E de ajuns sa privesti cu luare aminte o inserare de vara tarzie, undeva, mai sus de Rasinari, inspre Paltinis, sa ramai neclintit, atent, viu, sa-ti potolesti bataile inimii ca sa n-o sperii, sa dai cu grija inserarea la o parte, si o vei gasi, furisata ca o felina, chiar langa tine. Poate ca te vei preface ca n-o bagi in seama, poate ca, timid, iti vei aprinde o tigara atunci, doar ca sa vezi cum fumul devine, si el, liniste. N-are a face. Ea, linistea, va ramane acolo cat vrei tu sa ramana, aramie ca padurea de fag, racoroasa ca un vant de inceput de toamna, stranie, ca zborul primilor lilieci, discreta ca un susotit de greieri. Intr-o viata de om, linistea va fi intotdeauna aproape. Greu va fi doar s-o faci sa creasca, s-o pastrezi pana la sfarsit, sa n-o strivesti, ca pe o tigara fumata mai sus de Rasinari inspre Paltinis, odata ce fumul ei tremurat va fi disparut, iarasi, in noapte. Ca sa inveti secretul asta vechi, iti spui, trebuie sa dai de niste oameni care stiu rostul unor lucruri, trebuie sa-i asculti si sa nu uiti. Doar ca, si Gabriel Belet, meteorolog la statia de la Paltinis, si nea Vasile, batranul care se bucura de soare la marginea padurii de molid, se vor feri sa spuna cum au ajuns la liniste. Asa ceva nu se explica si nici macar nu se povesteste. Taina asta, simpla si fragila, se arata, daca vrei s-o vezi, si se simte, daca vrei s-o simti. In afara ei, nu raman decat povestile.
Toboganul de gheata
Mai intai trebuie sa aluneci. Sa aluneci ca pe un tobogan inghetat, de sus, de foarte de sus, din creasta, sa simti zapada sticloasa scrasnindu-ti sub talpi, sa te gandesti la bocanci, da, la bocanci, cat de neputinciosi sunt, sa te gandesti ce bine ti-ar fi prins o pereche de coltari, care sa se infiga acum in gheata, sa o sparga, iar tu sa te opresti, sa te gandesti ce bine ar fi fost sa nu fi plouat cu o seara inainte, naiba s-o ia de ploaie, pentru ca acum zapada ar fi ramas moale si afanata, iar tu, Gabriel Belet, nu ai mai fi alunecat pe crusta asta dura, grabit, din ce in ce mai grabit, spre prapastie. Sa te impotrivesti, in timp ce bocancii refuza sa franeze pe panta abrupta, in timp ce palmele ti se zdrelesc si sangereaza, si ele neputincioase, sa nu te gandesti nici o clipa ca asta a fost tot, ca muntele pe care l-ai iubit atat te va inghiti in curand, ca te va face praf si pulbere la capatul toboganului sau de gheata, odata cu toate visele tale de meteorolog tanar de la cabana Balea. Nu, asa ceva nu ai voie sa crezi, chiar daca aluneci mai departe si nicaieri nu gasesti vreun colt de stanca sau vreo amarata de radacina de care sa te agati. Si poate ca toata viata ta de pana atunci iti va trece prin fata ochilor si poate ca numai Dumnezeu va sti ce e de facut, in clipele alea de o viteza nebuna, in care se hotaraste soarta unui om. Sau poate ca, la fel de bine, increderea in tine sau vreun duh nestiut al muntelui au facut ca povestea ta sa continue, iar alunecarea sa se opreasca. Pur si simplu. Asta, Gabriel Belet, pe atunci un meteorolog tanar in muntii Fagaras, nu are de unde sa stie. Tine minte doar ca niciodata n-a simtit o bucurie mai mare ca atunci cand, intors la statia meteo, a sorbit dintr-o ceasca mare de ceai fierbinte.
