Iar e toamna, si plina de melancolie cum sunt, m-am gandit sa va scriu. Pentru mine, toamna, mirosurile sunt mai ascutite, mai prelungi, aerul capata o incarcatura grava, parca sunt constransa a lua decizii rapide, fatale. In fiecare an, toamna, trag o linie peste umar si-adun cate bune au fost, cate dezamagiri si, culmea, deschid aproape in acelasi timp usa sperantei, ca va veni ceva si mai bun. Dintr-o data, se-nghesuie in sufletul meu hotararea de-a nu renunta, de-a visa ca e posibil sa reintalnesc Marea Iubire. Zambesc, caci de fiecare data eu chiar m-am indragostit. De fiecare data, am crezut ca ea, Marea Iubire, m-a cotropit. Privesc prin geamul urias al camerei in care m-a prins toamna, si-mi amintesc de El, cel care acum cativa ani mi-era cel mai bun coleg si prieten. Deveniseram vecini de plansete - ne plecase o colega de birou in concediu de maternitate si primisem un proiect pe care trebuia sa-l ducem la bun-sfarsit impreuna. Bineinteles ca, la inceput, fiecare locuia la el acasa, ne intalneam doar in birou, dimineata, cand faceam planul de bataie pentru ziua respectiva. Aveam un fel de ritual, inainte de-a ne apuca de lucru. Ii turnam cafeaua espresso pe care, invariabil, o savura black, in timp ce eu mi-o faceam dulce, dulce, ca un ceai. Se stramba, dar si zambea pe sub mustata, cand vedea cum torn zahar brun si vorbesc, vorbesc despre calcule de rezistenta si imbinari... Bateam campii. Eu fumam, cand si cand, mai mult ca sa umplu pauzele dintre nimicurile pe care ni le spuneam (la inceput, nu mi-am dat seama, dar mai apoi, rememorand toate scenele astea, am realizat c-o faceam inconstient, doar ca sa prelungesc timpul alaturi de el...), iar el tocmai incerca, cu disperare, sa se lase de fumat, si tragea cu patima dintr-o tigara electronica. De fiecare data, priveam fascinata la varful fals luminat, precum un Ciclop, al tigarii lui, si faceam glume rautacioase, pe care le accepta usor, desi, Balanta fiind, ma tachina la randu-i, deseori, si ma scotea din minti, cu usurinta cu care trecea de la o stare la alta... Cred ca tot toamna am inceput sa ne si iubim. Intr-o zi, m-am pomenit cu el la usa apartamentului meu (era sambata dimineata), ca-mi propune sa mergem sa alergam in Herastrau. L-am privit lung: avea un trening care-i cadea perfect, nelipsita tigara electronica rotita pe degete si o privire smechereasca, de copil care abia asteapta sa fie dus afara, la joaca... M-am echipat repede, am ajuns in parc intr-o jumatate de ora si-am inceput sa alergam. Fugea usor, inalt si atletic, in fata mea si mi-am dat seama, cu un soi de bucurie, dar si de teama, ca-l privesc "altfel" ca de obicei. Prietenia noastra, obiectiva si trainica, incepea sa se coloreze in roz.
...Privesc acum prin geamul urias al camerei mele la toamna de-afara si-mi amintesc, de parc-ar fi fost ieri. Am alergat cam o ora, apoi ne-am oprit pe-o banca. Un baietel ne incurcase in picioare o minge, se simtea miros de toamna, iar el s-a-ntors brusc si m-a sarutat. N-am avut timp nici sa reactionez, nici macar sa gasesc o replica. Sarutul a venit de la sine. Buzele lui aveau gust de menta - ce amintiri mai am si eu... Am plecat tinandu-ne de mana. Dintr-odata, lumina era alta, ca si frunzele care cadeau, ca si zgomotele din parc, ca si mirosul toamnei care - pentru mine - era, iata, semnul unui inceput. Nu ma mai indragostisem toamna, dar simteam ca iubirea venea cu o pace-n suflet, cu asezare, cu impacare. Din acea zi, nu ne-am mai spus asa de multe cuvinte. De-acum, atingerile erau noul limbaj, iar mainile lui, cu degete lungi si frumoase, cu unghii ingrijite, nu mai invarteau tigari false.
