GHITA MURESAN - "Traiesc clipa si, cu coada ochiului, ma uit spre viitor"

Ciprian Rus
- E un tip pe cinste Ghita Muresan! Are un bun simt perfect romanesc, dublat de un realism fenomenal, tipic american. Rezultatul: un om puternic, direct, care-si cunoaste foarte bine limitele si care stie ce vrea de la viata. Fostul mare baschetbalist e azi totalmente dedicat copiilor, pe care ii initiaza in tainele sportului in care a atins excelenta: baschetul. Intoarce, astfel, ajutorul pe care el insusi l-a primit de la atatia oameni minunati, fara de care nu ar fi ajuns o legenda in NBA si fara de care nu si-ar fi invins poate niciodata temerile, care erau cat pe ce sa-l tina departe de sportul de performanta -

Baiatul cel inalt din Triteni

Cand i s-a spus ca baschetul i-ar putea schimba viata, habar nu avea cum vine asta. Era un copil modest dintr-un sat din Ardeal, care nu visase nicicand mai mult decat sa se faca bucatar sau sofer. Pus in fata confruntarii cu sportul de performanta si cu viata departe de sat, singur in Clujul care i se parea mare si neprietenos, prima lui reactie a fost sa-si amane decizia. Era prea timid si prea neincrezator in puterile sale, ca sa ia viata in piept. Dar pana sa se dumireasca prea bine ce se intampla cu el, baiatul cel inalt din Triteni era deja marea speranta a baschetului romanesc si european...

- La 40 de ani, cati ai in prezent, ai trait, practic, jumatate de viata in Romania, jumatate de viata in strainatate, mai ales in America, unde locuiesti impreuna cu familia ta. Cum vezi acum, prin comparatie, cele doua perioade? Ce ti-a oferit fiecare dintre ele?

- Fiecare dintre ele m-a ajutat foarte mult. Romania m-a ajutat sa cresc intr-un anumit fel, in jurul unor valori traditionale, in vreme ce America m-a ajutat sa ma maturizez si sa traiesc in prezent.

- Te-ai nascut la Triteni, intr-un mic sat din judetul Cluj. Ce nostalgii ai de pe vremea aceea?

- Am plecat de la Triteni la Cluj cand am terminat clasa a VIII-a, la 14 ani. Eram pe vremea aceea un copil modest, dintr-o familie simpla, cel mai mic dintre frati. Imi aduc aminte cu mare drag de sarbatorile din sat, de Craciun si de Paste. Era extraordinar atunci, o atmosfera pe care nu am mai intalnit-o niciunde. Din pacate, dupa ce am inceput baschetul de performanta, deci dupa mutarea la Cluj, cat am mai stat in Romania, nu am mai avut parte de Paste si de Craciun la Triteni, in mijlocul familiei, pentru ca eram mereu in cantonamente, iar dupa ce am plecat din tara, cu atat mai putin. Am ramas doar cu acele amintiri frumoase. Nicaieri nu se mai tin traditiile ca la romani.

- Cum a inceput, de fapt, cariera ta de baschetbalist?

- A venit la mine antrenorul de baschet de la CSS Viitorul Cluj si mi-a spus: "Baiete, esti inalt, poti face baschet de mare nivel si, in acelasi timp, si viata ti se poate schimba". Am avut o ezitare. Nu in sensul ca nu voiam sa fac baschet sau ca as fi avut alte tentatii la acea ora. Imi ziceam sa nu incep chiar atunci, sa mai astept un an. Iar ezitarea venea din timiditatea mea. Eram foarte rusinos si foarte timid, nu eram deloc sigur pe mine, imi era teama de ideea de echipa, de ideea de colectiv, de ideea de vestiar. Habar nu aveam cu ce se mananca! Pentru mine, perspectiva de a juca baschet era ceva cu totul nou, si atunci am fost tentat sa aman confruntarea, cu toate aceste frici pe care le aveam.

- Cum ai reusit sa treci peste nesiguranta de sine?

