E toamna bogata si secetoasa, secolul e XXI, iar gandul la painea zilei de maine ii bantuie pe tot mai multi romani. Desi in vara asta au fost recolte record, tocmai s-a anuntat ca Romania are un risc mediu de foamete in viitorul apropiat, in timp ce Polonia si Ungaria stau linistite. Vecinii nostri au avut planuri si viziuni pe termen lung, preluate si mentinute de toate guvernele succesive, nu reduse la zero, de cate ori s-a schimbat guvernul, ca la noi. Ei le-au aratat respect taranilor si au infiintat lanturi de banci de creditare agricola, cu dobanda subventionata de stat. In Romania, doar s-a vorbit despre toate acestea. In Ungaria si Polonia n-au fost furate conductele de irigatii, firele de cupru de pe stalpii electrici, lemnul si piatra din grajdurile pustiite, dalele de beton din canalele de aductiune a apei din Baragan. Dar, mai cu seama, in aceste tari nu s-au distrus livezile statiunilor de cercetari pomicole, nu s-au taiat cu drujba milioane de meri, peri si pruni, aflati pe rod, pe terenurile retrocedate anapoda. In schimb, in Romania s-au intamplat toate aceste catastrofe. La statiunea de cercetari pomicole din Bilcesti, judetul Arges, pana in 1990, erau peste 30 de salariati, din care 8 cercetatori. Astazi, mai sunt doar 6 angajati, din care doi cercetatori: Catalin Badescu si Cristina Badescu. Din 170 de hectare de plantatii si campuri experimentale, statiunea mai are numai 58 de hectare; restul au fost retrocedate, iar cea mai mare parte a suprafetelor retrocedate a fost defrisata. Pentru Catalin Badescu, doctor in stiinte horticole, cu specializarea afin de cultura, soarele rasare in continuare la Bucuresti, la Academia Agricola si Silvica, dar si in comuna argeseana Voinesti, la statiunea pomicola de care apartine. Face parte dintr-o generatie de aur a stiintei agricole romanesti, iubeste livada in mijlocul careia s-a nascut si a crescut (este fiu de cercetatori pomicoli!), iubeste viata in aer liber, dar vorbeste cu tristete despre nefericita "revolutie" agricola, la care s-a vazut martor fara voie.
"Cum au facut cu padurile, asa au facut si cu livezile. Un adevarat blestem national"
- Argesul de munte a fost totdeauna o zona de frunte in economia agricola romaneasca. Cum se vede astazi, de la poalele sudice ale Muntilor Fagaras, soarta painii noastre cea de toate zilele?
- Din pacate, in agricultura romaneasca n-a existat o gandire clara, o strategie pe termen mediu si lung, independenta de politica. Dupa parerea mea, in perioada '90-'94, Romania trebuia sa-si stabileasca niste obiective foarte clare: trebuie sa facem 30 de milioane de tone de cereale, 4 milioane de tone de fructe si asa mai departe. Dupa ce stabileam ce obiective avem, tinand cont de piata, de consumul intern si de nisele de export, aplicam o strategie prin care sa atingem obiectivele propuse. Dar la noi, cand e vorba sa faca cineva lucruri concrete, totul se rezuma la bune intentii. Chiar si bunele intentii, cand ajung la acte normative, se lovesc de un traseu prea lung... Intre timp, vin alegerile, se schimba gandirea si se ia totul de la capat. Cercetarea agricola din Romania nu are nici acum statuat un cadru foarte clar de activitate, cu toate ca au fost adoptate cateva legi, dar fiecare lege, dupa ce se promulga, trebuie insotita de o serie de hotarari de guvern, care insa nu mai apar, si uite asa trec cei patru ani ai ciclului electoral. Cand vin urmatorii la putere, spun: tot ce s-a facut nu e in regula, hai sa vedem noi cum e bine. Si vin cu alta viziune. Iar trec patru ani, si tot asa, de vreo 20 de ani incoace...
- Candva, centrele noastre de cercetare agricola erau de nivel international. Integrarea in Comunitatea Europeana le-a scos pe tusa?
- Intr-un program ca cel despre care vorbeam, s-ar fi gasit imediat locul unitatilor de cercetare, utilitatea acestora pentru progresul agriculturii si al pomiculturii, in ansamblu, fiind mai mult decat evidenta, avand in vedere rolul acestor unitati in tarile cu agricultura performanta. Din pacate, lasand lucrurile exclusiv la discretia pietei, unitatile de cercetare au devenit un balast pentru guvernanti. Nu putini au fost cei ce au considerat ca banii pentru finantarea cercetarii din agricultura sunt bani irositi. Mai mult, o parte din potentatii politici au vazut in unitatile de cercetare doar mize funciare, pentru improprietarirea lor, a prietenilor sau pentru a le oferi oportunitati "oamenilor de afaceri", ce le-au cumparat pe nimic.