Am preferat ca el sa vina la mine. Am camere cu ferestre mari, iar anotimpurile se vad mai bine prin ele. Le traiesti, cumva, in direct. V-am mai spus, era toamna. Cea mai frumoasa toamna din viata mea! Il descoperisem a fi tandru, atent, controlat - parca devenise un pic mai asezat, mai putin imprastiat. Diminetile de la birou erau altfel acum. Eu nu mai fumam, nu mai puneam zahar in cafea, vorbeam putin, zambeam mult, ne terminam repede lucrarea si-apoi porneam in drumetii citadine, spre locuri linistite si verzi. Mergeam tinandu-ne de mana, vorbeam arareori, bucurandu-ne de starea electrizanta care ne facea sa zambim non-stop. Prietenii comuni erau de-acum o amintire. Ne eram suficienti unul altuia. In perioada cat am fost iubita lui, am scris poezii si am pictat. Imi curgea iubirea prin degete. Echilibrul era creat. Era bine. Mi se spunea ca aveam o lumina speciala in ochi, iar el zambea complice cand auzea. Stia ca-l iubeam si ca sunt fericita. Nu l-am intrebat cum si ce simte pentru mine, pentru ca nu era nevoie: daca eu eram fericita, ma gandeam ca era si el.
Privesc la nucul urias din dreptul ferestrei mele. A mai crescut cu cel putin un metru fata de anul trecut si parca ma invaluie, cand intind mana spre el. La anul, din balconul meu de la etajul trei, voi culege nuci.
A urmat o primavara de vis: terminaseram proiectul cu brio, primisem felicitari, iar colegii ne priveau deja cu subinteles, caci - chiar daca nu ne declamaseram iubirea in gura mare - stiau toti ca devenisem un cuplu. Ca suntem indragostiti.
Nu ne facusem nici o promisiune. Era doar iubire curata, sincera - un tot unitar, fara norme, termene sau constrangeri. Ma simteam bine, eram sincera cu mine si cu El, mi-era suficienta iubirea noastra si nu doream deocamdata mai mult. Aveam o siguranta a proprietatii nevazute... Apoi, intr-o vara am planuit sa plecam la mare. Eram deja in vacanta si stabilisem s-o luam la drum intr-o luni dimineata, ca sa fie saptamana la inceput. Trebuia sa treaca mai intai pe la mecanic, sa pregateasca masina, apoi ma lua de-acasa si marea era a noastra. Am facut bagajele dis-de-dimineata, neuitand nimicurile care stiam ca-i fac placere: ness-ul preferat, cartea de vacanta, CD-ul cu Freddie Mercury. Apoi m-am invartit de colo-colo, in asteptarea telefonului de la el. N-a dat nici un semn de viata. Nu m-am ingrijorat, caci deseori facea glume de-astea: disparea cateva ore, de ma innebunea, apoi venea cu un brat cu flori si uitam de toate. Seara, am sunat la parintii lui - nu stiau nici ei nimic, dar erau linistiti, le spusese ca pleaca cu mine la mare. Aveam o conventie, de-a nu ne suna unul pe altul decat daca e ceva urgent, iar eu n-am insistat. Am adormit, fiind sigura ca va aparea in miez de noapte cu zambetul lui smecheresc, luandu-ma pe sus si plecand in tromba. Dar dimineata urmatoare a venit in liniste, cu cer senin, de toamna bogata. Am sunat din nou la parintii lui. Nu stiau nimic. Deodata, am simtit un semnal de alarma, ca si cum as fi fost urmarita de cineva. Un soi de frica, de panica. Am stiut pe loc ca sunt in pericol. Pe la pranz, in sfarsit, m-a sunat. "Stai linistita", mi-a spus, "dupa-amiaza vin sa te iau si vom avea o vacanta de vis". Mi-am facut de lucru prin casa, am citit fara sa stiu ce, iar spre seara, m-am pregatit din nou de drum.
...Iubitul meu n-a mai aparut niciodata. Pe parintii lui i-am sunat doar o singura data si mi-au spus jenati (sau mi s-a parut mie?) ca e plecat din oras. Mai intai am fost nedumerita, apoi furioasa, apoi blazata. Dupa cateva luni, un coleg de-al nostru (nici la serviciu nu mai venise, isi luase concediu fara plata!) mi-a spus c-ar fi auzit ca plecase in Australia. Am ramas cu gura cascata - exact acolo hotaraseram, pe vremea cand eram impreuna, sa ne petrecem concediul urmator. N-am mai primit nici un semn de viata de la el, nici un cuvant, nici o explicatie, nimic, de parca l-a inghitit pamantul. Cu toate astea, daca m-ati intreba cum as vrea sa fie iubirea cea mare, pe care orice femeie o asteapta toata viata, n-as ezita sa raspund: la fel! Vreau exact iubirea care a fost. Dar o iubire implinita. Dusa la capat. O iubire cu final fericit.