- Am muncit foarte-foarte mult. Voiam sa fiu in primul si in primul rand multumit de mine. De fapt, atunci am descoperit cum functionez eu. Ca atunci cand fac ceva, vreau sa fiu in primul rand eu multumit de mine si ca am ambitia si resursele sa ma perfectionez incontinuu, ca sa fiu si mai bun. Sa nu crezi ca mi-a fost usor. Nu am fost deloc cel mai fericit copil din lume cand m-am apucat de baschet. Pentru ca a fost foarte greu sa plec de acasa, de la ai mei, de la Triteni, si sa incep o viata noua, de unul singur, intr-un internat la Cluj...

- Ai stat cativa ani buni la Cluj, inainte si dupa Revolutie. Cum a fost viata intr-un tumultuos oras studentesc, pentru tanarul timid, venit de la Triteni?

- A fost, pana la urma, o perioada superba! Am ajuns la "Universitatea Cluj", cu care am castigat campionatul national. Locuiam in Complexul Studentesc "Hasdeu", am dus o viata de student, ce mai, a fost chiar foarte frumos! Clujul e una din cele mai frumoase perioade din viata mea. Ma distram de minune, dar eram, in acelasi timp, foarte serios la antrenamente. Aveam un cerc de prieteni adevarati, foarte de treaba. A fost o perioada si o experienta de care imi aduc aminte cu mult drag.
- Ai ajuns apoi, imediat dupa Revolutie, in Franta, la Pau-Orthez...
- Plecarea in Franta a insemnat o schimbare radicala. Mi-am schimbat stilul de viata, am schimbat totul. Ma gandeam foarte serios ce mananc, ce beau, ma gandeam cat si cum ma odihnesc, am devenit foarte serios in ceea ce faceam. Practic, devenisem un adevarat profesionist. La acel nivel de performanta conta foarte mult sa fii odihnit tot timpul, iar asta presupunea schimbarea modului de viata. Nu imi pare insa deloc rau ca am decis sa fac acea schimbare.

Oameni minunati

- In Franta, la Pau-Orthez, ai avut o concurenta foarte puternica, pe postul pe care jucai tu. E vorba despre un coleg deosebit, care a insemnat foarte mult pentru cariera ta viitoare.
- Eu si la Cluj am avut concurenta puternica. In Franta, insa, jucatorii erau mult mai experimentati, mult mai puternici, iar asta m-a facut sa devin mai bun. Aveam la Pau-Orthez un coleg de echipa american, Rick Doyle, si jucam tot timpul in echipe diferite la antrenamente, faceam practic marcaj unul la celalalt. Si tot timpul Rick imi spunea: "Tu o sa ajungi in NBA (campionatul profesionist nord-american de baschet, cel mai puternic din lume - n.r.). Tu esti aici doar in tranzitie!". De fapt, el m-a antrenat ca sa devin un jucator de NBA. Muncea, cred, de zece ori mai mult, cand eram eu cu el la antrenament. Se straduia sa ma blocheze cand aruncam la cos, ca sa ma ambitionez si sa arunc si mai bine. Voia sa ma faca sa simt cum e sa joci impotriva unui jucator din NBA. Rick m-a ajutat enorm de mult in cariera, prin concurenta pe care si-a impus sa mi-o provoace, pentru a ma face mai bun. Rar dai in viata peste astfel de oameni! L-am intrebat, la un moment dat, de ce facea asta pentru mine, si mi-a raspuns ca a vazut in mine vointa de a deveni cu adevarat un jucator bun si ca l-a impresionat faptul ca nu renuntam niciodata. Ne vizitam si acum, chiar inainte sa vin in Romania, el a trecut pe la mine, pe acasa, in Statele Unite, iar eu am trecut in vizita pe la el.

- Ai simtit ca pe un soc plecarea peste Ocean, la Washington Bullets?

