Pe Eugen Ionescu l-am vazut o singura data, imediat dupa Revolutie. Desi nu se simtea prea bine si apropierea mortii ii starnea destule nelinisti, a acceptat sa ma primeasca pret de cateva minute in elegantul sau apartament din Montparnasse, mai putin curios sa afle amanunte despre noile zvarcoliri democratice de la Bucuresti, cat sensibil fiind la insistentele insotitorului meu, scriitorul francez de origine romana Saint Tobi - cel care publicase la editura Gallimard un important eseu biografic despre marele dramaturg.
Timid, provincial si coplesit de emotii, m-am retras intr-un colt al camerei, atent sa nu pierd nici cel mai mic detaliu din acea vizita. Ceea ce imi amintesc si acum este lentoarea atent selectiva cu care s-a deschis usa de la intrare. Mobila discret somptuoasa din interior. Tavanul inalt si ferestrele ce cautau lacom lumina mai mereu incercanata a soarelui parizian. Privirea vigilenta a doamnei Rodica, gata in orice clipa sa intrerupa vizita daca era cazul, si figura pal-obosita a maestrului. Imi amintesc mai ales parul alb si infoiat la tample, buzele carnoase, fruntea latareata, de oltean indaratnic, si inegalabilii sai ochi exoftalmici, ce confereau figurii lui inteligente o gravitate sugubeata, de "mistic etern deghizat in farsor modern", cum ii placea sa spuna bunul sau prieten, Bruno Frappat.
Nu stiu daca, de-a lungul intrevederii, marele dramaturg s-a uitat mai mult de doua ori la mine. Rezemat pe o perna, inutil de confortabila pentru diabetul de care suferea, Eugen Ionescu incerca sa converseze, mai mult tacand, despre moarte, alaturi de un preot ortodox al locului si un calugar roman de la Muntele Athos, pe care l-a si intrebat, la un moment dat, de ce Dumnezeu a decis ca batranetea sa fie urata si plina de neputinte. "De ce prin nastere ne indreptam spre degradare fizica si moarte? Nu ar trebui sa fie invers ? Logic si dogmatic ar fi sa evoluam spre starea de copil. Ar trebui sa ne intoarcem de unde am plecat - in Edenul amniotic". In jur, s-a facut brusc liniste. Exilat ca si mine pe o margine timida de scaun, calugarul a tresarit, m-a privit nedumerit o secunda, si amandoi am cazut de acord ca tocmai ascultasem confesiunea unui om chinuit de nelinisti metafizice, de spaime si umilitoare nedumeriri existentiale; ca cel mai bun lucru pe care il puteam face era sa parasim incaperea si sa-i redam maestrului intimitatea de care avea nevoie - lucru confirmat, de altfel, si de Marie-France, fiica scriitorului, care, din pragul usii, ne anunta politicos, dar ferm, ca sosise momentul sa ne despartim.
Din toata intalnirea cu Eugen Ionescu nu am ramas decat cu acest tulburator gand legat de batranete si cu privilegiul de a fi fost o secunda contemporanul lui. La plecare, vrand parca sa scuze graba intempestiva cu care a intrerupt vizita, Marie-France ne-a daruit o caseta inregistrata chiar de tatal ei - o caseta ce continea o singura melodie, lent-tanguitoare, un cantec de jale domoala, peste care maestrul suprapunea gutural, plictisit, mereu si precis, aceleasi vorbe: "J'en ai marre... J'en ai marre... J'en ai marre" (M-am saturat... Ajunge).
Nu stiu de ce, de cate ori reascult aceasta caseta trista, cu vagi isonuri de balada romaneasca, nu-mi vine in minte decat un chip ocultat de lumina, anonim si lipsit de contur. Nu e marele dramaturg, cu parul alb si infoiat la tample, cu buzele carnoase si fruntea latareata de om destept. E doar chipul unui batran simplu si lipsit de povara celebritatii - chipul unui mistic etern deghizat in rolul lui preferat de dramaturg si de oltean indaratnic; oltean sucit, pe jumatate francez, care l-a cautat mereu si cu disperare pe Dumnezeu, fara sa stie ca Dumnezeu era chiar langa el.