Caprele negre
Apoi trebuie sa urci. Trebuie sa urci, pentru ca un meteorolog tanar din Fagaras poate sa masoare densitatea norilor si a cetii, poate sa prevada frigul si anotimpurile, poate sa struneasca aparate si sa prelucreze date, dar nu va putea stapani niciodata norii si ceata, frigul si anotimpurile. Pentru ca nu e de ajuns sa intocmesti grafice de frecventa, nu e de ajuns sa cunosti conditiile de formare ale cetii, atunci cand ceata asta te napadeste cu totul, te inchide in ea, in norul ei umed si laptos si iti ascunde toate lucrurile stiute: cararea, cabana, oamenii. Pentru ca toate manualele si barometrele din lume nu-ti vor spune ca ceata, odata ce te-a inghitit, te lasa orb si fara directie, te lasa prada unei taceri din alta lume, din care doar bataile razvratite ale inimii vor razbate cu o furie asurzitoare. Poate ca aparatele nu l-au mintit pe Gabriel Belet in ziua aceea, poate ca au aratat cuminti ca exista conditii de formare a cetii, dar, pentru un om care si-a petrecut deja ani buni in muntii Fagaras, la peste 2000 de metri altitudine, toate astea nu mai insemnau mare lucru. Acolo, la Balea, ceata e mai sigura ca telecabina care coboara spre civilizatie, cabina care se poate defecta sau se poate opri ori de cate ori rafalele vantului isi fac de cap. Acolo, in munti, aglomeratia aceea de particule de apa ce pluteste usor deasupra pamantului poate aparea in cateva clipe, chiar daca soarele sau cerul senin iti vor spune cu totul altceva. Iar cerul fusese senin si toamna tarzie, in ziua aceea cand Gabriel Belet s-a trezit impresurat de ceata.
Nu, de acolo nu se putea iesi atat timp cat ochii nu vedeau mai departe de piatra pe care puteai sa pasesti. Frigul devenea patrunzator, iar haul nestiut il pandea la fiecare pas. Daca ar fi ramas nemiscat, in asteptarea vreunei raze de lumina, umezeala rece i-ar fi patruns in oase, l-ar fi facut una cu pamantul. Gabriel Belet stia ca nu s-ar mai fi miscat niciodata. Daca ar fi coborat pe stancile acelea umede, prin pacla densa, de nepatruns, s-ar fi prabusit, mai mult ca sigur, in gol. Nu-i ramanea decat sa urce. Dar unde, incotro? Si ce inseamna sa urci, cand tot ceea ce stii - cabana, prietenii, caldura - se afla undeva jos, intr-o directie nestiuta? Ceva a fosnit atunci, a fornait sau a vorbit de undeva de aproape, de foarte aproape. Gabriel Belet a auzit pietre rostogolindu-se si a stiut ca nu e singur. A strigat, dar vocea lui a ramas captiva, lipita de ceata, fara raspuns. Abia atunci a vazut si a inteles. Trebuia sa urce. Poteca era langa el, o poteca abrupta, pe care oamenii nu mersesera niciodata, dar pe care altcineva, fiinta aceea care i-a strigat sau i-a vorbit, se catarase de nenumarate ori. I se dadea voie sa o apuce pe acolo, cararea aceea era salvarea lui. A urcat si, chiar daca tacerea era din nou asurzitoare, inima i se linistise. Acum stia: ca sa razbesti din stransoarea cetii, trebuie sa te increzi in caprele negre si sa pasesti pe drumul lor. Gabriel Belet s-a catarat o vreme, pana cand ceata a refuzat sa-l mai urmeze. Acolo, sus, cerul era din nou senin, iar toamna tarzie. Cabana se vedea limpede, mai aproape decat ar fi crezut. I se facuse doar o pofta nebuna dupa niste mere si putina ciocolata.