Intre timp, golul s-a umplut cu sport, cu muzica, cu gasca noastra de prieteni (niciunul nu m-a intrebat vreodata ceva despre El, fie ca stiau cu totii mai multe decat mine, fie ca imi erau cu-adevarat prieteni) si m-am intors spre o viata obisnuita. Cu toate astea, undeva, in adanc, unde nici eu n-am curaj sa ma uit, sper ca-ntr-o sambata dimineata va suna cineva la usa si ma va chema sa alergam printr-un parc...
Daca v-am plictisit cu amintirile si sperantele mele, imi cer scuze. Dar cum sunteti revista mea de suflet, alaturi de care am trecut prin toate anotimpurile, iata ca mi-am luat inima-n dinti si am lansat scrisoarea asta, precum un avion de hartie. Va ajunge fie la voi, fie la El!
Va multumesc ca existati,
GABRIELA R. - Bucuresti
Cioburile trecutului
Nu mi-am imaginat nicicand ca ar putea fi altfel. Visul viitoarei aventuri nu e decat un passe-partout cu sticla incropita din cioburile de melancolie ale trecutului. Cauti un om, un loc si-o stare si simti c-ai vrea, parca, si-un pic din tandretea plimbarilor prin Delta, si-un pic din savoarea intelectualista a orelor petrecute prin galeriile de grafica ale Cracoviei, si-un pic din aerul naiv si proaspat al primei aventuri pragheze, un pic din dezmatul Amsterdamului si un pic din scrobeala serioasa a Hagai, si-un pic din nebunia zilei aceleia fierbinti, in care o pierdeai pe stradutele inguste din cetatile de pe Santorini si-o regaseai - intr-un tarziu, caci secundele erau pe-atunci lungi cat anii - asteptandu-si, cocheta si-un pic morocanoasa, randul la o cupa racoroasa de inghetata. Si-apoi, desigur, ai vrea, noptile, sa o inveti sa faca ingeri prin zapezile din parcurile Regensburgului, iar dimineata sa va trezeasca briza calda a Cretei ori fosnetul gelos al valurilor ce vor sa ti-o rapeasca barem un ceas din brate. Iar pranzul, pranzul de dupa plaja, sa fie musai la un restaurant "chic" din Lipscanii Bucurestiului. Lautarii sa va cante povesti de dragoste din alte vremi, pana cand moleseala serii va va ademeni pe o bancuta in Central Park West, indragostiti, nestiuti de nimeni, printre atatea si atatea cupluri, cautand forfotit iubirea ori ascunzandu-se o vreme, cat sa-si traga sufletul, din calea patimii ei.
Ai vrea sa fii cu ea peste tot, nedespartiti o clipa, ca atunci, demult, in Apuseni, cand, obosita si zgribulita de frig sau poate de teama, te-a oprit din drum si - nesigura cum n-a mai fost nicicand, nici inainte, nici dupa - te-a intrebat daca o sa te casatoresti cu ea. Si-ai mai vrea sa stai la povesti pana-n dimineata, ca atunci la Cluj, cand ea, cu paltonul cadrilat tras peste umeri si cu privirea intepata peste ramele groase ale ochelarilor de doctoranda in Litere, ii refuza pe toti cei care o invitau la dans, iar tu o luai in serios si-i vorbeai despre Sebastian si despre Blecher, despre Truman Capote si despre Norman Mailer, despre toata literatura non-fictionala a lumii, cand ea de fapt nu voia decat atat: sa o inviti la dans. Si-ai vrea sa mai simti o data cuprinderea de-atunci a bratelor ei, dramatica precum o prevestire, unind in aceeasi prima imbratisare, si fiorul dansului, si chinul nevrotic al despartirii ce avea sa vina.
Si-ai vrea si sa fii singur. Sa te plimbi in nestire pe Broadway, melancolic cum puteai fi, desigur, si in Cluj, pe strada Napoca, si in Bucuresti, pe Magheru, visand la iubire, cat e bulevardul de lung. Sa fii doar tu cu tine si sa incerci sa intelegi ce vrei. De fapt, ce cauti? Cum e posibil sa-ti imaginezi iubirea implinita din cioburile de fericire ale trecutului? Sa fii singur, pe o banca in port, si sa te intrebi daca nu cumva iubirea e intocmai ca aventura lui Columb: sa descoperi America, visand sa ajungi in Indii...
GABRIEL RADEAN, 33 de ani