De cum isi facea aparitia, toate privirile se opreau asupra lui, fie ca era vorba de o terasa din centrul Bucurestiului, fie de vreo carciumioara inecata in verdeata de la margine de oras. Era cunoscut, cautat de privirile languroase ale femeilor, dorit de patronii restaurantelor, care-si dublau castigul in serile in care el canta sau doar le trecea pragul, asteptat de prieteni si de cunoscuti, pentru ca stia ca nimeni altul sa traiasca nobletea generozitatii adevarate. Cantecele lui Ionel Fernic sunt emblema anilor frenetici dintre cele doua mari razboaie, ani in care bucuria de a trai, dragostea si, mai presus de toate, entuziasmul, tineau loc, de multe ori, painii de toate zilele. Pentru multi, Ionel Fernic a fost un risipitor. A pierdut cu aceeasi usurinta averi, castigate din cantecele ce-au devenit peste noapte slagare, dar si femei, cucerite doar dintr-o ochire. Era capabil sa cante o noapte intreaga, intr-o carciuma goala, numai pentru a insenina privirea cenusie a unei femei pierdute, dupa cum putea, cu aceeasi usurinta, sa-si insceneze moartea, ca sa-si adune toti prietenii la o petrecere. A trait doar 37 de ani, dar a ars ca o torta, luminand imprejur, fara sa puna nimic deoparte, fara rezerve si fara concesii. S-a hranit mereu din bucuria de a trai si de a-si urma, neclintit, visele. Iar visele lui ambitioase au tintit mereu spre inalt. Ionel Fernic a compus peste patru sute de melodii de muzica usoara, tangouri, romante, dar a ramas si in istoria aeronauticii romanesti, ca unul dintre cei mai bravi si neinfricati parasutisti si piloti. Viata lui tumultuoasa poate fi oricand scenariu pentru un film de succes.
Primele amintiri
S-a nascut in Targoviste, la 29 mai 1901, in familia unui inginer. N-a fost un copil prea cuminte. Era "spaima mahalalei, ca bataus fara pereche, dar cu mare pasiune pentru pasarele: scatii si sticleti". Mama, ambitioasa, l-a trimis la Scoala Evanghelica Luterana din Bucuresti, cu speranta ca va linisti nabadaile odraslei, dar nu s-a intamplat asa. Herr Tominski, directorul scolii, ii aplica des corectii, pe care adultul de mai tarziu le-a pomenit cu nostalgie. Iubit de parinti, "cu o dragoste atat de fanatica, incat nu voiau in ruptul capului sa cedeze rugamintilor mele de a-mi cumpara bicicleta, de teama unui accident", Ionel a fost adus pentru liceu acasa, la Galati, unde se stabilise intre timp familia lui. Dar si acolo, scapa adesea de ochii parintesti, "tragea la fit" la orele de scoala, pentru a se intalni cu varul sau, George Gh. Fernic, viitorul mare aviator. Ce puteau sa faca doi copii sturlubatici, innebuniti de izbanda marelui Vlaicu, despre al carui zbor scriau toate gazetele acelor vremi? Nimic altceva decat sa viseze ca vor zbura si ei intr-o zi. "Construiam "aeroplane" din lazi goale de portocale!... Luam doua lazi, le suiam pe cate un scaun si le petreceam prin mijloc o frigare de pui. In varful frigarii, infigeam o scandura: elicea, apoi ne urcam in carlinga - interiorul lazilor - si prindeam a invarti de frigari pana ce, din cauza zdruncinaturilor, lazile cadeau cu zgomot de pe scaune, impreuna cu noi: primele noastre accidente de aviatie. Mama mare, care auzea zgomotul "prabusirii", dar nu putea iesi din casa sa ne chelfaneasca, din cauza unei boli ce o tinea la pat de mai bine de douazeci de ani, se multumea sa ne strige prin fereastra: "Dracilor! Lasati naibii seli airoplani, c-o sa va rupiti gatu intr-o zi!"". Si nici ca s-a putut mai nefasta previziune: cei doi veri au murit, amandoi, in accidente de aviatie, George, la Chicago, in 1930, Ionel, in tara, opt ani mai tarziu.
