Batai de suflet
Stau cuminti in fata mea, asezati pe marginea patului, cu mainile impreunate si un zambet sfios. Ea vorbeste rar, abia baiguie doua, trei cuvinte, si-apoi se opreste rusinata, privind cu coada ochiului catre el. Raman asa, cateva secunde, privindu-se in ochi si zambind. Ea, sfioasa din cale-afara. El, ingaduitor si galant. Apoi, femeia o ia din nou de la capat, straduindu-se in zadar sa lege doua cuvinte. "Hai, zi tu, mosule, ca io nu pot, zau asa". Barbatul ii strange usor mana, emotionat ca un pustan indragostit prima oara. "In 2007,... intr-o seara de vara,... la cabanuta noastra din deal,... i-am spus prima oara... i-am spus... ca o iubesc". Vorbeste greu, poticnit, abia ii deslusesc cuvintele. Femeia lasa privirea in jos, lovindu-l usor peste mana. "Mai, mosule! Lasa asta, ca domnu' vrea sa auda altceva..." El parca nici n-o aude. Ochii ii sclipesc de fericire. Ii strange mana din nou si-apoi isi drege putin glasul. "Si i-am mai zis... ca... fara ea... o sa mor! Da,... asa i-am zis!". Intoarce privirea galesa spre femeie, mangaindu-i parul cu gingasie. Ea rade cu ochii plini de multumire, aplecandu-si discret capul spre palma lui. Apoi ridica privirea spre mine si-mi spune soptit: "Va rog sa-l iertati ca vorbeste asa greu. Nici n-aude prea bine. Iarna trecuta a avut un accident vascular, si de-atunci nu-i mai trec betesugurile astea". Chipul barbatului e luminat de acelasi zambet indragostit. "Tii minte? Asa ti-am zis... Si asa... zic si-acum... Ca fara tine... as muri!". Femeia ii apuca usor mana, asezand-o cu blandete in palma ei. "Gata, mosule, ajunge cu-atata dulceata. Hai sa trecem la lucruri mai serioase, ca dansul n-are timp sa stea dupa noi". Aspra, cand sta serioasa, zambetul ii da femeii un aer tineresc si poznas. "Suntem doi oameni simpli, retrasi din vartejul timpurilor de azi, si mosu' meu e tare bolnav. Dar sa stiti ca nu ne place deloc ce se intampla cu lumea asta. Inainte, toate aveau un rost si-o randuiala. Acu', totu-i anapoda. De cand ma stiu, n-am avut alt rost decat munca, si singura mea multumire au fost roadele pamantului. Astazi, daca deschizi televizorul, auzi numa' de rele, de parca vine sfarsitul lumii. Si-am zis ca mai bine sa nu mai stim de nimic, sa ne retragem aici, in cuibul nostru, sa ne vedem de grijile noastre si sa ne alinam batranetile". Se intoarce catre el, mangaindu-i usor fruntea. "Si-uite asa, acum vreo sase luni, m-am luat cu mosul asta al meu. Ca doar asa mai razbim printre atatea rele. Dar sa stiti un lucru, ca daca n-ar fi dragoste, nici cu asta nu gaseam leac. Sa zica lumea ce-o zice, ca ne tinem de prostii acu', la batranete, ori ca am luat-o razna. Mie nu-mi pasa decat de Dumnezeu. Si Dumnezeu stie ca dragostea n-are varsta, ca doar El le-a randuit pe toate. Nu-i asa, mosule?". Chipul lui radiaza de-atata fericire, pesemne ca niciodata n-a auzit de la ea asemenea vorbe frumoase. Ii privesc fascinat, de parca as vedea o secventa dintr-un film de colectie. Nu-si spun nimic, nu se aude decat rasuflarea lui innodata in lacrimi. Stau asa, fata in fata, cu ochii incremeniti, parca, intr-o vesnica imbratisare, ca si cum tot amarul de-o viata l-ar fi indurat numai pentru ragazul asta de fericire. Nu, n-as fi crezut niciodata ca doi oameni atat de batrani pot revarsa atata tandrete, ca dincolo de niste chipuri zbarcite de vreme si griji se poate ascunde atata lumina. El este Nicolae Stefan, are 88 de ani, si e invalid si veteran de razboi. Ea e Cornelia Stefan (fosta Lungu), are 73 de ani, si de cand se stie, munceste pe branci. S-au cunoscut acum 17 ani, dar s-au casatorit abia anul asta, in primavara. Traiesc fericiti in casa lui din Geoagiu, ca doi insuratei la inceput de drum. "In prima zi dupa nunta, i-am spus raspicat: mosule, cat timp bate sufletul in mine, voi fi langa tine zi dupa zi. Atunci l-am vazut prima oara plangand".
