LA CE FEL DE IUBIRE VISATI?

Cititor Formula AS
- Ancheta de toamna, despre sperante care nu se ofilesc niciodata -

Esarfa roz

Am privit ore in sir clipitul intermitent al cursorului, gandindu-ma cum sa incep aceasta scrisoare. Imi este greu sa fiu sincera, atunci cand este vorba de sentimentele mele, mai ales ca ani in sir le-am ignorat si ascuns. Am descoperit de la o varsta frageda ca oamenii exploateaza slabiciunile celorlalti si profita de sentimentele lor, asa ca am decis ca cel mai bine este sa ma "protejez" de eventualele esecuri sentimentale si sa nu ma bazez niciodata prea mult pe altcineva. Chiar daca am avut o copilarie fericita si am fost inconjurata de dragoste, am decis sa nu ma incred in ea. Am ales singuratatea, o singuratate auto-impusa, dar care ma facea sa ma simt confortabil si imi oferea libertatea de care simteam ca am nevoie. Asa ca ani de-a randul m-am complacut in relatii amoroase fara substanta si fara prea multe asteptari, cu durata scurta si final previzibil. Am ascuns sub o fatada cinica orice asteptare romantica, am primit orice declaratie de dragoste cu un zambet rece si politicos, iar mai apoi, am indepartat rapid persoana respectiva din anturaj, caci nu intelegeam cum ar putea sa ma iubeasca, mai ales ca eu nu ii aratasem niciodata adevarata mea fata. Poate o sa vi se para o existenta trista, insa multa vreme eu n-am privit-o ca pe asa ceva. M-am multumit pana acum vreo doi ani sa ma inscriu in categoria de tinere "self-sufficient" (auto-suficiente). Un loc de munca interesant si antrenant, iesiri dese cu un grup mic de prieteni buni, teatre, calatorii, concerte, au alcatuit ani de-a randul decorul universului meu bine definit, garnisit, bineinteles, cand si cand, cu iubirile "de-o vara". Asta, pana intr-o zi rece de iarna, cand lumea mea frumos creata a fost spulberata de intalnirea unui cuplu de batranei zgribuliti intr-o statie de autobuz... I-am zarit din locul meu confortabil de la fereastra autobuzului, cum au urcat cu oarecare dificultate, incercand sa-si tina pe langa trup, hainele amenintate sa fie smulse de vant. Nu aveau nimic spectaculos, dar mi-a atras atentia esarfa doamnei, o esarfa din casmir roz, ce se zbatea ca aripile unui flamingo urias in vantul salbatic. Asa ca i-am urmarit in continuare cu privirea. Ce a urmat a fost parca o scena desprinsa dintr-un film vechi. M-au surprins chipurile lor ce-si pastrasera inca aerul tineresc, inrosite de frig si de vant, zambitoare si poznase, ce nu aveau nimic din aerul trist pe care il intalnesti in general la pensionarii nostri. Radeau ca doi adolescenti, la o gluma numai de ei stiuta, iar domnul, galant, dupa ce si-a ajutat sotia sa se aseze intr-un scaun, i-a aranjat atent esarfa si palaria, si a sarutat-o tandru pe tampla, facand-o iar sa rada infundat. M-am simtit ca un intrus intr-un moment de intimitate maxima, intimidata mai mult decat in fata oricarui sarut pasional. Fusesem martora la ceva minunat si deosebit. Vazusem ceea ce inima mea intuia ca-si doreste, iar ratiunea refuza cu desavarsire sa admita: o iubire statornica, o dragoste pentru totdeauna. In acel interval de cateva minute s-a desfasurat in mintea mea o poveste dintre acelea considerate de multi (si de mine, pana mai ieri) un cliseu, cu plimbari lungi in nopti cu luna plina, sarutari patimase pe malul marii, cutii cu bomboane de ciocolata si flori, lacrimi de bucurie si de tristete... Pe scurt, o iubire adevarata.
Am vazut prea multi tineri de varsta mea care se multumesc cu putin. Cupluri care se creeaza, de la inceput, din compromis. "Altceva mai bun nu gasesc" sau "avem multe lucruri in comun", "e momentul sa intemeiez o familie si el e cel mai potrivit" sunt fraze pe care le-am auzit constant si pe care le-am acceptat. Poate si in viata celor doi batranei se strecurase cate un compromis. Dar in acel minut de tandrete, am vazut in ei flacara unei iubiri, ce inca mai ardea. Iar in gestul simplu, firesc, grijuliu, prin care acel domn i-a asezat esarfa sotiei sale pe umar, am gasit mai multa dragoste decat in toate declaratiile de iubire pe care le primisem candva. Atunci am acceptat in sine-mi pentru prima data, ca asa ceva imi doresc si eu: un barbat care sa ma gaseasca frumoasa, chiar dupa multi ani petrecuti impreuna, si care sa ma faca sa-i zambesc dragastos, la 80 de ani, ca la 20.
DIANA ENACHE, 33 de ani