Un actor pe bicicleta
Copilaria mult nazdravana s-a incheiat intr-o adolescenta plina de ambitii. Desi l-ar fi vrut inginer, din considerente mai practice, pana la urma, tatal lui a cedat si i-a incurajat cariera artistica. In timpul liceului a urmat in particular lectii de pian cu acompaniatorul lui George Enescu, Theodor Fuchs. De la acest pianist de mare clasa, liceanul ambitios a deprins nu numai pianul si chitara, ci si mare parte din secretele artei melodice, compozitionale. In strada Rosiori, din Galati, unde statea dascalul sau, Fernic a invatat primele notiuni de armonie si compozitie, care l-au cucerit intr-atat, incat in ultima clasa de liceu a putut sa-i cante maestrului sau cea dintai compozitie a sa: "Cruce alba de mesteacan", pe versurile lui Ion San-Giorgiu, melodie urmata foarte curand de o alta, ce s-a bucurat de mare succes in grupul lui de prieteni: "Rita, Tiganca cu ochii sprintari".
La nici 20 de ani, Ionel Fernic este un tanar talentat, ambitios, chiar capricios, care in ciuda inzestrarilor si a sfatului pornit de la parintele sau de a se inscrie la Conservator, la clasa de "armonie si contrapunct", alege "arta dramatica", din nevoia unui succes mai rapid si mai aproape, mai palpabil oarecum. Pentru aceasta, face exercitii de dictie si urmeaza sfaturile maestrului Aurel Barbelian, societar al Nationalului bucurestean care pregateste tineri pentru intrarea in Conservator si care, la prima intalnire, reteaza din avantul candidatului, spunandu-i ca are doua mari hibe: e peltic si balbait. Dar ambitiosul Fernic nu se descurajeaza. Toata vara s-au auzit din camera lui versuri si tirade infocate, iar examenul din toamna i-a adus si bucuria reusitei: a fost primul pe lista, la clasa de arta dramatica a Conservatorului bucurestean. Dar visul, odata implinit, nu-l mai atrage. Gloria si aplauzele nu-l mai interesau. Desi avea succes, cand aparea pe scena in compania unor mari actori ai vremii, Misu Fotino (tatal), Aristide Demetriad, Ion Manolescu, Niculescu-Buzau, Ion Soreanu, Fernic renunta brusc la actorie, plecand, fara nici o explicatie pentru colegii sai, intr-o pauza de spectacol.
Chiar marturiseste in paginile lui de jurnal ca la vremea tineretii aurite, a acelei "jeunesse dorree" atat de minunate, avea viata incarcata de nenumarate vise si ca ceea ce conta cu adevarat era sa le vada implinite, ca s-o poata lua apoi de la capat. Era atat de aprig in aceasta vanatoare de vise, incat marturiseste ca daca nu si-ar fi putut implini unul dintre ele din cine stie ce motive, s-ar fi sinucis. Nici o mirare, deci, ca tot din dorinta de a-si implini un vis mai vechi, din copilarie, vis amanat din cauza tatalui sau, care-l iubea ca pe ochii din cap, Fernic si-a cumparat o bicicleta, in primavara anului 1925, cand s-a mutat la Ploiesti. "Cetatenii orasului Ploiesti puteau vedea in fiecare zi, pe Bulevardul Independentei, un om in toata firea, cu basc, camasa cu maneci scurte, pedaland de zor un "Diamant" de curse. Acel om eram eu. La varsta de 24 de ani imi traiam visul copilariei... E drept ca m-am saturat repede si de acest sport si dupa doua luni am vandut bicicleta (pe care nu am achitat-o complet nici pana astazi) pe jumatate de pret, dar eram fericit: nu lasasem sa moara un vis...".
Primul zbor
Tot la Ploiesti, in urbea republicana, Ionel Fernic a implinit "cea mai categorica datorie de onoare ce are fiecare om in viata - datoria catre Tara". A fost repartizat la Scoala de Ofiteri de rezerva si, timp de aproape doi ani, a trait, intre agonie si extaz, servitutile armatei. Nu suporta rigoarea cazona si incerca prin orice mijloace sa scape de corvoada si instructie. Dupa ce s-a vazut echipat cu "efectele" statului, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-si vanda hainele civile si sa debuteze in viata de ostas cu o betie de pomina, la celebrul restaurant "Berbecul". A scapat doar printr-un siretlic din bataia pe care a pornit-o in restaurant si, la fel de usor, si de politia venita sa ancheteze situatia. Ii castiga, in schimb, aproape pe toti din cazarma, si face ce poate ca sa-i fie nesperat de bine. Mananca la popota, sta la sueta cu ofiterii, le fredoneaza slagarele sale dulci, ispititoare, acompaniindu-se la pian.
