* Scrisoare de recunostinta Sfantului Dimitrie Basarabov *
Suntem in luna Octombrie, luna incoronata de sarbatoarea Cuvioasei Parascheva, in al carei ajun scriu aceste randuri. Constiinta mea nu-mi mai ingaduie nici o amanare. Am amagit-o atatia ani ca voi face cunoscuta minunea pe care Dumnezeu, prin rugaciunile Sfantului Dimitrie Basarabov, a lucrat-o in viata mea! Desi trebuia sa fac acest lucru imediat dupa primirea si indeplinirea binecuvantarilor lui Dumnezeu, m-am amagit ca scriu azi, ca scriu maine, dar nu am reusit sa fac acest lucru pana acum. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului si al Sfantului Parinte Dimitrie Basarabov, ca sa-mi pot indeplini aceasta fagaduinta macar acum. Imi doresc sa fie un dar de recunostinta, pentru marea minune pe care a facut-o cu fiul meu. Iata cum s-au intamplat faptele...
Necazul
Totul s-a petrecut in primavara anului 1989, in luna mai. Intr-o dimineata, al treilea copil al meu, in varsta de 22 de ani, cand s-a sculat din somn si a inceput sa umble prin casa, a simtit ca il doare talpa piciorului drept. Mergea schiopatand. L-am intrebat daca nu cumva in ziua anterioara a jucat fotbal si n-are probleme cu niscai vene, sau vreo entorsa, desi nu se putea observa nimic de genul acesta. Mi-a raspuns ca nu. I-am facut o usoara frectie, i-am acoperit piciorul cu o blanita si, cat timp am mai trebaluit eu prin bucatarie, el a adormit.
In ziua aceea, noi, parintii, trebuia sa plecam cu o urgenta la tara, undeva in apropierea Buzaului, asa ca l-am trezit din somn sa vedem daca il mai doare piciorul. L-a atins putin si mi-a spus ca-l mai doare. Crezand totusi ca durerea este de la fotbal si ca poate el nu ne-o fi spus tot adevarul, cu gandul ca s-a accidentat un pic si ca in scurt timp ii va trece, ne-am hotarat sa plecam, lasandu-l in grija fratilor lui.
Am plecat, dar, la scurta vreme, ne-am trezit acolo cu fiul nostru cel mic, in varsta de 12 ani, care ne-a spus speriat ca pe fratele lor mai mare l-au dus cu salvarea la Spitalul Judetean din Buzau. La nici doua ore dupa plecarea noastra, picioarele au inceput sa i se umfle, nu a mai putut merge si avea dureri foarte mari. Acum era internat la etajul 1, salonul 10. Cum acolo, la tara, circulau doar doua autobuze pe zi, dimineata si la pranz, eu n-am mai avut cu ce sa plec si m-am zbatut toata noaptea ca o leoaica in cusca, pana a doua zi dimineata, la ora 5, cand m-am intors acasa cu sufletul la gura. Mi se parea ca s-a lungit drumul si ca nu mai pot ajunge la spital... In orele cat statusem departe de el, disperata ca nu-l pot ajuta cu nimic, m-am rugat intruna lui Dumnezeu, sa aiba grija de el.
Cand am ajuns la spital si am intrat in salon, am vazut imediat ca baiatului meu ii era foarte rau. Avea ambele picioare inflamate, dureri insuportabile, transpiratii dese si abundente, gemea si-mi zicea: "Mama, ma dor picioarele in asa hal, parca cineva mi le rupe in doua". Cu sufletul indurerat si cu lacrimile pe obraji, am alergat la cabinetul medicului care il trata. "Domnule doctor, sunt mama lui! Va rog sa-mi spuneti de ce fel de boala sufera baiatul meu, ca pana acum nu a fost bolnav niciodata, cu exceptia unor mici raceli. Ce sa fie cu boala asta, asa, ca din senin?" "Are un debut de reumatism, l-am pus pe penicilina si-i facem injectii cu cate 800.000 de unitati, din 3 in 3 ore, plus alte medicamente... In 8-9 zile, se va face bine. Si ceilalti bolnavi din salonul lui tot la fel au fost si acum sunt bine, ati vazut?"
