei tari pe care trebuia sa si-o cladeasca in timp record. A trebuit sa inventeze institutii occidentale pentru spiritul oriental al acestei Moldo-Valahii, unde fusese adus incognito. Si s-a straduit sa tina o linie de conduita, de o rigoare nu tocmai pe intelesul boierilor care-l chemasera (prea versati in comploturi si urzeli bizantine). Tanarul regat al Romaniei a avut noroc si cu cel de al doilea rege - Ferdinand. Daca observam cu atentie in ce hatis spinos de interese si forte contradictorii intrase istoria Europei pana la Marele Razboi, pare un adevarat miracol ca urmasul lui Carol a desavarsit intregirea regatului roman, ba l-a si extins si a favorizat o viata de avant economic, in respect cu principiile democratice. Chiar si o parte din domnia lui Carol al II-lea poate fi plasata in perspectiva stabilitatii economice si institutionale initiate de predecesorii sai. Dar caracterul sau aventuros si imprevizibil si, deseori, absenta unui necesar simt al responsabilitatii, nu l-au ajutat sa iasa din situatiile mult mai grele si mai complexe, ivite in cea de a doua conflagratie mondiala. Coroana pe care i-o trecea tanarului sau fiu, Mihai, in momentul in care era in joc chiar soarta tarii, nu mai era o transmitere de stafeta, ci un gest de disperare. Regele-adolescent primea atunci o misiune infinit mai grea decat cea acceptata, cu aproape un secol in urma, de fostul cadet de la Sigmaringen. Este perioada cea mai tulbure din istoria recenta a tarii noastre, inca nu pe deplin elucidata. Fapt este ca in acele zile decisive din august 1944, intre seful statului si seful guvernului sau, care era si comandantul fortelor militare desfasurate pe mai multe fronturi, se consuma o dezbinare din care nimic bun nu putea sa rezulte pentru natiunea romana. Multa vreme, romanii nu au putut sa vorbeasca despre momentul acelei sfasieri. Sa speram ca discursul, de o frumoasa verticalitate, al ultimului nostru suveran, sarbatorit la 90 de ani de viata, in Parlamentul noii republici, ale carei izbanzi monarhul nu a ezitat sa le elogieze, ne va face sa ne impacam si cu acel trecut. In fond, Romania in care traim este "imprumutata", nu doar acestei dinastii, ci si fiecaruia din noi in parte. Tara apartine generatiilor viitoare - superb mesaj regal catre republica!