Miracolul dragostei
S-au cunoscut in 1994, in spitalul din Orastie. Erau internati, el pentru o operatie de ulcer, iar ea pentru oarece analize. Nicolae nu prea era in toate puterile lui, operatia il tintuise la pat si, pe deasupra, mai era si invalid, tocmai din vremea razboiului, cand fusese impuscat, undeva prin Austria, si-apoi trimis la vatra, cu piciorul zdrobit. Asa ca fetele mosului au fost nevoite sa-i gaseasca numaidecat pe cineva care sa-i poarte de grija, acolo, in spital. Au umblat prin toate saloanele si, in cele din urma, au gasit-o chiar pe ea, pe Cornelia, femeie vrednica si cu frica de Dumnezeu. I-au dat ceva bani si-apoi au lasat-o sa se ocupe de tatal lor. Iar ea, inca din prima zi, l-a ingrijit cu toata priceperea si blandetea. La vremea aia, el era vaduv. Femeia ii murise cu trei ani in urma, de cancer, dupa aproape 50 de ani de casnicie. I-au ramas trei fete, fiecare la casa ei. Cornelia insa era maritata, sotul era un om de toata isprava, aveau trei copii si traiau impreuna de 36 de ani. Asa ca nici vorba de vreun gand necurat, intr-o asemenea situatie. Timp de doua saptamani, femeia si-a facut fara cusur treaba pentru care fusese platita, iar el, mosul Nicolae, a fost pe deplin multumit de felul in care a stiut sa-l ingrijeasca. Mai mult, vazandu-i vrednicia si afland de traiul ei greu, de cand sotul ii iesise la pensie, i-a invitat pe amandoi sa munceasca la proprietatea lui din Geoagiu. Mosul era instarit, mostenise de la parinti hectare intregi de pamant pe care, in ciuda infirmitatii sale, a reusit sa-l foloseasca cu spor, fara sa lase nici un petic de parloaga, platind an de an oameni ca sa-l lucreze. Femeia i-a spus si omului ei despre propunerea asta, iar dupa doua zile, erau amandoi la poarta batranului Nicolae Stefan. S-au apucat, asadar, de treaba, devenind in scurt timp cei mai harnici si de incredere oameni ai mosului. Dupa doar cateva luni, insa, sotul Corneliei s-a imbolnavit grav, de arterita. Dupa mai multe analize, medicii au inteles ca singura sansa era amputarea piciorului. Apoi, la patru zile dupa operatie, bietul om a facut un infarct si a murit. "Am zis ca-i gata, ca viata mea s-a sfarsit. Nu stiam cum o sa mai traiesc fara el. Era omu' meu. 36 de ani am fost langa el, zi de zi, ne-am impartit toate necazurile si bucuriile. Si, asa, deodata, sa ma trezesc ca el nu mai e. Nu credeam ca pot s-o mai duc mult asa. Nopti in sir n-am inchis un ochi, nu mai puneam nimic in gura, simteam ca ma topesc, ca se scurge viata din mine". Usor, usor, a inceput insa din nou sa lucreze la mosia batranului, si doar asa a reusit pana la urma sa se mai intremeze. Au trecut apoi anii si batranul era tot mai bolnav si neputincios. Femeia venea adesea la el si-l ingrijea, la fel cum o facuse si atunci, la spital. In plus, a inceput sa-i tina si gospodaria, care altminteri s-ar fi naruit peste el. Si uite-asa, s-au apropiat tot mai mult, fara sa-si dea nici ei seama. El o indragea tot mai tare, pentru harnicia si devotamentul ei, iar ea se simtea mereu coplesita de atitudinea si vorbele lui tandre, cu care zi de zi o rasfata. Au inceput sa-si impartaseasca trecutul, sa-si planga impreuna tineretile, sa-si aline reciproc dorul si suferintele. "Cand am vazut-o asa de... harnica si... cuminte, am indragit-o imediat. Ca acuma... mor fara ea". Nicolae ofteaza adanc si plange ca un copil. Femeia ii sterge cu mana obrajii si suspina si ea. "Of! Mosul meu!" Au inceput apoi sa-si petreaca verile si chiar toamnele in casuta din deal, un fel de cabana ridicata demult de parintii lui. Urcau acolo cu vacile si nu mai coborau decat cand dadea