L-am rugat sa ma lase sa stau cu el, si m-a lasat. Au trecut pentru el patru zile si patru nopti de chin si durere, iar pentru mine de zbucium sufletesc si neodihna. Dar in ciuda tratamentului destul de serios din punct de vedere al dozelor si prescrierilor medicului, baiatul meu se simtea din ce in ce mai rau. Asa ca am mers din nou la cabinetul medicului si i-am spus:
- Domnule doctor, copilul meu se simte parca si mai rau, nu observ nici un fel de ameliorare si sunt foarte ingrijorata de sanatatea lui!
- Ne lipseste un medicament, pe care ar fi trebuit sa i-l administram odata cu celelalte si nu-l gasim aici, in Buzau.
- Dati-mi va rog o reteta si ma duc sa il caut pana la marginea pamantului.
Am plecat imediat la Bucuresti, unde am gasit medicamentul, si pana seara m-am intors cu el la spital. Era un unguent pe care i l-am aplicat asa cum mi s-a recomandat de catre medic. Dar... nici o ameliorare. Baiatului meu ii era din rau in mai rau, slabea din ce in ce mai mult, deoarece, din cauza durerilor, nu putea sa manance mai nimic. Ma duceam de la ora trei dimineata si stateam ore in sir la cozi interminabile, sa pot reusi sa-i cumpar lapte, iaurt, copane de pui si ce mai puteam, sperand ca din toate acestea doar-doar o sa manance ceva. Mergeam plangand pe strada, cu sacosele in mana, fara sa mai tin cont de lumea care se uita dupa mine. Imi stergeam ochii si fata pe culoar si apoi intram in salon, fortandu-mi din cand in cand un zambet pentru a-mi ascunde durerea si spaima de pe fata mea, ca sa nu-l influentez negativ.
Una cate una, cu chin si dureri, au trecut cele 8 zile de tratament. Mai ramasese una singura, prescrisa de medic, timp in care starea baiatului meu se inrautatise continuu... Asa ca am vorbit din nou cu doctorul.
- Domnule doctor, ce fac eu cu baiatul? Tratamentul este pe sfarsite si nici urma de ameliorare! De ce mi-l tineti aici, daca dupa cate se pare, nu-i cunoasteti boala? Dati-mi o trimitere in alt oras, la un spital mai dotat!
Au fost de acord. Luasem deja decizia asta si m-au trimis cu baiatul la Bucuresti.
Frica
Din fericire, am o sora la Bucuresti. Am chemat-o la telefon imediat si am rugat-o sa vina ea sau cumnatul meu cu masina lor si sa ma ia cu baiatul. A doua zi dimineata, la ora 8.00, cumnatul meu ma astepta la poarta spitalului, cu masina. Am coborat baiatul in carucior pana langa masina, l-am pus cum am putut pe bancheta din spate si am plecat, facandu-mi cruce, catre Bucuresti. Inainte de a ne face externarea, l-am intrebat pe doctor:
- Ce parere aveti, se va face sanatos baiatul meu?
- Asa si asa, nu stiu!
In drum spre Bucuresti, imi priveam baiatul cu inima sfasiata de mila, cum isi ducea suferintele catre un alt spital, spre alti medici, palid, slab si istovit de boala, si ma intrebam in gandul meu: "Doamne, acum il duc cum il duc, dar este viu! Dar cum il voi aduce, oare, inapoi acasa de la Bucuresti?". Aveam numai ganduri sinistre. Acum, ca si atunci cand eram cu el in spital si vedeam ca e din ce in ce mai rau, traiam durerile mamei care isi vede fiul mort. Mi-l imaginam mort si privegheat si ingropat, simteam durerea dorului nesfarsit, traiam durerea de a-i vedea numai hainele si unele obiecte, facand un efort nebun sa-mi ascund suferinta interioara de ochii cumnatului meu, cu cate un scurt zambet "de imprumut".