- Se mai cerceteaza ceva, cu bani de la stat, in aceste statiuni, ori au fost lasate sa se autofinanteze si sa uite scopul pentru care au fost create?
- De peste 15 ani, s-a sistat finantarea directa a cercetarii din agricultura. Unitatile de cercetare sunt unitati de stat cu finantare extrabugetara. Veniturile unitatilor de cercetare din promicultura vin in principal din productia proprie de fructe si material saditor si din finantari in cadrul programelor de finantare in sistem competitional. In aceste conditii, practic, o parte din unitatile de cercetare au devenit un fel de IAS-uri. Administratorii au fost obligati sa nu mai faca cercetare si performanta, ci sa asigure supravietuirea unitatilor si plata salariilor angajatilor. Chiar daca salariile sunt foarte mici, a fost si este o mare realizare sa le asiguri.
- Ce s-a intamplat in urma retrocedarilor? Cum a scapat acest fenomen de sub controlul autoritatilor?
- Legile succesive ale retrocedarilor funciare au fost neclare si incomplete. Dat fiind ca pamantul statiunilor de cercetare avea plantatii in stare foarte buna, retrocedarile ar fi trebuit sa contina o clauza: pastrarea obligatorie a livezilor cel putin timp de trei ani. Noii proprietari, in caz ca ar fi defrisat patrimoniul pomicol, ar fi trebuit, prin lege, sa plateasca statiunii respective investitia reziduala. In realitate, noii proprietari nu au fost constienti de potentialul plantatiilor si, fara nici o ingradire legala, au distrus mii si mii de hectare, ca sa puna porumb sau sa amenajeze pasuni pentru animale. Este o imagine tragica a jafului postdecembrist, datorat exclusiv clasei politice, care a dat drumul unui proces fara sa faca o analiza prealabila si fara sa anticipeze ce se poate intampla. Cum au facut cu padurile, asa au facut si cu livezile. Un adevarat blestem national.
"Astazi, Romania produce mai putine mere chiar si decat in... anul 1938!"
- Cum retrocedarile s-au facut in doua etape, intai fostele CAP-uri, apoi fostele IAS-uri, pare logic ca greselile primului val sa fi servit la indreptarea situatiei in valul al doilea. S-a intamplat acest lucru?
- Nici pomeneala! A venit in vizita ministrul agriculturii si, la sugestia noastra, de a institui un control al patrimoniului retrocedat, in care statul a investit multi bani in vremea regimului comunist, ne-a socat, afirmand ca proprietatea e sfanta, iar proprietarii decid singuri daca desfiinteaza sau nu livezile primite. E de neinteles. In cazul pomiculturii, ce s-a facut pana in 1989 nu-s niste lucruri ciumate, sa le dam la o parte si s-o luam de la capat... Au fost, totusi, niste bani, niste eforturi. Daca livezile ajung la oameni care n-au nici o tangenta cu agricultura, nu e bine sa-i punem in garda, sa nu le distruga? Ne-am dat seama ca acel om n-a invatat nimic din distrugerile de pana atunci, iar inalta demnitate ocupata in stat era o caciula mult prea mare pentru capul sau.
- Cine mai lucreaza astazi in cercetarea agricola, domnule inginer?
- Doar cei foarte pasionati, care in majoritate se apropie de pensie. Pentru tineri, cercetarea nu e o solutie, decat daca au si alte surse de venit. In cercetare mai ajung si tineri capabili, dar care trateaza cercetarea ca pe o etapa pasagera si pleaca la prima oferta mult mai bine platita. O situatie mai buna o au cercetatorii care reusesc sa castige granturi pentru diverse proiecte de cercetare, dar in ultimii doi ani nu s-a mai organizat nici o competitie. Daca Romania doreste sa mai produca fructe, are nevoie de unitati de cercetare performante. Practic, in fiecare bazin pomicol important al tarii ar trebui sa fie o statiune de cercetare care sa promoveze sortimente adecvate si tehnologii de cultura performante. Sa nu uitam ca zona pomicola Voinesti, un adevarat brand national, s-a dezvoltat in jurul unui nucleu: statiunea de cercetare. Fara Statiunea Voinesti, Valea Dambovitei ar fi ramas o vale anonima pentru pomicultura romaneasca, iar actualii pomicultori ar fi ramas, si astazi, niste agricultori de subzistenta. Rolul statiunii este mai mult decat evident, avand in vedere actiunile de promovare initiate in trecut de academicianul Nicolae Stefan, ce nu s-au limitat doar la indrumare, ci si la infiintarea de parcele demonstrative pe terenurile localnicilor. Stefan i-a transformat pe anonimii tarani cultivatori de porumb in cei mai vestiti pomicultori ai tarii.
- De ce are Romania nevoie de importuri de mere? De ce nu suntem capabili sa asiguram piata de la recolta la recolta?
