Se cheama atunci ca "faci uz" (Patapievici a scris in anii '90 un admirabil eseu pe aceasta tema) de o optiune prealabila. Adica, de o solutie care, de la un anumit nivel de dezvoltare a constiintei personale, sociale sau politice, devine implicita, devine clara, devine luminoasa. Cat de mult timp de gandire ti-ar trebui, ca sef de stat sau fie si ca simplu cetatean, sa raspunzi la intrebarea daca ai vinde pe nimic bogatiile tarii tale? Cat de mult trebuie sa cumpanesti daca poti sa fii de acord cu schilodirea uneia dintre cele mai frumoase si mai istorice zone ale tarii tale? Cati ani de framantari te-ar apasa, daca decizia pe care trebuie sa o iei are drept consecinta iremediabila afectarea unor bunuri de patrimoniu unice? Cat sa te tot codesti, pana a le spune clar, daca esti sau nu de acord cu cianurarea aurului Apusenilor, cu efecte greu de apreciat pe termen mediu si lung, cand ai in fata o nesfarsita lista cu accidente ecologice de cea mai mare gravitate, petrecute in tari de prim rang ca dezvoltare economica si ca institutionalizare a grijii pentru mediu?
Fortat de societatea civila, de oameni din interiorul partidului sau, precum si de eurodeputatul Monica Macovei, de actiunile recente ale ministrilor maghiari din guvernul pe care il conduce si, mai nou, de o luare de pozitie a presedintelui Traian Basescu, care l-a cam pus cu spatele la zid, premierul Emil Boc spune ca, desi "nu e fan" al proiectului Rosia Montana Gold Corporation, "voi vedea cum vor evolua discutiile pe marginea acestui subiect si imi voi face un punct de vedere". Tema tergiversarii nu e noua in cazul Rosia Montana. Experti de mediu, ministri de resort, premieri dupa premieri si guvernari dupa guvernari au amanat sa ia o decizie clara. Dincolo de implicatiile proiectului si de calitatea investitorului, institutiile statului erau obligate sa dea un raspuns ferm, intr-un timp mult mai scurt. E o problema de etica de afaceri aici, la care marile companii sunt foarte atente: de ce sa imi pierd timpul si banii, intr-o tara care nu e capabila sa imi dea o solutie, fie ea pozitiva sau negativa, la o oferta cat se poate de concreta?
Numai ca, in loc sa actioneze eficient si principial in favoarea statului, autoritatile au preferat ocolisurile si compromisurile, jucand la doua capete: sa nu isi urce iremediabil in cap electoratul, dar nici sa nu dea cu flit unui investitor binecunoscut prin generozitate financiara fata de personajele aflate pe pozitii de influenta, fie ea economica, mediatica sau politica. Stilul acesta, "doi pasi inainte, unul inapoi", era deja testat cu succes: e intocmai tango-ul pe care partidele de guvernamant il fac de 20 de ani cu Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania! La fel ca si in cazul pretentiilor UDMR, guvernantii nostri, pe rand, PSD, Alianta "DA", apoi, separat, PNL si PDL, s-au prefacut ca intorc indelung, pe toate fetele, chestiuni care nu pot fi negociate, situatii in care ar fi trebuit sa actioneze rapid si fara drept la recurs, punand inainte interesul national. Au preferat jocul de masti si ipocrizia. Caci ce altceva, daca nu ipocrizia, este cea dintai optiune a politicianului roman?