O iubire care sa stea

Asa cum doua toamne nu-s niciodata la fel, nici iubirile mele n-au semanat una cu alta. Unele au fost furtunoase si intunecate ca zilele de noiembrie. Altele, scurte si reci ca prima ninsoare. Doar cateva, mai putine, au purtat in ele caldura staruitoare a unui sfarsit de vara. N-au fost la fel, pentru ca eu insami n-am fost la fel in toti anii acestia, pentru ca inima mea a cautat, de fiecare data, altceva, fara sa poata spune ce. Abia tarziu, cand din iubirea aceea nu mai ramasese decat aburul ei plutind peste amintiri, am putut sa ma gandesc la mine si la ce traisem cu acuitatea unui ceasornicar care pune totul sub lupa. Daca dragostea e oarba, sfarsitul ei e intotdeauna lucid. Ca intr-un film american prost, incepi sa-ti explici tot ce ai facut, cu speranta ascunsa ca data viitoare n-o vei mai lua de la capat la fel. Si o vreme chiar n-o mai iei. O vreme! Cand dragostea te loveste din nou, cu toata forta ei de dincolo, constructia ta se spulbera ca un castel din carti de joc. Pasesti din nou pe nisipul miscator al unui mare miracol. Si stii ca regulile, de fapt, nu mai exista.
Daca ma uit in urma mea, sunt fericita. Nu pentru ca as fi gasit iubirea aceea mare, care te tine o viata. Ci tocmai din contra! Cu toate cutremurele prin care am trecut, stiu ca mi s-a trimis in cale exact iubirea de care aveam nevoie atunci cand aveam nevoie. Nu toate iubirile sunt facute sa dureze. Dar fiecare e minunata in felul ei. Fiecare m-a ajutat sa ma gasesc. Fiecare m-a facut sa fiu cine sunt. S-au inscris in inima mea si, intr-un fel, nu se mai pierd niciodata.
Sa te indragostesti, sa suferi si iar sa te indragostesti! Nu e nimic rau in asta! E bine cand inima ta e vie si poate simti, si fericire, si tristete, si dor. Si nostalgie, si regret, si nerabdare. Cu fiecare mare iubire, inima ta se reinnoieste.
Daca ma intrebati la ce iubire visez acum, ei bine, la o iubire care sa stea. As vrea o iubire care sa ramana, intre toate lucrurile care se schimba si mor. As vrea o iubire care sa nu oboseasca la jumatate de drum. Care sa nu imbatraneasca, sa nu faca riduri, sa nu capete ticuri. Care sa nu minta si sa nu adoarma. Care sa nu semene cu nimic din ce am trait, sa nu aiba norme si ingradiri. O iubire deplina, nepeticita, care sa nu schiopateze. O iubire vie si miscatoare, cu infinit de multa tandrete. Curata, luminoasa si buna. Puternica si plina de bucurie! Inchid ochii si imi imaginez: plimbari lungi prin fosnetul de octombrie al parcurilor. Pocnetul surd al cojilor de castana sub pasi. Si razele soarelui cazand printre crengi. Dimineti lungi, cu ferestre aburite de frig. Hohote de ras si miros de ceai cu vanilie. Bucuria de a fi impreuna si emotia asteptarii. Si singuratatea aceea frumoasa si plina de seva, in care iubesti si stii ca esti iubit si astepti clipa in care ii vei atinge din nou palmele.
Ce fel de iubire imi doresc? As vrea... o iubire mantuitoare ca o rugaciune. O iubire in care bucuria mea cu bucuria lui sa dea o bucurie profunda, care sa se inscrie in chiar fiinta noastra. In care bunatatea mea cu bunatatea lui sa se preschimbe intr-o bunatate si mai mare, vindecatoare si salvatoare, nu doar pentru noi, ci si pentru cei din jur. In care libertatea mea cu libertatea lui sa ne faca sa zburam spre locuri absolut minunate, dincolo de timp si de lumea aceasta.
Daca n-am intalnit-o, e doar o chestiune de timp. Exista si oameni care o pot trai. Care stiu sa parieze totul pe ea, ca sa vada cat de sus pot ajunge. Intr-o zi am sa-l gasesc pe unul din ei. Va sti sa ma imbrace cu haina privirii lui si sa vada in mine nu doar ce sunt, ci tot ce as putea sa fiu. De la o vreme, cred intr-un lucru: daca vrei iubirea cea mare, trebuie sa crezi - nu in celalalt, ci in primul rand in tine si in puterea ta de a-l face pe celalalt sa infloreasca, sa iradieze si sa creasca. Daca vrei iubirea cea mare, trebuie sa o construiesti ca pe o poveste, nu doar cu inceput, ci si cu incheiere. Sar putea sa-ti iasa! In fond, marile iubiri se nasc din fapte mari. E nevoie de curaj, ca s-o scoti din mediocritate si s-o inscrii, cu un gest enorm, intre stele.
DIA RADU, 30 de ani