Mai aveam inca destula distanta de parcurs pana sa ajungem in Bucuresti, iar eu simteam ca sunt gata sa ma prabusesc sub povara neinchipuit de grea a tulburarii mele interioare. Aceste dureri imi rapisera si puterea de a mai putea face vreo rugaciune, lucru care ma inspaimanta, pentru ca Dumnezeu si Biserica cu preotii ei erau punctul suprem in care dintotdeauna eu imi gaseam linistea, speranta, nadejdea si forta de a face fata tuturor necazurilor. Nu cu mult timp in urma Domnul ma ridicase chiar pe mine de pe marginea gropii, si se mai intamplasera si alte minuni dumnezeiesti in casa mea, atunci cand ma apropiam de disperare. Dar, si de aceasta data, tot Dumnezeu era acela care vedea si simtea cat de mult sufera una din fiicele Lui risipitoare. I-a fost mila de mine. L-am simtit ca vine din nou spre mine, dandu-mi aceeasi putere de altadata, ca sa pot din nou striga cu toata puterea gandului si a sufletului: "Doamne, Tu esti Doctorul Doctorilor! Vad bine ca doctorii de pe pamant imi fura toate sperantele, dar stiu foarte bine ca acolo unde ei sunt neputinciosi, cu voie sau fara voie, Tu pe toate le poti, de vei voi si de aceasta data sa ma ajuti. Stiu ca nu sunt vrednica sa mai intorci, Sfinte, fata spre mine si aproape ca nu indraznesc sa-Ti mai cer si sa Te mai rog, dar unde sa ma duc? La cine sa strig? Pe cine sa chem? Ca din aceasta lume nimeni nu ma poate ajuta!"
Si iata ca si de aceasta data m-am prins de "Sfanta Mana" Divina, ce simteam ca-mi este intinsa, si m-am intarit in speranta si nadejde si, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns cu bine la Bucuresti. Cumnatul meu, avand un medic mai apropiat familiei, l-a rugat printr-un telefon sa vina sa-mi vada baiatul acasa la dansii; si a venit.
A vazut baiatul, a analizat cu atentie si foaia de observatie de la spitalul din Buzau si mi-a spus: "Doamna, cam ce v-au spus medicii din Buzau, va spun si eu". "Totusi, m-a sfatuit sa-l duc si la spitalul de la Foisorul de Foc, care apartinea Ministerului de Interne, dar mai intai sa astept sa-mi obtina aprobare, deoarece la acest spital nu aveau acces decat salariatii din minister si rudele cele mai apropiate. In cele din urma m-a sunat, spunandu-mi ca a obtinut aprobare, dar ca trebuie sa astept pana luni. In timp ce vorbeam la telefon, baiatul meu, care auzise aceasta convorbire, a exclamat cu deznadejde si durere in suflet: "E mult pana luni! Eu nu mai rezist pana atunci!". Iar eu i-am raspuns: "O sa rezisti, dragul mamei. Il vom ruga pe Dumnezeu sa se milostiveasca de noi!".
Medicamente nu mai aveam de cand plecasem din Buzau, iar cele pe care le luase nu i-au fost de nici un folos. Ganduri negre incepusera sa-mi dea tarcoale din nou. Sora mea, cumnatul si baiatul lor erau din ce in ce mai tristi, iar eu citeam pe fetele lor sentimentele de compatimire. In casa nu se mai auzeau decat gemetele baiatului meu, totul in jur parea mohorat, numai tristete si amaraciune, iar eu ma gandeam, deja, in ce fel il voi cobori luni, de aici, de la etajul cinci, pe fiul meu? Viu sau mort? Dar la aceasta intrebare, L-am lasat pe Dumnezeu sa-mi raspunda. I-am spus surorii mele: "Eu trebuie sa alerg cu baiatul meu la mila lui Dumnezeu! Maine dimineata ma voi duce la Sfanta Liturghie la Patriarhie si voi ingenunchea la Sfintele Moaste ale Sfantului Dimitrie Basarabov. Iar luni dimineata am sa plec la Cernica, la Sfantul Ierarh Calinic, facatorul de minuni". "Mergi, sora mea, unde crezi, numai sa se faca baiatul sanatos!", mi-a raspuns.