Cu putin timp inainte sa moara, prietenii, in frunte cu Cioran, il acuzau dragastos ca "se inconjurase numai de popi" si ca devenise prea ortodox, fara sa vada ca, fara nici un alint metafizic, marele dramaturg transformase spaima de moarte intr-o ultima si luminoasa farsa ionesciana. Nu intamplator, marele dramaturg a murit in chiar Vinerea Mare din Postul Pastelui. Nu intamplator, ziua in care a fost ingropat s-a intamplat sa fie chiar 1 aprilie. Testamentul sau spiritual, publicat de revista pariziana "Le Figaro Litteraire" si reluat apoi de alte ziare importante din lume dovedeste (daca mai era nevoie) ca rasul grotesc si usor absurd este un alt cuvant dat suferintei - aceeasi suferinta fara de care nimeni nu poate spera la iertarea si la mantuirea lui Dumnezeu.
TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. In acest moment, mi-e totusi atat de rau, incat imi este greu sa scriu. Nici ideile nu-mi vin cand durerea este atat de violenta. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care imi aduce totusi, cateodata, un somn atat de placut. Mi se joaca piesele cam peste tot in lume si cred ca aceia care se duc sa le vada rad sau plang, fara a simti dureri prea violente. Stiu ca se va sfarsi curand, dar, cum am spus-o de curand, fiecare zi este un castig.
Mi-e greu sa continui, din pricina acestui vid existential
Cateodata, vin sa ma vada prietenii, cativa prieteni devotati. Imi face mare placere sa-i vad, dar dupa o ora, obosesc. Oare ce altceva faceam, mai bine, inainte? Cred ca mi-am pierdut timpul si ca am alergat in van. Imi simt mintea goala si mi-e greu sa continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existential, de care e plina lumea, daca pot spune ca lumea este plina de vid. Ca de obicei, ma gandesc ca poate voi muri in aceasta seara sau, sa nadajduim, maine ori poimaine. Sau, chiar, cine stie cat timp mai tarziu. Cand nu ma gandesc la tot ce poate fi mai rau, ma plictisesc. Cateodata ma gandesc ca ma gandesc, ma gandesc ca ma rog. Cine stie, poate ca va fi totusi ceva, va fi ceva. Poate ca dupa, va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred ca forma lui Dumnezeu este ovala.
Am fost ajutat de multi oameni carora le datorez recunostinta
Am fost ajutat in cariera - cariera, cum se spune - de un mare numar de oameni, carora le datorez recunostinta.
A fost, mai intai, mama care m-a crescut, care era de-o incredibila tandrete si plina de umor, in ciuda faptului ca unul dintre copii ii murise la o varsta frageda si ca fusese abandonata - dupa cum am povestit adesea - de sotul ei, ce a lasat-o singura, in marele Paris. Dar pe parcursul vietii, mai ales sotia mea, Rodica, si fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fara ele, este limpede ca n-as fi facut nimic, n-as fi scris nimic. Le datorez si le dedic intreaga mea opera. Apoi, mai tarziu, au fost toti profesorii mei de la liceul din Bucuresti.
