Si a fost a 20-a editie... 20 de toamne, caci varsta Festivalului nu se masoara in primaveri. Aniversarea aceasta, cifra ei, imi aduce aminte de un film din vremea mea, "Dragostea la 20 de ani". Dar n-au fost 20 de ani, ci 53, de la prima editie. Cei care au fost prezenti la ea sunt de acum adevarati veterani...
A fost o editie nu doar mai lunga decat in alte dati (25 de zile, ceea ce mi se pare putin cam mult si cam obositor), dar si cuprinzand, iarasi, multe cicluri (nu mai putin de sase), iar la concursurile mai vechi s-a adaugat acum cel de violoncel. Din punct de vedere al prezentelor muzicale, festivalul de anul acesta a fost insa o editie la fel de reusita ca si precedentele. Asta, si gratie destoinicului si experimentatului ei director artistic, Ioan Holender. Tot mai implicat si omniprezent la evenimente, a mai oferit si placuta surpriza de a lansa un al doilea volum al amintirilor sale, o carte ("Spuse, traite, dorite. Amintiri") in care pot fi regasite intamplari si vorbiri cu numele cele mai celebre ale vietii muzicale internationale din ultimii 20-25 de ani.
La ciclurile enumerate mai sus, ar trebui adaugata si Piata Festivalului, cu manifestari (concerte, filme) destul de serioase si de atractive. In plus, gratuite, accesibile oricui. Ar putea fi considerata ca o antecamera populara a salilor de concert. O alta este atmosfera acolo, mult mai relaxata, neobisnuita pentru muzica simfonica. Cu mici si bere, cu mirosuri de bucate, cu forfota... Dar, in anumite conditii si in masura in care sunt lucruri asumate, se vede treaba ca si aceste imperecheri pot rezista. Trecand prin piata inainte de sau intre concertele din sali, am vazut foarte multa lume si foarte frumos bucuroasa, de ceea ce se intampla acolo.
Pentru mine, Festivalul este ca si cum as intra intr-o padure fermecata, in care nu prea cunosc copacii dupa frunze si dupa scoarta, nu stiu carei pasari sa-i atribui un tril sau altul, nu deosebesc fluturii dupa coloritul aripilor si nici toate florile dupa mireasma. Cu toate acestea, ma bucur, caci razbat pana la urma la mine cate ceva din esentele tuturor acestor alcatuiri miraculoase. Ca atare, ma simt bine in aceasta padure, imi place sa ratacesc prin ea, sa ma bucur tare de aerul ei pur, celest, in masura in care simturile imi sunt treze si capabile de captare. Este drept, din cand in cand, putin ostenit, mai atipesc in cate o dumbrava minunata, cu alte cuvinte, ma mai fura gandurile pe cale, si padurea imi ramane atunci doar un ambient binevoitor si binefacator. De altfel, ceea ce urmeaza sunt simple impresii si reactii ale unui amator, care nu prea are nici cunostinte, nici aptitudini muzicale. Un amator vrea sa spuna, totusi, la origine, despre cineva care iubeste.
Un regal cu printese si printi
In ceea ce priveste mai indeaproape partea strict muzicala a Festivalului, as incepe cu Cristian Mandeal, cel care, dupa Festivalul de acum doi ani, a fost debarcat printr-un puci mizerabil de la conducerea administrativa si muzicala a Filarmonicii bucurestene. De data aceasta, a fost prezent pe scenele Festivalului in nu mai putin de sase seri! Adica, in aproape un sfert din zilele de Festival! Stie Dumnezeu cum sa potriveasca lucrurile!
De doua ori a fost cu Lohengrin, un spectacol la care a lucrat o vara intreaga si care i-a reusit pe deplin. Spectacolul a fost nu numai foarte bine cantat, dar si bine exprimat din punct de vedere dramatic. Totul a fost construit de regizorul Stefan Neagrau, precum un basm. Cu o printesa, cu un print, cu mastera cea rea si sotul ei atras in lucrarea raului, cu imparatul cel bun, care face dreptate etc. Regizorul a fost bine secondat in intentiile sale de scenografa Adriana Urmuzescu. A rezultat un spectacol placut, cu multe aluzii si trimiteri culturale, exprimate cel mai adesea simbolic, prin decor sau costume. Vom adauga gestul nobil facut de Ioan Holender, in pauza dintre al doilea si al treilea act din prima seara de spectacol, acela de a-l omagia, spre totala surpriza a acestuia, pe Stelian Olaru, maestrul corului, pentru cei 50 de ani de cariera. Spectacolul, cel putin asa cum a fost el prezentat in cele doua seri din Festival, poate fi dus, cu fruntea sus, pe orice scena lirica a lumii. Cu alte cuvinte, un produs numai bun de export... Nu trebuie uitata contributia importanta la reusita a celui care a condus proiectul acesta atat de pretentios, domnul Catalin Ionescu Arbore, actualul director general al Operei Romane.