- Nu pot sa zic ca a fost usor, si aici nu ma refer la antrenamente, ci la programul de meciuri, la calatorii. Fata de doua antrenamente in Europa, acolo aveam doar unul pe zi, in schimb, plecam tot a doua zi de acasa, azi jucam in Washington, apoi in nu mai stiu ce stat american... Dar adevarata schimbare era de alta natura: in America, in cel mai puternic campionat de baschet din lume, nu mai depindea atat de mult de antrenor pregatirea ta. Tinea mai mult de tine sa fii pregatit, nu statea nimeni sa umble dupa tine. Asta era marea schimbare de mentalitate: acolo, daca muncesti foarte bine, esti apreciat, intri in echipa si joci, daca nu, treaba ta, nu ai ce cauta in NBA! Am avut si antrenori care m-au ajutat sa muncesc, am avut coechipieri care m-au ajutat sa ma integrez, chiar si in viata de zi cu zi. Nu a fost simplu, nici cu limba la inceput, dar, stii cum e, cand faci ceva din placere, munca este frumoasa!
Am avut si perioade proaste, pentru ca in primul meu an la Washington Bullets nu am prea jucat. Iar asta pe mine ma deranja cel mai tare. Nu intelegeam ce vrea antrenorul de la mine, nu am avut o comunicare prea buna cu el. Al doilea an a venit un alt antrenor si totul s-a schimbat. Cand m-au chemat la Barcelona, imi pregatisera cel mai mare salariu din Europa. Dar i-am refuzat. Dupa un sezon, in care nu am prea jucat in America, cei din Spania au venit din nou dupa mine. Si atunci am luat din nou o decizie capitala. Am refuzat. Am ramas sa lupt in America si sa dovedesc ca pot face fata in campionatul nord-american. Si asa am fost declarat, apoi, jucatorul cu cea mai importanta ascensiune si cel mai bun marcator de la distanta, de doua puncte. Lucrurile au inceput sa se lege foarte bine...

- In afara de baschet, care iti ocupa foarte mult timp, ce altceva faceai in America? Cu ce iti umpleai timpul?

- In America, nu chiar in fiecare secunda, dar din 10 in 10 secunde, ma gandeam la baschet. Si cand eram in vacanta, ma gandeam la baschet. Apoi, dupa primul an, am inceput sa pescuiesc, ca sa ma relaxez, am incercat sa joc golf, dar nu mi-a placut deloc. Asa ca am ramas la pescuit si mi-am facut, intre timp, prieteni si in afara baschetului, atat straini, cat si romani stabiliti in America. Am avut in viata un mare noroc, m-am inconjurat de oameni minunati!

- Ti i-a adus Dumnezeu in cale sau cum s-a intamplat asta? Caci nu scrie pe oameni care sunt buni si care nu.

- Nu scrie, asa-i? (rade) E foarte important cu cine te asemeni. Cred ca am spus totul cu asta...

- Ai avut si ai o relatie extraordinara cu agentul tau, cu impresarul tau.

- Bill Sweek e si el unul dintre oamenii aceia minunati despre care ziceam. Mi-a fost nu doar agent, ci si un prieten foarte apropiat. M-a ajutat enorm, cand am ajuns in Washington. Il stiam din Franta, era american, dar vorbea limba franceza, ca si mine, iar asta a contat mult in prima parte a sederii mele la Washington. Era cea mai apropiata persoana pe care o aveam in Statele Unite. Era un agent caruia ii placea sa aiba grija de jucatori, iar marele meu noroc a fost ca s-a mutat din Franta in Washington, chiar inainte sa ajung eu acolo, asa ca l-am avut mereu aproape de mine. Pentru orice aveai nevoie, in afara de a juca baschet, el gasea o solutie! Numai baschet nu a jucat in locul meu, in rest, orice!

- Au aparut la un moment dat in cariera ta si accidentarile... Cum ai reusit sa treci peste aceste momente de cumpana?