Caltun, 1994
Cand vine frigul, nu-ti ramane decat sa stai. Deja ai familia ta, aici, la Balea, ai zice ca salvamontistii si cabanierul iti sunt prieteni de o viata, deja ai devenit un campion mondial nestiut la table si la sah, dupa cate mii de partide ai jucat in serile tarzii, deja cunosti Strunga Dracului si varful Negoiul mai bine ca bulevardele din Sibiu, muntele e langa tine, ti-a devenit si el tovaras, masuratorile de la statie sunt doar o rutina, inspectii nu vin, cine s-ar aventura aici, in creierii muntilor, cand vremea are atatea hachite, iar telecabina urca atat de rar?, turistii, cand ajung, o fac cu bucurie, cu chitare si chef, viata incepe odata cu ei, se deschid si niste sticle - de vin, de bere, de vodca - si aproape ca ai uita de singuratate, aproape ca ti-ai spune ca nimic nu trebuie schimbat si ca e bine. Doar ca nu intotdeauna e simplu sa smulgi bucuria din singuratate, nu e usor sa cobori in oras si sa ti se faca dor dupa tihna de acolo, nu e tocmai linistitor sa auzi viscolul scuturand ferestrele si sa joci a o suta mie partida de sah cu Cristi David, prietenul tau salvamontist. Si apoi ce poti face tu, Gabriel Belet, intr-o zi de noiembrie din, sa zicem, 1994, cand tocmai ai descoperit-o pe fata care zambea la cabana cu o seara inainte in soc hipotermic langa lacul Caltun? Ce poti face decat sa stai si sa privesti neputincios cum vine moartea, pas-pas, sa priviti impreuna, tu, salvamontistii si cei doi baieti care au supravietuit frigului napraznic. Sigur, nu-ti ramane decat sa cari trupul ei inghetat si sa-l lasi in frig, in fata cabanei, asteptand legistii sa constate decesul. Apoi, trebuie sa treci pe langa trupul asta, in fiecare dimineata, pranz si seara, pana cand autoritatile il vor ridica de acolo. Te obisnuiesti dupa un timp cu moartea, e langa tine, in fata cabanei, zi, dupa zi, dupa zi. Orice ti-ai spune, imaginea ei te urmareste, chiar daca fata a fost luata de acolo intr-un tarziu. Si incepi sa tanjesti dupa un alt fel de viata, viata aceea care incepe odata ce ai coborat de la statia meteo, cand, ca prin farmec, iarna se face primavara, zapada se preschimba in iarba, iar albul devine verde. Si incepi sa te intrebi cum va fi sa ai o familie a ta, o sotie si copii, un loc al tau, nu prea departe de munti, dar in care sa fie, daca se poate, ceva mai putina singuratate. Si abia atunci sa stii ca ai ramas aici destul, ca ai invatat ceea ce trebuia sa inveti si ca s-a facut timpul sa cauti altceva, un alt fel de liniste.
Paltinis, Maws301
Gabriel Belet a ajuns meteorolog la statia de la Paltinis la inceputul anilor 2000. N-a prins vremurile in care casuta asta din caramida si beton adapostea sapte angajati, vremurile acelea in care statia meteo devenise un al doilea camin pentru oamenii care lucrau, o familie mica, cu certuri si impacari, in care se gasea timp, pe langa masuratori, si pentru cultivatul unei mici gradini de legume, pentru gaini sau pentru spalat rufe. Nici porcul pe care l-au crescut oamenii de aici nu l-a prins Gabriel Belet. Nici nu avea cum. Porcul asta a fost mancat de urs, pe vremea cand ursii inca mai aveau treaba cu statia meteo, chiar inainte de un Craciun. Asta se intampla in anii '80, iar Craciunul ala trebuie sa fi fost unul trist. Altfel, nici de povestea lui Cernea Iosif, primul meteorolog de aici, si a soldatului care il pazea, Dopa Ioan, nu se mai stie nimic. Se stie doar ca in 1943, atunci cand s-a dat in functiune statia meteo de la Paltinis, era razboi, un razboi cumplit, iar datele culese de Iosif Cernea trebuie sa fi ajutat avioanele sa gaseasca frontul de lupta si sa se fereasca de cel atmosferic. Ioan Dopa trebuie sa-l fi pazit bine pe Iosif Cernea, pentru ca inamicii n-au ajuns la Paltinis. Cand au facut-o, in 2001, n-au fost nici rusi, nici englezi, nici germani si nici macar inamici. Erau doar niste meteorologi finlandezi care au montat, la -30 de grade si o zapada mica, de 38 de centimetri, o statie meteo automatica, Maws301. Cu aparatul asta, statia de la Paltinis a intrat in rutina. Diminetile, Gabriel Belet si colegul sau trebuie doar sa ajunga cu masina la serviciu, pe drumul bine pietruit, si sa transmita la Sibiu ceea ce le spune Maws301. Si asta, din ora in ora, de la 8 pana la 18, atunci cand statia finlandeza se poate descurca foarte bine si fara ei. O zi de lucru linistita, fara presiuni, poate doar atmosferice. Pentru ca aici, in locul asta impadurit, din saua varfului Paltinis, din muntii Cibinului, pe pajistea asta molcoma, de la nici 1500 de metri altitudine, viata e simpla. Aparatele au inlocuit cu vremea osteneala omului, datele sunt citite si transmise doar de doi angajati, atat, iar taina meteorologiei a ramas in alte timpuri, sau pentru alte locuri, cele putine si izolate, de la Tarcu, Racauti, Caliman, Iezer sau Voineasa.
