Desfasurat la sfarsitul lunii septembrie, in cadrul Balkanic! Festival, unul dintre rarele concerte din Romania ale Tarafului Haiducilor din Clejani, a strans, la Gradina Uranus, peste 1000 de fani de varste si natii diferite, ce au creat o atmosfera grozava. "Cantati mai des pe acasa!", striga un tanar infierbantat, si avea mare dreptate. In public s-a dansat si s-a cantat tot timpul, iar scena a sfarait in vreme ce lautarii se lansau in improvizatii si cantece patimase. Caliu, violonistul de geniu, a uluit si de aceasta data asistenta, prin numerele de virtuozitate realizate in duet cu fiul sau, Robert. M-as bucura sa stiu ca printre strainii ce au venit la concert s-au aflat si muzicieni participanti la Festivalul George Enescu, pe atunci in plina desfasurare. Cu ani in urma, Yehudi Menuhin a tinut sa-i viziteze pe lautari chiar la ei acasa, in Clejani, dupa ce cantasera impreuna, la Paris...
Nucleul tarafului s-a format in anii '80, cand etnomuzicologul Speranta Radulescu a realizat primele inregistrari si le-a deschis poarta spre Occident, prin concerte in Elvetia si in Franta. In 1990, doi fani belgieni ai tarafului le-au devenit producatori si impresari si i-au purtat intr-un interminabil sir de concerte in Europa, cele doua Americi si Asia, Taraful Haiducilor devenind faima muzicii romanesti in lume. Cei mai batrani si mai iubiti membri ai tarafului, Neacsu Culai si nea Cacurica, s-au dus la cele vesnice, nimeni nu le poate inlocui farmecul nebun, insa "haiducii" merg mai departe. Au un disc nou, "Band of Gypsies 2", si concerteaza asiduu pe batranul continent. Veteranii grupului sunt acum Ilie Iorga (72 de ani) si Pasalan (78). "Aici se canta pana la capat", imi spune, intr-o romana decenta, Stefan Karo, impresarul lor belgian. "Nu ii duci la azil, cand au implinit o anumita varsta, ci raman pe scena si canta cat pot. Sunt ca intr-un mare clan, se mai cearta intre ei, se impaca, iar cei tineri ii inlocuiesc pe cei batrani, cand acestia se duc. Am avut concert la inceputul verii, la Cluj, si am fost primiti cu multa caldura, am vazut in primul rand tineri cu pancarte pe care scria "Cacurica", "Neacsu Culai", "Te iubim, Caliu"".
"Lino, Lino, draga Lino"
Pasalan nu sta prea bine cu dantura, de fapt, ca sa o spunem pe sleau, mai are vreo doi dinti in gura. Imi amintesc cum, cu patru ani in urma, tot la Uranus, se zbantuia pe scena cu gatul viorii bagat adanc in gura si strans intre dinti... Ca si Neacsu Culai, are miscari de vulpoi batran, e alunecos, nu se lasa usor prins la vorba. Vocea lui sparta, plina de viata, nu l-a tradat inca si, de fiecare data cand urca pe scena, isi face numarul cu un dans unic, cu burta saltata inainte, gratios si hilar totodata. Inainte de concert, stam la o masa si Pasalan isi scoate, cu gesturi studiate, pasaportul din buzunarul de la piept al hainei. N-am mai vazut un pasaport cu coperte atat de roase si de tocite, se vede ca lautarul face turul lumii in mod frecvent. Paul Giuclea" scrie acolo, nascut in Roata. La doar 12 kilometri de Clejani. "Uite, dom'le, v-am dat adevarat cum ma chiama, scriti si adresa. Uite, Giuclea Ion, tata, viorist, bunicu', viorist, nepoti - Giuclea Constantin, acordeon, Giuclea Georgel, acordeon, Giuclea Marin, acordeon, toata familia de muzicanti. Tata a fost un om destept, da' s-a despartit de mama si a plecat la Lehliu, in Ialomita, iar eu am ramas cu bunicu'. La 12 ani, am gasit vioara lu' tata atarnata pe perete si am invatat sa cant la ea. Singur. Bunicu' imi mai arata, pana s-a prapadit, uite, sa faci asa si asa, da' io tot ce voiam faceam. Mergeam la pravalii, la nunti, ma suiam pe scaun, ca eram mic, si cantam. "Lino, Lino, draga mea", "Ce se credea Marioara, c-o sa-mi faca mie boala?", cantece de astea superioare, care-am putut sa traiesc cu ele de la etatea de 12 ani la 78, care-i am acum. Cantece batranesti, cantece tineresti... "Ce se credea Marioara, c-o sa-mi faca mie boala? Da' ia boala nu-mi face, ca iubesc pe cine-mi place". Cantam si cu vioara, si cu vocea, ca mi-era drag, daca nu mi-ar fi fost drag nu mai cantam nimic. Si am strans bani de la nunti, ca sa-mi cumpar un contrabas, era dragostea mea contrabasu'. A, daca m-ai auzi cum cant la contrabas, cu arcusu' peste corzi... si am 78 de ani. Da' e instrument greu, ma duceam cu el dupa mine la Videle, la Clejani, la Giurgiu, da' nu in strainatate, era prea greu de carat, asa ca m-am intors la vioara".