- Astazi, Romania produce mult mai putine mere chiar si decat in... 1938! In perioada interbelica, Romania era un producator pomicol important pe plan mondial: cel mai mare producator mondial de nuci, pe locul 3-5 in lume, la productia de prune, mere si pere. In ultimii ani, producem chiar de 3-4 ori mai putine mere decat inainte de revolutie. Pe langa defrisarile nesabuite, mutilarea plantatiilor, aplicarea unor "tehnologii" mai mult sumare, ce au contribuit la diminuarea permanenta a suprafetelor plantatiilor infiintate pana in 1989, s-a manifestat un alt fenomen ce a descurajat producatorii pomicoli: in primii ani dupa revolutie, s-a pulverizat intreaga structura de colectare si valorificare a fructelor. Unitatile din cadrul retelelor ILF si IPILF au vandut capacitatile de procesare, iar mai tarziu, s-au desfiintat sau si-au schimbat profilul de activitate. Dupa vanzare, cateva si-au restrans foarte mult activitatea, iar cele mai multe au ajuns la fier vechi, mai exact la... inox vechi, intrucat mare parte din utilaje erau din inox. Sunt destule cazurile in care asa-zisi investitori straini, agreati de guvernanti, au cumparat azi o fabrica de gemuri si compoturi, iar maine au inceput dezmembrarea cazanelor si vanzarea a mii de tone de inox, profitand de scaparile legislative si de protectia politica. De fapt, si vanzatorul (statul), si cumparatorii, au facut o mare prostie. Primul, pentru ca a vandut in pierdere si a distrus o infrastructura extraordinara, integrata intr-un sistem productiv, iar cei din urma, pentru ca au optat pentru niste castiguri imediate. Cu alte cuvinte, si-au batut joc, cumparand pe nimic un patrimoniu, cu gandul de a castiga foarte rapid niste bani, fara sa-si dea seama ca, de fapt, distrugeau o avere. Ca sa nu mai vorbim ca, odata cu liniile de procesare, au distrus forajele de adancime pentru apa, liniile de tensiune electrica, drumurile industriale, caile ferate de intreprindere, statiile de epurare, canalizarea, transformatoarele electrice si o multime de alte facilitati care, luate de la zero, ar costa enorm. Asadar, nu doar statul a fost un prost afacerist, ci si asa-zisii afaceristi straini de... week-end, a caror ignoranta in domeniu a fost intrecuta doar de aceea a guvernantilor romani. Numai in Arges aveam trei fabrici de conserve de legume si fructe, cu o productie finita de peste 30.000 de tone. La acestea se mai adaugau vreo 7-8 sectii de deshidratare (prune, pere, mere, ceapa uscata, cartofi etc.). In aceste sectii se producea si magiun de prune. Inainte de '89, se exportau sute de tone de magiun de prune, magiun natural fara nici un ingredient, doar pulpa de pruna concentrata. Acest magiun nu ajungea pe piata interna, fiind integral exportat in Germania, Olanda, Cehia, U.R.S.S. etc. Din aceasta industrie nu ar mai fi ramas nimic, daca nu ar fi fost initiativa, mai mult decat laudabila, a firmei care produce acum deja celebrul magiun de Topoloveni.
"Este aberant ca o piesa electronica de 100 de grame, fie ea de inalta tehnologie, sa coste mai mult decat un vagon de cartofi!"
- S-a redeschis discutia despre apropiata criza alimentara. Intr-o cercetare recenta, Romania ocupa o incomoda pozitie in zona de alerta medie, spre deosebire de SUA, Germania, Grecia, Polonia, Ungaria etc., unde riscul de foamete este foarte redus. Ce consecinte va avea aceasta situatie?
- Vor creste si mai mult preturile la alimente in Romania. Este aberant ca o piesa electronica de 100 de grame, de plastic si metal, fie ea de inalta tehnologie, sa coste mai mult decat un vagon de cartofi! Este nedrept. Paritatea nu este corecta. Nu se poate ca un telefon de fite, chiar daca inglobeaza mici cantitati de metale pretioase si o tehnologie de varf, sa coste mai mult decat 10 tone de porumb sau 10 tone de grau. Lucrurile nu mai pot continua in acest fel, repartizarea anormala a veniturilor intre producatorii agricoli si comerciantii en detail fiind tot mai greu de suportat.
- Cine va avea de castigat din cresterea preturilor? Supermarketurile, in defavoarea agricultorilor?
- Si aceasta este o aberatie, intrucat toata lumea stie ce diferenta de preturi este intre raft si depozitul producatorului. Mi-e teama ca, daca nu se vor introduce reglementari ferme la nivelul UE, caimacul il vor lua, si in viitor, cei care ambaleaza si cei care vand in supermarketuri. Cei care tin in spate tot sistemul, agricultorii, vor ramane cu paguba!
Inginerului Catalin Badescu ii puteti scrie la e-mail: badescubilcesti@yahoo.com
(Statiunea vinde puieti de afin de cultura.)