Neschimbata a ramas o alta taina, simpla si fragila, care se arata, daca vrei sa o vezi, si se simte, daca vrei sa o simti. Iar ca sa vezi si ca sa simti cum se ajunge la liniste - cum trebuie sa aluneci, cum trebuie sa urci, cum trebuie sa stai si sa intelegi, cum trebuie sa cauti si sa gasesti - e nevoie sa te uiti putin, foarte putin, in ochii lui Gabriel Belet. Si ar mai trebui sa stii ca omul asta are acum familie si copii, ca sotia lui lucreaza la hotelul Cindrel din Paltinis. Adica, aproape. Foarte aproape de statia meteo. Apoi, ar trebui sa ajungi undeva departe, mult mai departe, dincolo de Ardeal, in drumul spre Voineasa, acolo unde Gabriel Belet si-a construit casa. In locul asta ar trebui sa simti mai intai picaturile marunte si reci de ploaie si sa privesti cu luare aminte cum, de pe munti, coboara ceata. Ar trebui sa observi zambetul lui luminos si sa ghicesti, in gesturile mici, bucuria. E simpla si e acolo, intr-o casa tihnita, in care se gaseste totul. Si nu-ti ramane decat sa te gandesti ca si la Paltinis trebuie sa fie liniste, dar ca nu de linistea asta mai are nevoie Gabriel Belet acum. La Paltinis, la doar doi pasi de statia meteo, cei care se bucura de ea sunt nea Vasile si sotia lui.
Rulota cu acoperis de lemn
La inceput, cainele ala negru a latrat destul de tare. Norii au muscat putin, foarte putin din soare, pajistea de la Paltinis s-a umbrit o vreme, iar nea Vasile i-a spus cainelui sa taca. A tacut cainele si a ramas doar linistea. Nu, nu e mare lucru. O liniste care ramane poate sa arate simplu, nespus de simplu: o padure de molizi, o pajiste ca oricare alta, o statie meteo, cateva relee, niste rufe intinse la soare, doua vinete ce se coc pe tabla la foc mic, o rulota cu prelata galbena si acoperis de lemn, niste umbra si ceva mai mult soare, o femeie si un barbat care isi zambesc si un caine, un caine negru. Rulota asta e a lui nea Vasile, vinetele le coace sotia lui, rufele si cainele sunt ale lor. Si stii, privindu-i pe oamenii astia, ca lucrurile n-au sa se schimbe, chiar daca intre timp norii vor acoperi soarele de tot, va incepe sa ploua, vor veni frigul, ninsoarea, zapada. Sigur, atunci le va fi greu. Femeia si barbatul asta vor trebui sa se intoarca in oras, se vor inchide in camera lor de la bloc si vor aprinde televizorul, nea Vasile va pufni cu ciuda, se va simti stingher, prins intr-o lume fara noima, va merge in piata sa faca niste cumparaturi, se va mira, ca in toata viata lui de 72 de ani, de incrancenarea si furia mocnita a oamenilor, nu-i va intelege si se va intrista, sotia lui va gati si, in tot timpul asta, in care vor imbatrani incet, vor astepta. Ceea ce nu ai cum sa stii, pana nu vorbesti cu nea Vasile, e ca asteptarea asta va fi secretul, sprijinul si bucuria lor de taina, in lunile posomorate de iarna, cand viata va fi in alta parte. Pentru ca nea Vasile stie bine si a stiut-o dintotdeauna, de cand s-a nascut intr-un sat de munte, la Santa: unele lucruri nu pleaca nicaieri. Sunt tot acolo unde le-ai lasat ultima oara si tine doar de tine sa ajungi la ele. Pentru ca in viata asta, spune nea Vasile, a avut nevoie de putin pentru el: de ceva soare sau ploaie, de vant si de cer, de un aer patrunzator care sa-i umple pieptul, de trosnetul soptit al vreascurilor pe foc, de fosnetul padurii, de o apa limpede care sa tasneasca de sub pietre, de seninul acela sticlos al muntelui. Or, toate astea