- Cand joci in NBA, ai 82 de meciuri pe an. Foarte putini jucatori nu se accidenteaza. Asta este NBA-ul, e o chestie normala sa fii accidentat. Spatele a fost insa cel care mi-a sfarsit cariera. Am avut doua operatii la spate. Dupa prima, am muncit foarte mult la recuperare, si am revenit. Am avut sansa sa mai joc 2 ani si am incercat sa ma bucur de fiecare meci in plus, pe care il puteam duce la sfarsit. La a doua operatie, stiam deja ca nu voi mai putea sa joc, dar nu am luat lucrul acesta in tragic. Am luat viata asa cum era.

Marele timid si marele ecran

Printre atatia oameni deosebiti, viata i l-a scos in cale si pe marele actor Billy Crystal, care-l vedea pe Ghita cel mai potrivit pentru rolul din "Uriasul meu", filmul pe care il pregatea. Saptamani intregi au lucrat impreuna Billy si Ghita, pentru a pregati filmarile. "Abia atunci am reusit sa scap de timiditatea mea", marturiseste Ghita despre intalnirea cu Billy Crystal.

- Ai avut in America, in 1998, o spectaculoasa aparitie pe afisul unui film de Hollywood, "Uriasul meu", alaturi de fantasticul comediant Billy Crystal. Cum s-a intamplat debutul tau in cinematografie?

- Billy Crystal, care era nu doar actor, ci si producator al filmului, a sunat la clubul meu, la Washington Wizzards, a intrebat de mine si de programul echipei cand jucam la Los Angeles, langa Hollywood, si a cerut permisiunea de a avea o intalnire cu mine. M-a sunat apoi pe telefonul personal si ne-am dat o intalnire in Los Angeles, dupa un antrenament. Am luat masa impreuna si mi-a vorbit despre scenariul filmului "Uriasul meu" si despre planurile lui. Spunea ca personajul pe care el il avea in minte imi vine manusa! A fost o intalnire agreabila, am vorbit despre baschet, despre filme, despre tot felul. Am cerut timp sa citesc scenariul, l-am citit si l-am rascitit, am mai vorbit cu el la telefon, am negociat si mi-am dat acceptul. Filmarile au durat 3 luni de zile. O vacanta intreaga am fost prins cu filmarile!

- Cum te-ai descurcat cu meseria de actor, tu care erai atat de timid?

- Realitatea e ca experienta cu filmul m-a ajutat foarte mult sa-mi inving timiditatea. Inainte de filmarile propriu-zise, am lucrat in particular cu Billy Crystal vreo trei saptamani. Am invatat multe de la el, am pus la punct ce era de pus la punct si cand am ajuns in fata camerelor, eram parca alt om! Imi amintesc ca cel mai dificil mi-a fost sa stau pe cal cateva ore pe zi. Erau patru cai identici, care trebuiau schimbati din 15 in 15 minute.

- Cum a fost receptat filmul? Cum te privea lumea dupa ce ai aparut pe afisul unui film important de la Hollywood?

- Vorbeam intr-o zi cu Billy si mi-a spus o chestie extraordinara. "Ghita", imi zice, "pe tine te stie toata lumea din baschet. Daca facem filmul asta, foarte multa lume te va sti nu din baschet, ci pentru ca ai jucat in acest film". Si asa a si fost! E bine sa mai schimbi aerul si lumea in care te invarti! Nu a fost usor sa joc intr-un film, dar daca s-a ivit ocazia respectiva, de ce nu? Am mai aparut apoi in cateva reclame foarte apreciate in Statele Unite, asa ca mi-am facut un nume nu doar in baschetul american, ci si prin genul acesta de aparitii publice.

- Apropo de aparitiile in filme si reclame. Am observat ca ai o cultura a prudentei financiare, ca esti foarte atent cum iti negociezi banii si apoi cum ii investesti...