Occidentalii in delir
"Asta e viata noastra, a lautarilor, mereu pe drumuri. Avem autocaru' nostru, am mers cu el si cate 1300 de kilometri odata, doua nopti, din Ungaria in Anglia. Dar sa stiti ca atunci cand suntem mai obositi, mai extenuati, atunci cantam cel mai bine, de parca ar veni, asa, o putere dumnezeiasca si ne-ar duce cu ea. Sa vedeti, in Anglia, ne astepta lumea la concert, ne-au asteptat doua ore, cuminti, ca ni s-a stricat autocaru' in drum. Cand am ajuns, ne-au primit cu urale, am intrat fara probe de sunet, fara nimic, direct pe scena, si de obositi ce eram, a iesit asa un concert, de n-o sa-l uitam niciodata, nici noi, nici ei".
Marin Manole este veteranul acordeonistilor din taraf, un om deschis, caruia ii place sa-si povesteasca aventurile de pe drum. La fel ca si Pasalan, a avut un alt instrument la care a cantat o perioada: tambalul. Tatal sau era timbalist, in casa nu se mai gasea alt instrument, asa ca de voie, de nevoie... "La 11 ani am lasat tambalu', sa va zic si de ce. Eu cantam si din gura si nu-mi placea sa cant cu tambalu' atarnat dupa gat, asa, ca Cacurica. El asa a prins, viata lui intreaga, ce sa mai schimbe, dar eu eram mai tanar si am lasat tambalu', am zis, dom'le, ma apuc de acordeon, sa stau fata in fata cu oamenii, cu publicu'. Am cantat cu tata la nunti, la carciumi, si uite ca de atunci, pana la 68 de ani pe care-i am acum, nu pot sa las acordeonu', asta e, cum sa zic eu, viata mea, ceva care iese din mine. Nu mai sunt eu virtuoz, ca acu' 20 de ani, nu mai am viteza, forta de atunci, dar se completeaza cu armoniile, cu tehnica, cu cutare".
De mai multi ani, s-a mutat la Bucuresti, dar spune ca de fiecare data cand se intoarce in Clejani gaseste cartierul lautarilor la fel ca atunci cand avea 11 ani. "S-au mai facut asfaltari, canalizari, dar lumea e aceeasi, nu s-au schimbat obiceiurile, toata tiganimea invata sa cante la acordeon, la contrabas. Muzica e lasata pentru toata lumea, dar o prinde cine are cap. Astia au fost unici, Culai, Ion Manole, Cacurica, am cantat cu ei de cand eram copil, tata era printre cei mai buni. Cantam si eu cu ai batrani, eram la concurenta cu astia mai tineri. Da' acu', eu ce pot sa fac, nu pot sa-i mai inviu. Am trei randuri de nepoti, trei sunt la pian, la liceul de muzica, unu' invata acordeonu' cu cel mai mare profesor din Bucuresti, il platesc 100 de euro pe lectie. Eu nu pot sa-l mai invat, eu stiu de asta mai batraneasca, am invatat dupa ureche, asta-i arata cu game, cu note, arpegii, toate astea. Muzica s-a schimbat, se cere virtuozitate, e mai rapida, cum e si viata in Bucuresti, e suflu' asta nou".
Cea mai draga amintire din cei 25 de ani petrecuti cu Taraful Haiducilor? Bineinteles, intalnirea cu Johnny Depp, pe care fiecare dintre lautari si-o rememoreaza in stilul sau propriu. "Domnule, daca va spun, fara sa exagerez, va spun adevarul adevarat, ce-am vazut acolo, casa lui, am vazut un palat ca lu' Alba ca Zapada si sapte pitici. Te rog sa ma crezi, era mai intai o gradina cu bodyguarzi, apoi o gradina pazita cu d-astia cu sabii, samurai, noi am trecut cu autocaru' si am ajuns in a treia gradina, in fata casei, unde era el cu invitatii. Era ca un munte, asa, si a venit el, a apasat pe buton, au inceput sa curga siroaie, suvoaie, s-a dat muntele la o parte, s-a deschis, si a aparut piscina. Cand am vazut, am zis ca-i un vis, nu ma gandisem la asa ceva niciodata. Ce ne-a frapat pe noi, felul in care Johnny Depp, cu toata maretia lui, ca are si o stea din aia in asfalt, am cantat acolo, cu toate personalitatile Americii, cand i-au batut stema in trotuar... Ne-a frapat modestia lui, imbracat modest, nu papitonat, cu blugi din astia taiati, cu bocanci in picioare, dar cu o inima deschisa, calda, prietenos ce n-am vazut, ca un frate. Am cantat cu Taraful Haiducilor doua saptamani la localul lui din Los Angeles, si am fost apreciati si bine primiti. La inceput canta o orchestra de jazz, si apoi intram noi. Nu s-a facut niciodata diferenta intre orchestra si taraf, a fost, cum sa spun, o ambianta continua".
Fotografiile autorului