Baiat "descurcaret", Fernic este absolvit de instructie, pentru ca organiza sezatori artistice in fiecare vineri seara pentru ostasii si ofiterii din unitate. Nu toti il aveau insa la inima si isi va da seama de acest lucru abia la sfarsitul armatei, cand ar fi avut nevoie de bune caracterizari, pentru a putea urma o scoala de aviatie. Salutul reglementar, "lipirea cu zgomot a calcaielor si manuirea impecabila a armei Manlicher" nu erau pe placul lui, si scapa de ele ori de cate ori i se ivea ocazia, prin mijloace din ce in ce mai nastrusnice, ocrotit fiind de simpatia unui colonel, pe care-l incanta cu acorduri de chitara si de romante suspinatoare. O singura mare bucurie i-a adus armata. La Bucuresti, intr-una din aplicatiile pe teren, Fernic ajunge printre avioane, pe pista de la aeroportul Pipera. Acolo a putut sa-si implineasca un alt mare vis al copilariei, acela de a urca intr-un avion si a zbura. Cat timp a stat la Pipera, i-a insotit, ca pasager, pe toti pilotii care s-au induplecat de rugamintile lui si l-au luat langa ei in carlinga. Botezul aerului fusese facut, avea sa treaca insa multa vreme pana cand a zburat singur, pana a pilotat singur un avion. Despre acel moment, avea sa noteze in jurnalul lui: "Cat e de maret sa pleci singur - pentru prima oara - intr-o lume fara hotare, in care singura lege e visul si singurul stapan suveran destinul... Cat de mici si de meschini imi par cei de pe pamant! Ma gandesc la ei cu un fel de ciudata compatimire... Am impresia ca cei care nu s-au desprins de pe pamant nu stiu ce e viata, nu cunosc cea mai importanta parte a ei!".
Oricum, oricat ar fi fost de severa armata, nimeni nu i-a putut fura bucuria acelor prime ore de zbor pe care le-a facut si nu i-a putut sterge visul de a deveni pilot, vis implinit doar spre sfarsitul vietii, dupa multe alte dezamagiri si dupa ani de asteptari.
"O nebunie blanda"
Ascult muzica scrisa, compusa de Ionel Fernic: "Pe bolta cand apare luna", "Adio, doamna", "La umbra nucului batran", "Iti mai aduci aminte, doamna", "Da-mi mainile sa le sarut", "Scrisoare de dor", "De ce ma-ntrebi"... ca sa pot intelege mai bine omul despre care scriu. Atat de imprevizibil in hotararile pe care le-a luat, atat de nestatornic cu cele lumesti, atat de obsedat sa-si duca la implinire visul de-a zbura, de a depasi conditia simpla de om obisnuit, de om oarecare. Atat de liber in relatia cu semenii si atat de robit de dorinti.
Nu-mi dau seama care pasiune a fost mai puternica, aviatia sau compozitia. Stiu doar ca ele s-au impletit in viata lui tot timpul, ca s-au sustinut una pe alta, ca a trecut prin perioade aspre, in care a trebuit sa compuna si sa cante pentru a-si asigura traiul modest, nepretentios, dar ca ar fi facut orice pentru a hrani pasiunea zborului si a saltului cu parasuta. Nimic nu i s-ar fi parut de prisos, pentru a-si implini visul cel mare. Prietenul sau, muzicologul George Sbarcea, isi aminteste: "...in timp ce ingurgitam impreuna racoarea umbrelei, sub prelata terasei fostului Lafayette, compozitorul Fernic modela neintrerupt cu degetele mici fuselaje din cocoloase de paine, sau confectiona in cateva clipe avioane miniaturale, cu niste aripi iscusit sucite, din hartiile pe care le avea prin buzunare. Iar cand l-am insotit, nu fara bataile de inima ale emotiei si paloarea pamantie a fricii in obraji, intr-un zbor de agrement, pilotul Fernic n-a incetat un moment sa fredoneze, cu glasul ragusit, din propriile sale piese, dintre care cea mai draga pare sa-i fi fost "Pentru tine am facut nebunii". Un fel de nebunie blanda, cam asta a fost, de altfel, intreaga viata a lui Ionel Fernic. O viata scurta, de-abia treizeci si sapte de ani, din care, scazand anii de ostasie si pe cei de lipsuri crunte si umilitoare, nu cred sa mai ramana mai mult de douazeci".