- Am deprins asta pe vremea cand jucam in America. Am vorbit foarte mult cu agentul meu pe tema aceasta, ca sa invat cum sa am grija de banii mei, cum sa ii investesc. El m-a ajutat sa cunosc oameni din variate domenii economice si tot el m-a invatat cum sa ii aleg pe acei oameni cu care merita sa lucrez. Eu am trait tot timpul pe conceptia asta: eu stiu sa joc baschet si trebuie sa ma perfectionez in baschet, asta era cel mai important pentru mine, asa ca aveam nevoie de altii care sa fie specializati pe finante si pe alte probleme, ca nu le puteam face eu pe toate. La noi, in Romania, exista inca mentalitatea aceasta, ca romanul le stie pe toate. Eu unul nu le stiu pe toate. Iar tot ce aveam eu de facut in America era sa trag tare, ca sa ajung un jucator respectat in NBA, pentru ca nu m-am multumit sa ajung doar in NBA, voiam sa imi fac si un nume acolo.

De meserie tatic

E un perfectionist cum nu s-a mai vazut. Nu da autografe si nu se pozeaza cu fanii, pana cand acestia nu i se adreseaza politicos si pozitiv. Ii invata sa zambeasca si sa ceara in asa fel, incat sa nu poata fi refuzati, dupa care glumeste cu ei si sta la poze minute in sir. Apoi, intrerupe interviul de cate ori vede imperfectiuni in programul de pregatire al pustilor. "Dorele, vezi ca fata calca linia cand arunca la cos! Ajut-o, te rog, sa nu mai greseasca!", striga Ghita, dupa care imi marturiseste ca nu se poate abtine sa nu intervina cand vede ca ceva nu merge cum si-ar dori el. Iar in relatia cu copiii are un tact, o rabdare si o jovialitate impresionante. Parca e tatic de meserie!

- Incepusesi sa te gandesti din timp ce vei face dupa retragerea din activitate?

- Sigur. Ma gandeam ca aveam o familie, aveam copii, si mi-am dat seama dupa cea de-a doua operatie ca era mult mai important sa fiu cu ei, decat orice altceva. George avea pe atunci 3 ani, iar Victor avea 1 an si ceva, deci - chiar nu mai conta daca voi mai putea juca baschet. Asa ca am decis sa nu fac nimic doi ani, sa stau sa ma relaxez, sa ma recuperez dupa anii de efort si sa-mi vad copiii crescand mari, sa fiu cu ei in fiecare moment important din copilaria lor. Ma consideram foarte norocos. Cati parinti nu ar fi vrut sa stea si ei cu copiii lor, dar nu-si permiteau financiar asta?
Pe urma, stand acasa si jucandu-ma cu baietii mei, m-am gandit sa pun bazele unei academii de baschet pentru cei mici. Era si o modalitate prin care puteam sa ma ocup si pe mai departe de educatia baietilor mei, sa-i vad crescand frumos, intr-un cadru organizat. Si am inceput atunci sa cercetez in amanuntime ce ar presupune o astfel de investitie intr-o scoala de baschet. Am facut un proiect foarte serios. Apoi, intr-o zi, am mers in Washington la niste prieteni si, cu ocazia respectiva, nu puteam rata un meci al fostei mele echipe de baschet din capitala SUA. Acolo, proprietarul clubului m-a chemat dupa meci la el in birou, foarte fericit sa ma revada dupa mai multa vreme. M-a intrebat ce planuri de viitor am si, cand i-am spus despre proiectul cu academia de baschet, a fost deosebit de incantat si mi-a propus sa ma sustina. Mi-a dat o sugestie mult mai buna decat cea pe care am avut-o eu. Asta presupunea sa ma mut la Washington si sa lucrez si pentru echipa Washington Wizzards. Mi-am dat seama atunci ce mult conteaza caracterul tau si felul cum te porti cu oamenii pe unde umbli in viata! Cand te cheama cineva inapoi sa lucrezi cu el inseamna ca ai lasat ceva acolo, in urma, cand ai plecat. Dintre toti jucatorii care au trecut pe la el, pe la echipa, patronul de la Wizzards m-a ales pe mine.