nu l-au tradat niciodata, le-a gasit neschimbate in fiecare primavara, vara sau toamna. Era de ajuns sa se mai termine o saptamana de lucru in fabrica, sa-si puna in rucsac cateva haine si un cort si sa plece spre dealurile si muntii din jurul Sibiului. Stia ca, daca painea si conservele nu-i vor ajunge, va gasi ciuperci, stia ca oamenii pe care ii intalnesti pe munte sunt altfel decat cei de la oras, stia ca padurea il va adaposti si ca trebuie doar sa fluieri, pentru ca animalele sa te ocoleasca. L-au ocolit si ursii, si lupii, iar cand s-a intamplat sa se opreasca, rar, nea Vasile le-a vorbit putin si le-a cantat ceva, iar ei au mers mai departe. "Ce sa faci? Trebuie sa le explici, sa le ceri iertare, sa-i rogi sa te lase si pe tine acolo. Si ei te lasa". E simplu, la fel de miraculos de simplu, ca toate acele lucruri pe care nea Vasile le gaseste neschimbate ori de cate ori ajunge la ele. De trecut, trec doar niste ani, o viata in comunism si rutina orelor de munca, doar ca pentru omul asta anii care trec nu inseamna mare lucru. Tineretea i-a ramas aici, in privirea vie si atenta, in gesturile sigure cu care taie lemne sau construieste vreo scara, in felul in care priveste cerul si asteapta sa ploua. Si poate ca e mai greu acum, la saptezeci si ceva de ani, sa razbeasca pe coama unui munte, sa afle locul potrivit pentru un cort, poate ca inima nu-l mai asculta la fel de bine, poate ca apa pe care o aduce de la izvor i se pare mai grea ca altadata. N-are a face. Cu bani putini si-a cumparat rulota asta pe care a lasat-o pe pajistea din Saua Paltinis, s-a imprietenit cu meteorologii, iar ei l-au ajutat de fiecare data. Cu legume, cu niste unelte, cu o priza pentru telefonul mobil. Cu timpul, rulota lui nea Vasile a devenit o casa adevarata, cu rosturile si obiceiurile ei. Sotia gateste, a gatit si ieri, ciorba de varza cu afumatura, acum vinete, iar nea Vasile povesteste incet, despre cum a ajuns in America, in Miami, la fiica sa, ce cald si ce straniu era totul, cum oamenii se fereau unii de altii si nu-si puneau intrebari, cum isi spuneau unul altuia "hello" si mergeau mai departe, muti, spre casele si serviciile lor, despre cum te cuprinde singuratatea acolo, despre cum iti e interzis sa-ti dai tricoul jos, la peste 40 de grade, pentru ca nu se face si ii sperii pe ceilalti, despre cum ii speria pe ceilalti cu zambetul lui sincer, despre cum s-a intors, fara vreun regret, pentru ca n-a mai putut, pentru ca ii era greu si nu intelegea de ce trebuie sa fii atat de departe, despre cat de bine si de acasa se simte aici, langa padurea asta de molizi, intr-o rulota cu acoperis de lemn, despre ce inseamna prietenia si cat de mult si de adevarat vorbeste cu oamenii putini de aici, din pretinsa asta singuratate de la Paltinis. Despre dragoste nea Vasile nu vorbeste, dar simti ca ea e vie si ca-i leaga pe acesti doi oameni care n-au fost si nu vor fi niciodata batrani, ca nu s-a desprins de ei nici o clipa, o simti din miscarile lor simple si curate, din privirile furise, pline de tandrete si seninatate. Le e bine.
Si intelegi: intelegi ca o liniste care ramane poate sa arate simplu, nespus de simplu. O padure de molizi, o pajiste, o rulota cu prelata galbena si acoperis de lemn, niste umbra si ceva mai mult soare, o femeie si un barbat care isi zambesc si un caine, un caine negru. Atat.
Foto: Iulian Panescu (3)
http://www.mountainguide-sibiu.ro/