Hotel "Clopotnita"
Dupa terminarea armatei, Ionel Fernic a ramas aproape zece ani in Ploiesti. Murise tatal sau si nu-i ramasese aproape nimic drept mostenire. Asa ca isi gaseste adapost in clopotnita parasita a bisericii Sfanta Vineri, avand sumara mobila un pat de campanie si un lavoir de tabla. Au urmat zile si nopti de boema, retinute sumar in jurnalul de mai tarziu: "Eram complet dezorientat. Nu stiam incotro s-o apuc... La Bucuresti pierdusem toate legaturile cu lumea artistico-muzicala si ca sa le pot relua imi trebuia timp". Se imprieteneste cu placintarul grec Alcibiade Kalderimis, in pravalia caruia petrece multe ceasuri. "Tata Alcibiade", cum il alinta Fernic, este fermecat de nastrusniciile tovarasului de sprit, pe care-l ingaduie, oferindu-i placinta greceasca pe gratis. Ba mai mult, il prinde si pe el morbul compozitiei, si cei doi tovarasi petrec multe ceasuri impreuna, in acorduri de chitara, ajungand pana la urma sa fie cei mai mari consumatori ai pravaliei. Dar asta nu putea dura la nesfarsit. "Nu te poti hrani o viata intreaga cu placinta, oricat de buna si de greceasca ar fi!". Din "Hotelul Clopotnita" a trebuit sa plece, odata ce viscolul de decembrie a asezat fuioare albe pe sub usa. A gasit o camera la coana Marita Treimustati, ghicitoare in palma, carti si cafea, care, oricat de pestrita clientela a avut, tot nu s-a putut impaca cu zurbagiul Fernic, ce venea acasa pe carari bahice, mereu la ore mici si pus pe scandal. Cand si-a gasit camera incuiata, cu un lacat enorm, de care se sprijinea bastonul "pe care se lafaiau, impudic asezate, bagajele: una batista, una pereche ciorapi gauriti si una pereche indispensabili rupti", Fernic a gandit si a pus in aplicare o razbunare demna de un personaj picaresc: a adus un cosciug de la magazinul de pompe funebre din vecini si l-a instalat in fata usii patroanei, dupa care s-a culcat linistit in el. Ba mai mult, dimineata, cand coana Marita a lesinat la vederea poznei, Fernic i-a mai cerut si "filodorma" , pe care a si obtinut-o si-a sarbatorit-o pana la ultimul leu, cu amicii, in fata unei "turme de tapi de bere".
Cata vreme a stat la Ploiesti, Fernic a mai inventat si alte metode de a face bani. A scos o revista satirica, "Sa nu te superi ca te-njur", care s-a vandut in mii de exemplare, a fost angajat o vreme ca dirijor la orchestra cinematografului "Modern", compusa din trei tiganusi si o mulatra flautista, a scos cartulii si brosuri sentimentale, cu titluri "vandabile" - "Misterele din Mizil", de exemplu. Dar nici asa nu-i ajungeau banii si s-a vazut nevoit sa inventeze iar altceva. Si-a adunat versurile intr-un volum pe care l-a tiparit in o mie de exemplare. La fiecare treizeci de exemplare, a tiparit pe prima pagina cate o dedicatie "celui mai mare om politic al judetului", care "era" in numar de ... treizeci! Cand a aparut cartea, s-a prezentat la fiecare dintre "cei mari", si acestia, maguliti de atata atentie, i-au platit sume variind intre 3000 si 10.000 de lei, astfel incat a putut sa-si plateasca datoriile si chiria, in avans pe cateva luni. Scandalul a izbucnit insa dupa o saptamana, cand toti "cei treizeci mai mari oameni politici ai judetului" s-au intalnit la o receptie si au inceput sa se laude cu dedicatia lui Fernic, pe care o credeau exclusiva.