frigul, ori prima ninsoare. Doar ei doi, departe de lume, intr-un decor de poveste. Cate povesti si vorbe frumoase isi spuneau ei acolo! Ce tineri si frumosi se simteau ei in zilele alea de vis! "N-o sa credeti, dar mosul asta al meu mi-a facut sute de declaratii de dragoste. Si inca si-acum imi mai face, cum il vedeti de beteag. Ca ma iubeste ca pe lumina soarelui, ca-s ghiocelul lui, ca-s sprintena ca o furnicuta, nici nu le tin minte cate sunt. Sigur e ca vorbele astea ale lui sunt ca aerul pentru mine, parca ma fac sa zbor. Ne mai certam noi cateodata, dar uitam repede, ca nu prea ne-a mai ramas mult timp sa stam suparati. Inainte il mai speriam, ca plec la copii. Si el imi zicea: "Du-te, dar peste trei zile vii inapoi, ca sa ma inmormantezi". Nu l-as lasa nici macar o zi singur. Nu putem unul fara celalalt. Eu ii dau lui ingrijire si caldura sufleteasca, iar el imi da mie parca tinerete si pofta de viata, cu veselia lui". Au mers apoi impreuna la bai, ba chiar si la mare de doua ori. Iar acolo, la mare, intr-o seara de august, cand se plimbau doar ei doi pe faleza, el i-a cerut pentru prima oara mana. S-a oprit brusc, a luat-o de brat si i-a spus aproape in soapta: "Draga mea, trece vremea si sa nu ne para rau mai tarziu. Nu vrei sa ne casatorim?". Socata, cumva, ea i-a cerut un ragaz de gandire. Nu se simtea deloc pregatita pentru o decizie asa de grea. De-atunci, nu era zi ca el sa nu staruiasca cu aceeasi intrebare. Ba chiar si rudele au inceput sa se gandeasca la asta, ca ar cam fi cazul sa se ia. Doar ea nu parea deloc incantata si cerea mereu timp sa se gandeasca. Si asta, pentru ca nu voia sa-i iasa vorbe, cum ca l-ar fi luat pentru avere. Stia bine ca oamenii sunt rai si stau tot timpul la panda. Si-asa au trecut zilele, lunile, si ea inca nu se hotara sa accepte. Asta iarna, intr-o zi cumplit de geroasa, a venit la ei un vecin, sa le dea vestea rea ca un nemernic le-a spart cabanuta din deal. Si ca a furat din ea tot ce era mai de pret. Blestem mare pe capul lor, dar mai cu seama pentru bietul batran, care tinea la lucrurile alea, ca la cele mai pretioase nestemate. Nopti la rand s-a zvarcolit cu supararea asta in suflet si nimic parca nu-l mai putea alina. Apoi, intr-o dimineata, pe cand statea la masa, silindu-se sa manance cativa dumicati, a simtit deodata asa, o ameteala uriasa, de parca ii cazuse tavanul in cap. Iar din momentul ala, nu mai stie ce s-a intamplat. L-a gasit ea ceva mai tarziu, era cazut de pe scaun, lungit intr-o parte, pe podea. A venit iute salvarea, l-au dus la spitalul din Orastie si medicul a dat imediat diagnosticul: AVC, adica accident vascular cerebral. Atata suparare n-a mai putut suporta. Au urmat 12 zile cumplite, in care nici macar n-a clipit, iar ea nu s-a miscat din salon. Statea in genunchi, langa el, si se ruga incontinuu sa isi revina, sa deschida ochii, o secunda macar. Si cand, in sfarsit, miracolul asta s-a intamplat, a chemat repede preotul lor paroh, ca sa-i dea sfanta impartasanie. "Si in ziua aia, m-a intrebat parintele: "Voi cand aveti de gand sa va casatoriti? Ca uite, lui Dumnezeu nu-i place deloc cum traiti". Si atunci m-am gandit sa-i fac bucuria si sa accept. I-am spus parintelui asta si, dupa impartasanie, i-a zis si mosului de hotararea mea, ca vreau sa ma marit cu el. Domnule, va dau cuvantul meu, de cum a auzit vestea asta, a deschis ochii mari si a inceput sa rada ca un copil. Nu imi venea sa cred, se trezise cu totul la viata. Tin minte, parintele ne-a zis atunci ca minunea asta e puterea lui Dumnezeu, dar si a dragostei lui pentru mine. Si la doua luni dupa povestea asta, am facut nunta".