In sfarsit, marea surpriza a venit spre sfarsitul Festivalului, cu Orchestra Romana de Tineret, orchestra nascuta (precum Atena din capul lui Zeus) din gandirea acestui minunat violoncelist si om care este Marin Cazacu. Este acum bijuteria vietii muzicale romanesti, o bijuterie slefuita cu infinita implicare si placere de maestrul Cristian Mandeal. O seara perfecta, entuziasmanta, in toate ale sale, care a inceput cu Rapsodia I-a a lui George Enescu, facuta asa cum numai dirijorul stie s-o faca, extraordinar, incat si compozitorul sa fie deplin multumit acolo unde se afla. A iesit o interpretare care poate constitui o exceptionala lectie de cum trebuie citit Enescu. O orchestra de printese si de printi, dupa chipuri si dupa vestimentatie, de o mare disponibilitate la lucru, pe care sa speram ca acreala competitiei de breasla si blazarea nu-i va cuprinde niciodata. Unii specialisti o considera de pe acum a fi cea mai buna din tara. Si parca avea dreptate un mucalit sa preia pentru ei vechea sintagma: "tineret, mandria tarii"! M-am bucurat sa ma nimeresc intr-o seara, la Sala Mare, vecin de scaun (groaznice scaune!), cu percutionista orchestrei, si sa descopar in ea o fata placuta, fireasca, modesta. Probabil ca asa sunt cam toti ceilalti, de unde si performantele oarecum incredibile la care ajung, datorita nu numai talentului, dar si deschiderii si disponibilitatii lor sufletesti si profesionale. Ce bucurie luminatoare pe chipurile celor ce ieseau de la acest concert, care poate fi inscris, fara nici o ezitare, ca fiind printre cele mai reusite ale Festivalului.
Conducatorii de osti
In muzica, dirijorii sunt conducatori de osti, ei stabilesc strategiile si conduc armatele spre biruinta, dupa ce in prealabil le inzestreaza si le instruiesc cum se cuvine. Din nou, am avut a ne intalni la acest Festival cu un sir impresionant de mari dirijori, cu care am trecut atat de adesea pe sub arcul de triumf.
De Cristian Mandeal am amintit mai sus. As continua cu Horia Andreescu, alt muzician si om minunat, colaborator vechi in Festivalurile Enescu, cu orchestre londoneze (mai demult cu Royal Symphony, mai de curand si acum cu London Symphony), care ne-a oferit o Simfonia a VI-a de Mahler intr-o editie de zile mari. Cu nesfarsita eleganta a gandirii si a gestului, a stiut sa ne poarte, orchestra si auditori, spre sensurile ultime ale acestei compozitii atat de tamaduitoare de fiinta. Cred ca englezii ar face bine sa si-l ia dirijor permanent, deoarece pare ca se intelege foarte bine cu ei si reuseste sa faca impreuna lucruri de mare rafinament.
Mai inainte fusese Christian Badea, un dirijor distins, de mare profunzime si de o modestie pe masura. Tot ceea ce face sta sub semnul unei mari seriozitati. Cu el mergi totdeauna la castig (muzical).
"Greii" Festivalului, in ceea ce priveste sefii de orchestra, au fost valori unanim recunoscute a figura printre zeii contemporani ai baghetei. Ei au coborat din Olimpul lor si au revenit generosi in Sala noastra a Palatului, atat de precara, spre a ne purta din nou pe culmi.