Cu banii luati de la latifundiarii ploiesteni, orice om cumpatat si cu scaun la cap ar fi putut vietui, fara griji, minimum un an. Fernic, nici vorba! Dupa o luna, iata-l "pe praf" si platind consumatia la restaurantul Hotel de France prin cedarea drepturilor de autor asupra cantecului "Iti mai aduci aminte, doamna": "Cedez toate drepturile mele la aceasta melodie domnului Kaiser, in schimbul unei simple note de plata neachitata, Ionel Fernic".
Secretul fericirii
Nestatornic si liber ca pasarea cerului, isi schimba viata din nou si ia drumul Bucurestiului, in care vedea salvarea. In carciumioarele marelui oras, pe terasele ascunse de verdeata, in localuri simandicoase, melodiile compuse de Fernic sunt tot mai cerute: "Dar tu esti la fel ca toate celelalte", "Iubesc femeia", "Minte-ma", "Scrisoare de amor", "Minciuna", "Beau", "Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...""Aprinde o tigare", "Mai spune-mi inc-odata", "De ce mi-ai spus ca ma iubesti?", "Cel din urma trandafir", "Mandolinata", "De ce nu ai spus", "Adio, dragi prieteni de betie", "Asta-i cea din urma seara", "Sa nu glumesti cu ochi frumosi", "Am vazut-o la fereastra", "Nu te mai pot iubi, femeie", "Anisoara", "Nunuta, numai tu""E primavara" si multe altele. La restaurantul "Racaru", in Calea Grivitei, Cristian Vasile, Gica Petrescu, Jean Iacobescu, Ioana Radu, Victor Bunea, Nicu Stoenescu sunt numai cativa dintre cei care au impartit cu Fernic gloria melodiilor ajunse la moda si fredonate peste tot, la "Carabus", "Colos", "Volta-Buzesti", "Athenee Palace", "Caru' cu bere", "Moldavia" sau "Tripcovici".
Fernic compune in viteza oriunde se afla: acasa, la masa de la cine stie ce restaurant, in trasura care-l duce de la "Athenee Palace" la "Capsa", sau plimbandu-se cu bunul lui prieten, impresarul Gaby Michailescu. Iar compozitiile, tangouri, romante, valsuri, rumbe i se canta ca-ntr-un vartej ametitor oriunde. Compune cate doua, trei melodii in aceeasi dupa-amiaza, si toate devin, in scurt timp, slagare. I s-a dus vestea, lumea a inceput sa vorbeasca de el. Primeste comenzi, scrie, compune si publica la cerere romante si tangouri, traieste ca un nabab din banii care-i vin pentru aceste compozitii. Singur marturiseste ca este si el uimit de succesul pe care "aceste prostii muzicale" l-au avut: "primul succes nu m-a imbatat deloc, caci imi dam seama cat e de eftin, dar... trebuia sa traiesc si m-am pus cu nadejde pe lucru, luptand din rasputeri sa escaladez cat era cu putinta zidurile banalitatii. Editorii se bateau pe mine si eram compozitorul cel mai bine platit din Romania". Se pare ca venirea in capitala a incheiat perioada cea mai grea din viata lui Fernic, boema, care i-a pus la incercare rezistenta, istetimea si creativitatea. Fernic a ajuns cel mai aplaudat, iubit si cautat compozitor de muzica usoara. Si cel mai bine platit.
In trei ani, a castigat peste doua milioane de lei, care s-au risipit apoi degraba, ca si cum n-ar fi fost niciodata. "A murit la 37 de ani, cu ce era pe el si-n risipa vantului hoinar!", isi aminteste Gaby Michailescu, peste multi ani de la despartirea lor. Fernic devenise celebru, era recunoscut pe strada, se soptea cu admiratie in urma lui, avea "glorie, bani, vin si, mai ales, fatoase dulcinee, frumos cum era!".
Doar visul de a pilota avioane ii ramasese neimplinit, alaturi de dorul mereu statornic, pe care l-a purtat cat a trait, ca pe-un blestem, dorul de a fi liber si de a-si trai viata dupa bunul plac. Nu degeaba spunea el, cu putin inainte sa moara, ca fericirea are un secret care sta in fraza urmatoare: "Sa ai tot ce vrei si sa mai doresti ceva pe deasupra".