- Ai fost anul acesta prin marile orase din Romania, cu un proiect de popularizare a baschetului desprins din ideea Academiei de la Washington. Sute de copii au venit sa invete baschet de la tine si de la antrenorii tai. Cum ti se par copiii cu care lucrezi aici in Romania?

- Sunt niste copii absolut minunati. Chiar vorbeam cu antrenorii mei si cu managerii proiectului, ce bine e ca nu stam decat 3-4 zile intr-un loc, pentru ca ne atasam atat de tare de ei, ca nu am mai fi putut merge mai departe!

"Cu o sotie ca a mea, iti implinesti toate visele"

- Dar baietilor tai ce viitor le doresti?

- Eu cred ca viitorul unui copil tine de educatia pe care i-o dai acasa tu, ca mama si tata, si de scoala pe care o face. Dar si sportul este foarte important. Prin sport, copiii devin lideri, isi dezvolta caracterul, devin sociabili, invata sa lucreze in echipe, invata ce inseamna respectul si fair-play-ul, stiu sa castige si sa piarda. Invata ce inseamna sa aiba un obiectiv si sa fie ordonati. Sunt foarte mandru de copiii mei, sunt elevi foarte buni si le place sportul. Eu cand eram la scoala, in Romania, am crescut intr-un mediu in care nu eram incurajat sa invat. Primeam scutiri peste scutiri, numai pentru ca faceam sport. Pe vremea mea, scoala nu era importanta pentru un sportiv, pe nimeni nu interesa cum invat! Asta era cea mai stupida chestie! Cand am ajuns in America si am vazut ca sistemul lor presupune sa faci scoala si sport, nu sport si scoala, mi-am dat seama cat de mult se greseste la noi. Generatia mea a fost, in anii 89-90, numarul 4 in Europa si locul 5 in lume la baschet la categoria sub 20 de ani. Daca te uiti din echipa aceea cati oameni au reusit sa castige cu sportul... Nu vreau sa dau nume, dar din cea mai buna echipa de tineret din ultimii 40 de ani, putini au ajuns sa faca bani din sport. Ce s-a intamplat cu ceilalti, care nu au mai ajuns la nivelul la care am ajuns eu sau altii si nici scoala nu facusera ca lumea?

- Se stie ca ai un mariaj exemplar, impreuna cu sotia ta, Liliana. Vorbeste-mi putin despre ea.

- Eu si sotia mea suntem foarte uniti, foarte-foarte uniti. Eu si Liliana ne respectam mult unul pe celalalt si nu e decizie pe care sa o luam fara sa ne consultam reciproc. Ne-am cunoscut cand eu eram in primul an la Universitate si locuiam in acelasi camin. Tin minte ca prima oara am zarit-o pe culoar. Am salutat-o, dar ea nu mi-a raspuns. Apoi, insa, cu timpul, ne-am cunoscut mai bine, ne-am apropiat, am fost mai intai prieteni, iar asta a contat foarte mult in relatia pe care am construit-o impreuna. Casatoria cu Liliana a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o in viata mea. Am trecut impreuna prin perioade foarte bune, dar si prin perioade proaste - aici ma refer nu la probleme in relatia noastra, ci la dorul de casa. Mai ales atunci au fost momente in care ne-am sustinut unul pe celalalt. Am avut un foarte mare noroc cu ea cand am plecat in Statele Unite. M-a sustinut din toate puterile ei, iar asta a insemnat foarte mult pentru mine, cu toate ca nu mi-am dat seama de lucrul acesta decat mai tarziu. Cand ai langa tine un astfel de om, iti poti implini toate visele.

- Care sunt principiile tale de viata?

- Nu imi place sa ma uit inapoi. Ce s-a intamplat in trecut e istorie. Imi place sa traiesc momentul, nu vreau sa las momentul sa treaca pe langa mine, si, in acelasi timp, cu coada ochiului, sa ma uit sa vad ce urmeaza.