Minunea
Era sambata seara. Sora mea si toti ai casei s-au culcat foarte devreme, spre deosebire de alte seri cand mai intarziau in fata televizorului. Ajunsa in dormitor, am luat de sub perna brosura cu rugaciunea "Braul Maicii Domnului", am ingenuncheat si am citit. M-am rugat apoi cu cuvintele mele, plangand, implorandu-L pe Dumnezeu, pe Maica Domnului si pe sfintii Dimitrie Basarabov si Calinic de la Cernica, la ale caror Sfinte Moaste luasem hotararea sa alerg. Cand nu m-am mai priceput cum sa ma mai rog si ce sa mai zic, m-am ridicat, intorcandu-ma cu fata spre patul in care era culcat baiatul meu, care de cand sosisem, nu se putea odihni din pricina durerilor, decat atipind cateva minute.Acum, incredibil, dormea linistit! In timpul rugaciunilor mele, nici n-am mai constientizat daca s-a mai vaitat sau nu, lucru pe care il facea tot timpul. M-am uitat mirata la el. Dormea asa de linistit, ca mult timp nu am avut curajul sa ma culc la picioarele lui, de teama sa nu-l scol. Pana la urma i-am luat picioarele in brate si i le-am udat cu lacrimi, ridicandu-mi din nou gandul la Maica Domnului: "Tu stii ce inseamna durerea pentru Fiul tau, stii si suferinta fiului meu, ai Te rog mila de el si alina-i durerile si, daca vrei, vindeca-i boala!". Am adormit cu aceste rugaciuni, nerabdatoare sa treaca noaptea mai repede si sa plec la Patriarhie, sa ajung la Sfintele Moaste. Catre dimineata, m-a trezit fiul meu din somn, in momentul cand si-a tras picioarele din bratele mele. Tocmai il visam: strada dintre Casa Poporului si Patriarhie aparea in vis asfaltata, cu un fel de linii albe, trasate ca la pistele de atletism. Capatul lor nu se vedea. Semana perfect cu terenul acela pe care se intrec atletii. Eu ma aflam impreuna cu baiatul la capatul acestor linii. El s-a asezat foarte vesel in pozitie de start si mi-a zis razand: "Mama, o sa vezi ca eu de aici o sa plec pe jos pana in Militari (unde locuieste sora mea)", iar eu i-am raspuns: "Mai, baiatul mamei, tu nu poti merge pe picioarele tale nici 2 metri, dar pana in Militari!", dar el a repetat. "O sa vezi ca de aici am sa plec pe jos, pana acolo, in Militari!". In acest moment al visului m-am trezit din somn si, vazand ca isi misca picioarele, am crezut ca o sa-l apuce durerile din nou. Am ramas mirata cand, uitandu-ma pe fereastra, am observat ca incepusera sa se reverse zorile, deci, dormisem si eu, si mai ales el, toata noaptea, fara sa se mai zvarcoleasca de durere. Nu-mi venea sa cred. L-am intrebat: "Cum te simti? Nu te-am mai auzit deloc vaitandu-te, sau am dormit eu prea greu?".
- Nu, nu ma mai doare nimic!
Si il vedeam ca se foieste sa coboare din pat.
- Stai! Ce faci? O sa vii gramada jos!
- Vreau sa merg la baie si te rog sa ma lasi singur, sa nu pui deloc mana pe mine, ca simt ca pot sa merg.