Daniel Barenboim ne-a propus, cu Staatskapelle Berlin, un Bruckner majestuos, coplesitor (Simfonia a VII-a), de zile mari, si un Liszt nemaiauzit de cei mai multi dintre noi (Simfonia pentru Divina Comedie a lui Dante sau, pe scurt, Simfonia Dante). Unde mai pui ca ne-a fericit si cu interpretarea la pian a doua concerte de Mozart (nr. 24 si, respectiv, nr. 22), ceea ce nu se petrecuse la ultimele sale aparitii la Bucuresti. Are o discografie impresionanta. Parca nimeni nu era prezent cu atatea CD-uri la standuri ca el.
Valery Gergiev este un om care prin insasi prezenta sa iti da incredere si stie sa te poarte pe urmele viziunii sale, oricat ai fi de profan. S-a exprimat la pupitrul unei orchestre pe care o cunoaste foarte bine, pe care a si format-o in buna masura, Orchestra Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg (o conduce din 1988!). I-am fost recunoscator, indeosebi, pentru Skriabin (Prometheus), pentru ca mie imi place mult si se canta atat de rar. Iar Viata de erou a lui Richard Strauss a fost cu adevarat eroica. Dar parca afli la Valery Gergiev o tihna aparte, imperiala si impunatoare. Probabil, vine si din serenitatea lui. Imi pare tare rau ca am fost obligat sa lipsesc in a doua seara a sa, deoarece eram extrem de curios sa vad cum face atat de dificila Simfonie a III-a de Enescu. Asta, pentru ca dupa atatea Festivaluri, concluzia mea este ca strainii, chiar si cei mai buni, isi cam frang valoarea atunci cand este cazul sa cante compozitiile simfonice ample ale lui Enescu. In ceea ce priveste interpretarea lui George Enescu, tatal tuturor, in momentul de fata, mi se pare a fi Cristian Mandeal, iar alaturi de el, Horia Andreescu. Am impresia ca o orchestra romaneasca de frunte, cat o fi ea de modesta in absolut, bine strunita (asta vine de la strune!) va realiza un Enescu mai bun decat orchestre mult mai dotate (uman si material) din strainatate. Ca atare, Cristian Mandeal si Horia Andreescu ar trebui "condamnati" sa cante la fiecare Festival ceva de Enescu, chiar daca au tot facut-o pana acum si au cam trecut o data prin marele repertoriu simfonic enescian. Sa nu ne temem de repetare, mai ales cu aceste prilejuri speciale.
Zubin Mehta (acum in varsta de 75 de ani), care a venit pentru prima data in Romania in 1964, pare sa ramana vesnic tanar si ferice. (Mi-am dat seama de ce dirijorii sunt indeobste unii dintre cei mai longevivi meseriasi. Pentru ca fac tot timpul, obligati de meseria lor, miscarile care ni se recomanda sa le facem zilnic: rotiri, aplecari, salturi, miscari de brate, miscari ale capului... Totul intens. In acelasi timp, ei sunt cei mai fericiti dintre toti cei prezenti in sala, pentru ca pot sa-si lase trupul sa urmareasca liber muzica si sa o traiasca astfel mai apropiat, ceea ce noua ne este imposibil, trebuind sa stam cuminti in carapacea fotoliului nostru.) De data asta, Zubin Mehta a venit cu un program de mare atractie pentru public: Simfonia a IV-a de Ceaikovski (intr-o seara dedicata integral acestui compozitor), Simfonia a V-a de Mahler. Cu Israel Orchestra din Tel Aviv. O reusita totala! Magistrul (care invata pe dinafara chiar si concertele pe care le acompaniaza!) a condus magistral! Hatru, s-a sarutat si fotografiat la sfarsit cu frumoasele hostess care i-au adus florile.
Dar marea surpriza placuta a fost pentru mine rusul Vasili Petrenko (cu Royal Liverpool Orchestra), un tanar de 35 de ani, fermecator, elegant in gesturi, inteligent si sensibil in interpretare, care stie sa-si bine tempereze elanul juvenil. Am asteptat sa-l vad mai de aproape la sesiunea de autografe de dupa al doilea concert, si l-am aflat firesc, simplu, direct, fermecator. De urmarit in continuare! Intotdeauna ai o mare satisfactie cand descoperi ceva nou, de mare valoare.
Despre Antonio Papanno, care a venit cu romanii sai de la Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia, ce sa spunem? Cum toti suntem inca mai mult sau mai putin copii, ne-am bucurat sa auzim teribilele, invaluitoarele, captivantele povesti ale Seherezadei, scrise de data asta de Nikolai Rimski-Korsakov si citite de acest dirijor tumultuos, temperamental, exploziv. Ascultand, mi s-a facut, deodata si deopotriva, dor de Roma si dor de Rusia.
