Totodata, evenimentul repune in discutie nu doar relatia nabadaioasa a Romaniei cu investitorii straini (despre care am scris in numarul trecut al revistei), ci si pe aceea cu investitorii autohtoni. Caci daca venirea Nokia la Cluj, la fel ca si a altor investitori internationali de talia Renault sau Ford - a fost transformata intr-un extatic eveniment politico-mediatic de autoritatile locale si nationale ale momentului, nimeni nu isi aminteste ca vreun investitor roman serios - si avem cativa, Slava Domnului! - sa se fi bucurat de o atentie similara. De tratamente preferentiale, ca facilitarea infrastructurii sau anumite ajutoare de stat, nici nu se pune problema!
In loc sa-i fie aliat, politicianul roman a fost, in fapt, cel mai mare dusman al investitorului autohton in anii de dupa Revolutie. Mai intai i-a privat pe posibilii afaceristi cinstiti de o concurenta reala, in lupta pentru preluarea activelor vechilor intreprinderi comuniste sau pentru castigarea controlului asupra firmelor si regiilor competitive. In locul liberalizarii pietei, autoritatile au preferat sa-si favorizeze acolitii, multi dintre acestia persoane importante in defunctele structuri comuniste - administrative, economice sau in serviciile de informatii. Apoi, investitorul roman a fost, efectiv, haituit in hatisul birocratic. Puse cap la cap, zilele pierdute la cozi interminabile, lunile trecute fara primirea avizelor necesare dezvoltarii unor proiecte urgente si anii pierduti prin instante, in cautarea unei dreptati iluzorii, fac cat jumatate de tranzitie. Exasperati de climatul total impropriu afacerilor, investitorii romani nu au avut, ani de zile, decat o singura alternativa pusa la dispozitie de statul de drept din Romania: spaga.
Mai apoi, perfida caracatita politico-economica a inventat un infailibil card de acces in clubul de lux al marilor afaceri: inregimentarea partinica. Si, astfel, numerosi investitori autohtoni respectabili au devenit sponsori de partid. Varsau zeci si sute de mii de euro in campaniile electorale (unii dintre ei jucau chiar "la doua capete", aruncand cu bani si la putere, si la opozitie!), in speranta ca regimurile viitoare le vor intoarce serviciile. Pana la licitatiile cu dedicatie nu a mai fost decat un pas. Contracte grase, de infrastructura sau de prestari servicii pe bani publici, au ajuns doar la cei care "cotizau". Iar pentru ca sumele trebuiau sa acopere si "onorariile" intermediarilor, si banii cheltuiti in interes de partid, s-a ajuns la contracte-record, decontate cu darnicie de la bugetele locale si centrale.
Cartelizarea politico-economica a fost ultima si cea mai teribila lovitura pentru credibilitatea si asa fragila a investitorului autohton. Practic, fiecare schimbare de regim de dupa Revolutie a insemnat o schimbare de garda la robinetul de bani publici. Iar incrancenarea cartelelor care s-au alternat la putere si in opozitie a provocat un veritabil razboi, fiecare dintre tabere uzand de interpusii proprii din administratie, justitie sau presa. De aici pana la "mogulizarea" Romaniei nu a mai fost decat un pas, iar multe dintre marile afaceri ale tarii s-au jucat pe terenul alunecos al manipularilor si anchetelor comandate in presa. Nu intamplator, multi dintre afaceristii romani de top au beneficiat de sustinerea sau au detinut si detin afaceri de presa. Vantu, Patriciu, Voiculescu, Copos, Tariceanu, Paunescu, Teszari, Mazare si Becali sunt afaceristii momentului in Romania. Pentru ca fara servicii, fara parghii politice si fara un trust de presa aservit esti un nimeni. Adevaratul investitor roman nu e decat un anonim caruia nu-i tine nimeni partea. Caci, prins intre fanfaronada paguboasa a investitiilor strategice straine si caracatita intereselor de partid ale marilor bogatani din tara noastra, statul isi aduce aminte de investitorul roman numai si numai cand vine vremea impozitelor.