A mai stat cam 5 minute pe marginea patului, apoi s-a ridicat pe picioare, s-a sprijinit de sifonier, apoi de perete, a trecut in hol, din hol in baie si inapoi, fara ca eu sa mai pun mana pe el. Eram uluita... Ce se intamplase? Si cum? Nu-mi venea sa cred ochilor. Baiatul meu mergea singur, dureri nu mai avea, umflatura picioarelor disparuse, si-mi spunea ca ii este foame, dar ca prefera sa mai doarma, pentru ca se simte foarte obosit si va manca mai tarziu. Nu va pot explica imensa bucurie pe care am simtit-o atunci! M-am apropiat de el, l-am mangaiat si i-am spus:
"Mama, mare este puterea si mila lui Dumnezeu, a Maicii Domnului si a Sfintilor lui, si, in cazul nostru, a Sfantului Cuvios Parinte Dimitrie Basarabov. Maica Domnului, careia i-am adresat ultimele rugaciuni si cu care am adormit in minte, ne-a trimis in ajutor un sfant doctor grabnic ajutator, nevazut, dar simtit si adeverit prin fapte, pe Sfantul Dimitrie Basarabov".
Ca sa nu se poata strecura vreo urma de indoiala sau semn de intrebare de unde si cine a facut aceasta minune, am fost incredintata tocmai prin visul din care abia ma trezisem. Startul de plecare pe care il precizase baiatul: "De aici am sa plec pe jos, pana in Militari" era chiar locul unde se aflau Sfintele Moaste ale Sfantului Dimitrie. In vis, el a facut de doua ori aceasta precizare: "De aici am sa plec si am sa merg pe jos".
Desi abia se iveau zorile, nu am mai avut rabdare. M-am imbracat imediat sa plec la Patriarhie sa-I multumesc lui Dumnezeu. Pe baiat l-am lasat adormit. Am mers cu foarte mare bucurie la moastele Sfantului Dimitrie, am ascultat Sfanta Liturghie, m-am inchinat si I-am multumit Domnului din inima. Cand m-am intors, sora mea a insistat sa mergem totusi a doua zi la doctor. Baiatul a dormit linistit toata noaptea, iar dimineata a coborat cu liftul pe picioarele lui (nu cum il urcasem, numai Dumnezeu stie!). Am ajuns la spital, unde cei doi medici ne asteptau.
"Acesta-i baiatul?", ma intreaba medicul care il vazuse.
- Da, domnule doctor.
- Dar ii era tare rau cand l-am vazut!
- Da, dar acum nu-i mai este...
Mi-a cerut din nou fisa medicala, au consultat-o amandoi, s-au mai uitat si la baiat, l-au mai pus sa mearga, si mi-au zis mie si cumnatului meu: "Vreti sa-l mai lasati la noi vreo doua-trei saptamani, o sa-l tinem ca in pension? Vrem sa vedem ce s-a intamplat si daca-i mai revine boala".
Intre timp conversau soptit, cred ca si ei isi dadusera seama ca s-a intamplat o minune dumnezeiasca, dar cum eram in timpul unei dictaturi atee, nu puteam vorbi nimic despre Dumnezeu...
Baiatul a stat la Spitalul de la Foisorul de Foc timp de trei saptamani, exact ca "in pension". Cum l-am dus, asa l-am luat: perfect sanatos. Am venit acasa, dupa putin timp a mers din nou la serviciu, acum s-a casatorit, are o fetita de trei ani si jumatate, are si o masina, pe care o conduce cu aceleasi picioare pe care le-a purtat atatea zile nemiscate in carucior. Au trecut de atunci multi ani si nu a mai avut nici o problema. Isi vede de serviciu si de treburile gospodaresti, ba ne ajuta si pe noi, in mare masura.
S-ar fi cuvenit si se cuvine ca niciodata sa nu lipsim, nici el, nici eu, de la marea sarbatoare a Sfantului Dimitrie Basarabov, de pe 27 octombrie, dar cum locuim in alt judet, venim mai rar, desi acestea nu pot fi niste scuze. De aceea il rog pe Sfantul Dimitrie sa ne ierte si sa ne ajute sa venim sa-i multumim mai des. Imi reprosez ca nu-i suntem recunoscatori cum i s-ar cuveni si il rog sa ne ierte.