Ultimul zbor
In vreme ce melodiile sale umpleau Bucurestiul, are vreme sa se dedice din nou primei pasiuni, adica sa se intoarca la zbor. Ajunge pilot, dar asta nu este suficient, se antreneaza la sariturile cu parasuta, participand astfel la primele spectacole de acest fel din tara. "Nu simt nici un fel de rau sau gol la stomac. Sunt perfect constient, simt cum alunec in aer si astept deschiderea parasutei. E o senzatie de neinchipuit! Nici un zgomot, cat de mic, nu tulbura imensa si maiestuoasa tacere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d'Anunzzio, ca sa poata descrie intreaga frumusete si poezie a acestei fantastice calatorii pe undele nevazute ale eterului", nota compozitorul-parasutist in jurnalul sau, dupa aceasta prima experienta a saritului cu parasuta. Demonstratiile sale de la Campina, Cernauti, Magurele, Chisinau, Ismail, Bazargic, Slatina, Bucuresti ii aduc un plus de celebritate, dar are, la al unsprezecelea salt, nesansa unui accident, in urma caruia isi rupe un picior si va purta baston tot restul vietii. Dupa luni petrecute pe patul de suferinta, timp in care se intoarce iar la compozitie, schimba definitiv parasuta cu mansa. Fiind decorat cu "Virtutea aeronautica" si numit directorul Scolii de pilotaj din Cernauti, Ionel Fernic declara: "Vreau sa dau tineretului tarii mele siguranta si bucuria sborului, fiindca omul care stie sa sboare are sufletul mai larg si mintea clara". In frumoasa uniforma bleumarin a aviatiei civile, trubadurul aerului parea si mai dornic de noi aventuri. Bastonul si piciorul bolnav nu pareau sa-l incurce deloc. Ocazia i s-a ivit degraba, in ziua de 22 iulie 1938. Murise Regina Maria, si Fernic a dorit sa fie prezent la inmormantarea care cernise felinarele Bucurestiului cu violetul imperial. De la Varsovia, venise un avion polonez - Lot, care avea drum la Bucuresti, dar avea toate locurile ocupate. Dorindu-si cu tot dinadinsul sa participe la inmormantare, Fernic il convinge pe prietenul lui, Lelius Popescu, avocat al aviatiei civile, sa ramana la cursa de a doua zi, si sa-i cedeze locul, ceea ce si reuseste pana la urma. La putina vreme de la decolare, avionul se rupe in doua si toti pasagerii mor. Ziarul "Universul" din 25 iulie 1938 anunta sec: "Un avion al companiei poloneze "LOT", care face cursa Varsovia - Salonic, plecat ieri din capitala Poloniei, s-a prabusit ieri, la ora 1730, in padurea Negrileasa, langa Gainesti, la un kilometru si jumatate de comuna Stulpicani, jud. Campulung, pe colina Braniste. Avionul s-a sfaramat complet si toti calatorii au fost omorati. Se crede ca avionul a fost lovit de trasnet. Printre victime, cunoscutul aviator Ionel Fernic".
La incinerarea lui, plangeau notele din "Iti mai aduci aminte, doamna".
Carte de vizita
Ionel Fernic a fost un personaj controversat, inedit, pentru multi dintre contemporanii sai. Si-a risipit viata intre cateva mari pasiuni: cantecul, zborul si dragostea. Permanent indragostit, a cantat ca nimeni altul femeia, "Blonda sau bruna/ Cat e femeie./ A vietii cheie...". "Trubadur in sensul major al cuvantului, a facut din noapte zi. Nebun, in sensul frumos al cuvantului, si-a cantat viata scurta, dupa un cantec propriu atat de asemanator melodiilor sale".
Sa le ascultam, asadar, intr-una din serile acestei veri, pe terasa unei gradini, avand in fata cartea lui de vizita, pe care singur si-a incropit-o, cu umor si ironie amara:
Ionel Fernic - compozitor, aviator, parasutist, membru al Societatii pentru protectia animalelor, fost membru in "Biroul populatiei", fost abonat la "Societatea de gaz si electricitate".