Solistii: invazia asiatica
Se stie, pentru cei mai multi melomani, solistii reprezinta atractia principala. La noi, cel putin, nu putini sunt aceia care parasesc sala de concert la pauza, dupa producerea solistului. In ceea ce-i priveste pe solisti, nu poti sa te impiedici sa nu observi "invazia" asiatica. Atat in Festival (in fond, oglinda a ceea ce se petrece in lume), cat si la Concurs (unde iau majoritatea premiilor). In general foarte buni, foarte silitori, foarte exacti. Mult timp le-a lipsit duhul european, dar au inceput cu incetul sa si-l insuseasca si pe acesta, mai ales cei care se stabilesc de tineri pe "batranul continent". Unde mai pui ca nu o data sunt si fermecatori, de o frumusete fizica remarcabila. Eu i-am ascultat cu incantare la acest Festival pe distinsa si rafinata pianista japoneza Akiko Ebi (care apare adesea pe Mezzo, in compania Martei Argerich), pe impetuosul si reflexivul pianist chinez Yundi (cu un program integral Chopin, in care, am aflat, este considerat unul dintre "specialistii" de prim rang ai generatiei sale), pe delicata, expansiva si expresiva violonista japoneza Midori (minunata in comunicarea ei cu vioara, in unduirile ei cu aceasta pe muzica, ca intr-un dans pasional). Aceasta din urma mi-a fost cea mai aproape. L-am pierdut pe Murray Perahia, caci, desi am intrat spre cumparare de bilete imediat dupa miezul noptii, in ziua declansarii vanzarii lor, am gasit acolo indicatia "epuizat". Pana la urma m-am consolat, desi concertul de Mozart pe care l-a cantat (nr. 27!) m-ar fi mangaiat mult.
Focul dragostei
Zica lumea orisice, cum am mai marturisit, eu o iubesc pe Helene Grimaud! Cu fruntea ei boltita, cu ochii ei celesti, cu participarea ei corporala totala la muzica... Este un om con fuoco, un foc care se transmite si ne inflameaza si pe noi. Faptul ca mai si canta, mi se pare un bonus. Ca, in plus, cel mai adesea, canta foarte bine, este deja o mica minune. Acum, cu Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia (dirijata de Antonio Pappano), ne-a binecuvantat cu Concertul nr. 1 de Brahms. Iar la bis, poate si ca un compliment pentru noi, cu Dansurile romanesti ale lui Bela Bartok. Ce bucurie a auzului, dar si a ochilor! Sa mai vina!
Si totusi, daca ar fi sa aleg pianistul meu preferat de la acest Festival, parca l-as alege pe evreul (nascut la Taskent) de 53 de ani Yefim Bronfman, care a cantat, insotit frateste de Zubin Mehta, Concertul nr. 2 de Brahms. Un om de o mare distinctie, care mai pastreaza parca ceva din farmecul muzicienilor de odinioara. Yefim Bronfman mi se pare a merge cu simplitate si finete la esenta si suflul cel mai interior al muzicii, in linia marilor rusi (fie ei si evrei sau nu). Sa-l punem pe lista si pe Denis Matuev, un tanar pianist (36 de ani) impetuos, debordant, exploziv, generos in bisuri.
In sfarsit, David Garrett, un tanar violonist (30 de ani), fost copil minune, despre care site-urile ne spun ca este considerat a fi printre cei mai buni din lume si care cu maiestria lui si cu vioara sa Stradivarius a ridicat, la propriu, sala in picioare. O prezenta nonconformista in vestimentatie, oarecum in linia lui Nigel Kennedy, cu un nonconformism din acela care costa sute si sute de euro. Stapan deplin pe instrument si indragostit de el, virtuoz, dezlantuit, uneori acrobatic, scanteietor, provocator, generos cu publicul, cuceritor, simpatic... La sesiunea de autografe a fost asaltat (si nu numai de cucoane!) ca un star.