FLOAREA DIMION - Balta Tocila, com. Scortoasa, Buzau
Pe ultimul tarm, cu Sfantul Nectarie
Nu stiu exact cand am luat cunostinta despre Parintele Nectarie. Eram studenta in Bucuresti, prin anii '94-'97, cand prietena mea care studia teologia m-a dus la manastirea "Radu Voda". Obisnuia sa ma ia cu ea ca sa ne inchinam la icoane si sa lasam acatiste. In acea zi era duminica si am asistat la Sfanta Liturghie. Mi-a povestit despre Sfantul Nectarie, ca este un sfant izbavitor de boli si cancer. Dar pentru ca pana atunci nu prea avusesem probleme de sanatate, nu am dat mare importanta acestor informatii.
Mult mai tarziu, am inceput sa citesc "Formula AS", intai de la mama mea, care nu pierdea si nu pierde nici un numar, iar apoi am devenit si eu cititoare fidela. Din paginile revistei am aflat mai multe despre minunile acestui drag si Sfant Parinte.
La un moment dat, prin toamna anului 2008 si apoi, mai pronuntat, in primavara anului 2009, am inceput sa am niste stari psihice mai ciudate. Trecatoare, la inceput, s-au agravat pe intreg parcursul anului 2009 si mi-am dat seama ca sufar de depresie. Pentru cine nu a trecut prin asa ceva, depresia poate parea o afectiune usoara sau lipsita de importanta, dar in realitate, ea este ca o negura a sufletului si a spiritului. Starile psihice sunt cumplite, sufletul - pustiu si gol. Am trait stari de panica, frici, fobii. Nu imi mai gaseam rostul pe lumea asta (desi am sot si copil). Tot timpul imi era frica sa nu se intample ceva grav cu cei din jurul meu. Ganduri suicidare imi dadeau tarcoale, desi stiam ca in mod normal niciodata nu as face asa ceva si stiam ca ele sunt tesute de mintea mea aflata in intuneric. Am slabit foarte mult si imi era frica chiar si sa ma hranesc. Imi era frica de mancare. Sora si mama mea s-au ingrijorat si s-au temut sa nu am cancer. Am consultat si un medic specialist, am luat vitamine, dar starea sufleteasca nu trecea si era coplesitoare. Atunci mi-am adus aminte ca pe lumea asta Dumnezeu ne-a lasat rugaciunea si mi-am adus aminte de Sfantul Nectarie. Nu pot sti ce e in firea noastra, ce ne face sa apelam doar in ultima instanta la Dumnezeu si la Sfintii lui, ca la ultima solutie, ultimul tarm, ultima sansa. Intotdeauna il lasam pe Dumnezeu la sfarsit, desi El e cu noi de la inceputuri, dintotdeauna, este si va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor, asa cum ne-a promis. Am inceput sa citesc acatistul Sfantului Nectarie, l-am descoperit pe Sfantul Ioan Maximovici de San Francisco, si cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns in toamna anului 2009 la mormantul Sfantului Parinte Arsenie Boca, parinte care, desi nu a fost canonizat inca, este pentru noi, romanii, un luminator al sufletelor noastre.
Treptat, am inceput sa-mi revin. Acum ma simt bine. Starile de moarte sufleteasca nu au mai revenit. Rugaciunile la Sfantul Nectarie m-au ajutat foarte mult si ma ajuta si acum, chiar daca uneori uit sa-i citesc acatistul, uit sa ma gandesc la Dumnezeu, la Domnul nostru Hristos, la Maica Sa Preacurata, la Sfintii nostri si la Ingerii nostri Pazitori. Dar Ei nu uita de noi si nu ne lasa niciodata. Ei sunt cu noi acum si vor fi cu noi de-a pururi, doar noi trebuie sa ne amintim ca ei exista pentru noi, pentru ajutorul nostru, pentru sufletele noastre pacatoase. Aveti incredere si nu deznadajduiti niciodata.
Cu drag,
OANA - Galati