Nunta cu alai
"Cetatene Stefan Nicolae, de bunavoie si nesilit de nimeni, iei in casatorie pe cetateana Lungu Cornelia?". Asezat pe un scaun, imbracat in costum nou, cu decoratia de veteran la rever, mosul Nicolae ramane cu privirea tintita catre femeia cu tricolor, ridicand mirat din sprancene. Langa el, in picioare, mireasa lui, gatita frumos, in rochie alba, de lana, cu margele albastre la gat, il bate usor pe umar. "Zi, mosule, ma iei?". El ridica mirat ochii spre ea si-apoi duce degetul la urechea bolnava. Baba zambeste dragastos, punandu-i mana pe umar. "Ziceti mai tare, ca saracu' n-aude prea bine". Se apleaca apoi catre el si ii striga aproape de ureche: "Zice ca iei in casatorie pe cetateana Lungu Cornelia?" Chipul lui se lumineaza brusc, aproband iute din cap. "Iau, iau, cum sa n-o iau. O iau, ca doar d-aia am venit pana-aici". In spatele lor, oamenii din sala de ceremonii si femeia cu tricolorul pe umar incep sa rada cu totii, veseli, de reactia mosului. Usor, usor, rasul se mai domoleste si ceremonia continua. "Cetateana Lungu Cornelia, de bunavoie si nesilita de nimeni, iei in casatorie pe cetateanul Stefan Nicolae?". Mireasa tuseste putin, trage aer in piept, si-apoi raspunde dintr-o suflare: "Il iau, ca doar e al meu mai demult". Femeia din fata lor zambeste incontinuu, reusind cu greu sa pastreze un aer solemn. Isi face totusi pana la capat treaba, terminandu-si prelegerea cu glas mieros: "Va declar casatoriti!". Mireasa se apleaca din nou langa urechea lui si striga ca sa auda toata sala: "Gata, mosule! Suntem luati!". Fericit, mirele ridica bratele lui uscative deasupra capului si da tonul la aplauze: "Hai, aplaudati! Ca de-acum am intrat si noi in rand cu lumea". A urmat sampania, si-apoi tot alaiul s-a indreptat spre biserica. "Pentru noi, adevarata casatorie a fost acolo, la biserica. Pentru ca doar cu binecuvantarea lui Dumnezeu ne-am simtit cu adevarat eliberati de pacat si legati pe viata".
Nunta lor a facut valva mare in tot judetul. Televiziunile s-au repezit sa-i filmeze, iar ziarele au evocat momentul pe primele pagini. Povestea a starnit multe zambete si, pe alocuri, chiar unele vorbe de batjocura. Pe ei, insa, rautatea nu i-a atins. Bucuria inaltase ziduri de aparare in preajma lor. De ce trebuie sa dea ei socoteala unor oameni pentru care nimic nu mai e sfant pe lumea asta? In vremuri atat de tulburi, in care actul nuntii nu mai inseamna nimic altceva in afara de etalarea unui fast gaunos, iar casatoria nu mai e decat o conventie searbada si tot mai adesea vremelnica, ei doi se simt mandri ca au facut gestul asta, pe care il traiesc in toata plinatatea lui. "Mai vin, uneori, nepoti pe la noi, si mai fac glume cand ne vad asa, mai iubareti. Ma rog la Dumnezeu sa ajunga si ei la varsta noastra si sa inteleaga cat de mult inseamna, mai ales atunci, sa te mai mangaie cineva, macar cu o vorba dulce. Ca doar e scurta viata asta, de ce sa ne vaicarim tot timpul de greutati si sa nu ne bucuram de ea, pana in ultima clipa?". Femeia se intoarce spre el, atingandu-i usor obrazul. "Nu-i asa, mosule?". Batranul ofteaza si da din cap cu privirea pierduta. "Asa-i, asa-i. Fara ea... as muri". Raman amandoi asa, mult timp, fara sa mai spuna nimic. Ea il mangaie mai departe pe obraz, iar el isi leagana usor capul, cu ochii pironiti in podea. Un ceas vechi, agatat in perete, ticaie intruna sec si ascutit. "In rest, ne ducem si noi cum putem restul asta de zile care ne-a mai ramas. Pamantul si animalele au trecut in grija copiilor, ca noi nu mai putem. Suntem multumiti ca avem binecuvantarea lui Dumnezeu, sa traim impreuna si sa ne mangaiem batranetile. Iesim mereu la plimbare, ne tinem de mana... Toata vara am stat numai sus, in casuta din deal. Am luat vacile si am stat cu ele acolo. Si tare bine a fost. Numai noi, luni de zile, nu ne-a deranjat nimeni. Nu ne-a trebuit nici telefon, nici nimic. Ca-n ziua de azi, n-auzi decat de rele. Si noi de-aia ne ferim".
Fotografiile autorului