O pianista uriasa: Mihaela Ursuleasa
Nu am ajuns la concertul ei cu compozitii de Bartok si Enescu, dar as adauga-o aici, si nu numai din motive sentimentale, pe Mihaela Ursuleasa, "o uriasa pianista", cum mi-o caracteriza maestrul Cristian Mandeal. Am reintalnit-o intr-un miez de noapte, pe treptele Ateneului, si pot spune nu numai ca ne-am revazut, dar am regasit-o pe fetita aceea de 7 ani, pe care am cunoscut-o pentru prima data la un concert al lui Cristian Mandeal de la Ateneu, in cadrul Festivalului din 1985, daca nu ma insel. Statea pe scaunul de langa mine, impreuna cu profesoara ei de atunci, Stela Dragulin, si, convorbind un pic, m-a invitat la producerea ei de la Conservator, care avea loc tot in cadrul Festivalului. Acolo am si ascultat-o pentru prima data si am ramas cu inima aninata de ea. Acum este o tanara doamna, care are la randul ei copil, dar care nu si-a pierdut naturaletea, simplitatea, disponibilitatea, farmecul si, cel mai important, o anumita inocenta de fond. Tare imi pare rau ca nu am ajuns la concertul ei de la Sala Mica a Palatului... Dar, din cate am inteles, va fi prezenta in stagiunea ce vine, la Radio sau/si la Filarmonica, incat voi putea recupera oarece din pierderea de acum.
Ca un cuvant final in legatura cu toti acesti minunati interpreti despre care am vorbit, as vrea sa spun ca-i apreciez tot mai mult pe cei care canta nu numai cu un desavarsit profesionalism, dar si cu multa bucurie, pentru care interpretarea nu apare ca o stradanie apasatoare. Acestia iti transmit pe langa muzica si o bucurie imensa de a trai, de a comunica, iti fac sufletul sa cante in prelungire.
Si am mai ajuns la o concluzie. Este bine ca, macar uneori, sa nu te intalnesti cu nimeni in pauza sau la sfarsit. Sunt destui cei care tin neaparat sa aiba o opinie la cald. De cele mai multe ori, fie ele bune sau rele, au darul sa stinga prea repede vraja povestii irepetabile pe care ai trait-o, persistenta ecourilor. Nu mai spun de cazurile in care nici macar nu mai este vorba de muzica, ci esti impins in cu totul alte zone, cu totul hedoniste.
Publicul: fetele au crescut
Pentru cei care sunt de atatea editii ante- si post- decembriste traitori ai Festivalului, este clar ca publicul se schimba continuu. Este ceva normal. Se vede si in felul de a se imbraca pentru un astfel de eveniment. Lumea este imbracata de la o editie la alta tot mai amestecat, de la cei "la patru ace", la cei in tinuta sport. Parca mai mult ca altadata, se bea sampanie! Ca-n Occident! Lumea era atat de binedispusa de ceea ce i se intampla, incat nu mai gasea cu cale sa-si refuze aceasta placere atat de potrivit acompaniatoare sarbatorii din sala. Imbucurator a fost sa vezi multi tineri. Intre ei, multe fete frumoase. Din cele cu taina, vreau sa spun. "Au crescut mari!", soptea mucalit prietenului sau un cunoscut profesor de istoria arhitecturii. Nu asta este observatia indreptatita, ci aceea ca frumusetea, cand este delicata si aeriana, face casa buna cu muzica, improspateaza si inmiresmeaza locul. Contextul devine mai favorabil decolarii si patrunderii esentelor. Publicul a fost generos cu aplauzele. Foarte adesea, ele au rasunat indelung. Cele mai multe au fost acordate pe merit, rasplatind eforturile remarcabile si performantele exceptionale de pe scena. Altele au fost mai mult ca sa cerseasca un bis (unii, putini de altfel, au raspuns printr-un refuz destul de categoric; in schimb, altii, generosi, au dat cate doua, trei sau chiar patru). In sfarsit, au fost si aplauze complet aiurea, cele dintre parti. Spre sfarsitul Festivalului, o studenta la flaut, care intamplator se asezase langa mine, mi-a aratat ca in foile-program zilnice scria undeva jos, cu litere foarte maruntele, acest avertisment pe care cei mai multi probabil ca nici nu l-au observat: "Intre partile unei lucrari exista cateva momente de pauza. Va rugam sa nu aplaudati in aceste momente, ci doar la final, cand dirijorul se intoarce catre public. Va multumim." Nu stiu daca a existat din primele seri acest avertisment... In orice caz, poate ca nu strica sa fie citit ca anunt la inceputul si la pauza concertelor, asa cum s-a procedat in legatura cu oprirea telefoanelor mobile. Folosul, in acest caz, a fost real, caci au sunat infinit mai putin decat la alte editii. Este drept ca legea lui Murphy functioneaza foarte bine si in acest caz. Pare ca telefoanele suna numai cand ti-e pianissimo-ul mai drag. Iar acustica salii, atat de proasta pentru orchestra, este excelenta pentru soneriile telefoanelor, care, oricat de silentioase ar fi, se aud foarte bine din orice colt al salii.