Datorez mult si unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit in ziua ultimei reprezentatii cu "Rinocerii", la New York, ceea ce lui i-a adus, in 1940, suma de 10.000 de dolari, dar si mie mi-a adus renumele in Statele Unite. El m-a ajutat fara sa vrea. Au fost, apoi, cronicile literare engleze si franceze. In plus, aceste cronici au ridicat impotriva pe criticii de stanga care crezusera la inceput ca eu insumi sunt de stanga, asa dupa cum ceilalti ma credeau de dreapta. Apoi, inca o data, sotia mea, mereu sotia mea, care m-a obligat sa-mi trec examenul de licenta. Si mi-a facut bine, dorind sa ma distruga, cea de-a doua sotie a tatalui meu, Lola, care m-a dat afara din casa, provocandu-ma, in acest fel, sa ma descurc si sa reusesc. Mi-au facut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava, care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat sa-mi iau bacalaureatul intr-un liceu de provincie, ocrotit de sora sotiei mele, Angela, care tinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, dupa cate stiu eu, n-au reusit in viata). Vagabondand de la unul la altul, de la unii la altii, eu, cel fara adapost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, in sfarsit, ajutat cateodata de rude mai mult sau mai putin indepartate, de catre matusa mea, Sabina, si matusa mea, Angela, de catre profesori care isi imaginau ca am geniu. Am fost ajutat, mai recent, in timpul razboiului din 1940, de Anca, mama sotiei mele, care in ciuda durerii proprii, cu inima sfaramata, i-a lasat pe ginerele si fiica ei sa plece in Franta. A murit sperand sa se reintalneasca cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu aceasta nadejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toata viata si eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci cand, refugiat la Paris, pentru ca nu voiam sa ma alatur comunistilor de la Bucuresti, am plecat intr-o zi la piata, fara un ban in buzunar, si am gasit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atatea intamplari mi-au venit in ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toata viata, care mi-a sprijinit toate eforturile si eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, d-l Colombel, Dumnezeu sa-l binecuvanteze, care nu a cutezat sa arunce in strada un biet refugiat, care nu-si platea chiria, dar era poate trimis de Domnul.
In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in voie, in bratele Domnului
Si astfel, din mana in mana, am ajuns sa obtin un soi de enorma celebritate si sa ajung, impreuna cu sotia mea, la varsta de 80 de ani, chiar 81 si jumatate, cu frica mortii, cu neliniste, fara a-mi da seama ca Dumnezeu imi daruise atatea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in voie, in bratele Domnului. N-am reusit sa cred destul. Eu sunt, din pacate, ca omul acela despre care se spune ca facea in fiecare dimineata aceasta rugaciune: "Doamne, fa-ma sa cred in Tine". Ca toata lumea, nici eu nu stiu daca, de cealalta parte, exista ceva sau nu este nimic. Sunt tentat sa cred, ca si Papa Ioan Paul al II-lea, ca se desfasoara o lupta cosmica enorma, intre fortele tenebrelor si cele ale binelui. Spre victoria finala a fortelor binelui, cu siguranta, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare farame dintr-un tot, sau suntem fiinte care vor renaste? Lucrul care ma intristeaza poate cel mai mult este despartirea de sotia si fiica mea. Si de mine insumi! Sper in continuitatea identitatii cu mine insumi, temporala si supratemporala, traversand timpul si in afara timpului.
Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu
Nu aparem pe pamant pentru a trai. Aparem pentru a pieri si a muri. Traiesti copil, cresti si, foarte repede, incepi sa imbatranesti. Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu. Este totusi mai simplu sa ti-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune ca medicina moderna si gerontologia doresc, prin toate mijloacele, sa reconstruiasca omul in plenitudinea sa, asa cum divinitatea n-a putut s-o faca: in pofida batranetii, a stricaciunii, a slabiciunii etc. Sa-i restituie omului integritatea in imortalitate, asa cum divinitatea n-a stiut sau n-a vrut s-o faca. Cum n-a facut-o divinitatea.
In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu
Inainte, sculandu-ma in fiecare dimineata, spuneam: slava lui Dumnezeu, care mi-a mai daruit inca o zi. Acum spun: inca o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a facut Dumnezeu din toti copiii si vitele pe care I le-a luat lui Iov? In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu, pentru ca eu cred in rau. Daca raul exista, atunci exista si Dumnezeu.