In legatura cu aplauzele, mie mi se pare ca, uneori cel putin, ar fi cel mai bine sa nu se aplaude deloc, ca sa nu se destrame imediat farmecul si mireasma muzicii. Rasplata pentru o buna interpretare ar putea fi, dimpotriva, tocmai lungimea tacerii si a nemiscarii. Dar ce spun eu? Astea-s bazaconii! Utopii!
Sala Palatului si duhurile Congreselor
Toata lumea este de acord ca un festival de o asemenea amploare si de o asemenea calitate, putand concura cu indreptatita mandrie cu orice alt mare festival al lumii, ar merita o sala de concert adevarata, buna, cu o acustica pe masura maiestrelor produceri artistice. Si nu este vorba numai de acustica, dar sala aceasta este o sala nervoasa, agitata, fasaitoare, scartaitoare, perturbatoare... Mereu pocneste ceva, mereu scartaie ceva... pare ca duhuri rele de la vechile Congrese n-au disparut, n-au putut fi exorcizate numai cu muzica buna. Acum, cand s-a dovedit ca se poate face un stadion elegant si scump, intr-un timp relativ scurt, cred ca ar trebui sa trecem si la constructia unei sali de concerte la Bucuresti. Ar costa cu mult mai putin si s-ar amortiza cu mult mai repede. Pacat de efortul acesta facut la fiecare doi ani, pentru ca sala strica mult, mult de tot. Am vazut invitati care, ca sa ne protejeze, exprimandu-se guest correct, au spus ca are o acustica "speciala". Nu este deloc speciala, este jalnica. Primaria Capitalei, Guvernul Romaniei ar trebui sa aiba si aceasta preocupare. Rapid! Si pana la urma, cum s-a dat altadata "un leu pentru Ateneu", probabil ca am da si noi astazi un pol pentru o Music Hall.
A fost un septembrie torid. Si afara, si inauntru. Multa zapuseala peste tot. Aerul conditionat a cam lipsit sau a fost neputincios in a primeni putin aerul. Unde mai pui ca muzica mai incingea si ea. La iesire, adesea ni se dadea apa! O apa plata, purtand o banderola pe care scria: "Pentru cei insetati de muzica". Numai ca setea de muzica, cumva pentru moment potolita, nu se putea prelungi cu o sete de apa, ci cu una de vin, un vin, daca se poate, cat mai bun, pe masura muzicii ascultate. Si uite asa, ne paste pericolul unei obisnuinte, nu numai cu muzica, dar si cu licorile pe care ea le sugereaza. Poate ca la editia viitoare se va gasi un podgorean care sa ne dea la iesire flacoane cu vin.
Un sipet cu nestemate
Festivalul "George Enescu" nu este o distractie. Este o implicare in aprecierea a ceea ce au facut, intru descoperirea de frumusete ziditoare de fiinta, muzicieni traind mai de demult sau mai de curand, precum si frumos ostenitorii interpreti ai lor de astazi. Suntem pusi pentru cateva saptamani in fata unui sipet cu nestemate, pe care le putem prefira liber, spre impodobire si bucurare.
A fost Dumnezeu prezent la Festival? Ar fi si aceasta o intrebare de pus. Eu as spune, fara sa ezit, ca da. In multe feluri. Intre altele, prin faptul ca intalnesti creatori si interpreti (creatori, in fapt, si ei!) inspirati de Dumnezeu, lucrand asiduu si bucuros intru sporirea talantilor cu care Dumnezeu i-a inzestrat. Nu ne ramane decat sa murmuram, intru noi, odata cu Mozart: "Ave Verum Corpus Christi!" Si sa traim cu nadejdea altor impliniri viitoare.
Foto: Mediafax (3) / Agerpres (4)