Titlul acesta, in aparenta destul de fantezist, contine cateva adevaruri demne de toata stima. Iata povestea lor - adevarata! -, mai pe larg:
In urma cu cateva zile, pe strada mea, destul de linistita, aflata in mijlocul unei Capitale sufocate de haos, s-a starnit, pe la vreo 11 dimineata, un vacarm greu de descris. De parca un minibombardament si-ar fi propus sa distruga casa de langa mine. O casa tip "vagon", pe care proprietarii, inarmati cu toate autorizatiile posibile, si-au propus sa o refaca din temelii. Si chiar au reusit, obtinand un fel de vila cu mansarda, cu gradina si piscina - cum scrie la carte! - de toata frumusetea. Numai ca, dincolo de ceea ce se poate observa prin frumosul gard "retro", se pare ca mai e ceva de lucru la noua casa. Da, e sigur ca inca nu s-au terminat lucrarile de refacere, de vreme ce a fost nevoie de... "bombardamentul" care m-a facut sa ies speriata, in strada. Realitatea arata mult mai pasnic: dintr-o camioneta alba, lucioasa, cu inscriptii albastre, intr-o engleza "very british", se descarcau cu bubuituri de bombardament nenumarate burlane lucioase, nou-noute, ca de argint. Zeci de burlane, care-ti luau ochii sub soarele orbitor si care erau descarcate si duse pe umeri de cativa muncitori in fundul curtii vecine. Am dat sa intru in casa, cand privirile mi-au fost atrase de un personaj nespus de colorat, ramas sa pazeasca, grijuliu, camioneta cea alba si lucioasa, tinand de mana un copilas de vreo 2 ani. Grasut, cu ochii ascunsi sub o droaie de bucle mici-mici si negre, baietelul acela m-a facut sa ma apropii de personajul cel "colorat". Purta jeansi negri si o camasa alba, impecabil de curata. Sa fi avut vreo 35 de ani. Era si el destul de dolofan, par negru, buclat ca si al baietelului sau. Dinti albi, perfecti, tip "Colgate whitening" si... o mustata negru-corb, de toata frumusetea, rasucita in sus, ca la husari. O mustata care m-a umplut de tot respectul. Asa ca l-am intrebat, sperand ca n-o sa se supere:
- Sunteti Gabor?
- Da, doamna, sunt tigan-Gabor... Da' de unde stiti?
- Pai... am intalnit o colonie de Gabori, cu multi ani in urma, la Cheia de Prahova. Erau cu familiile si facusera un fel de tabara acolo. Cositoreau burlane, faceau ibrice si ligheane din arama, cazane de tuica, cu serpentine de racire... Barbatii aveau mustati ca dumneata si purtau palarii negre, cu boruri mari... Unde ti-e palaria? Si de ce iti zici "tigan"? Parca voua nu va place sa vi se zica asa...
- Cui nu-i place... treaba lui! Da' eu zic ca tigan e un nume de fala... Tiganii canta cel mai frumos la vioara, la tambal... Sunt artisti... Noi, astia care muncim, care nu cersim si nu furam, nu dam cu cutitul si cu sabia, suntem respectati in toata lumea. Vedeti burlanele astea? Noi le facem si le vindem si in Suedia. Se cer ceva de speriat! Da' se si platesc ca lumea... Si sa stiti ca palarii d'alea negre, cu boruri mari, tot noi le facem, din cel mai fin postav negru. Da' le si vindem pe mii de dolari, tot acolo, in Suedia aia a lor. E cam frig acolo, aia n-au prea mult soare, da' muncesc si ei, de le crapa ochii la calculatoare... Asa ca au bani sa ne cumpere noua burlanele astea cositorite si palariile cu boruri mari.
Tot vorbind cu mine, tiganul Gabor si-a luat baietelul in brate si l-a privit de cateva ori, topit, ca pe o comoara pe care Dumnezeu i-o daruise chiar atunci, in acele clipe. Emotia lui m-a contaminat si pe mine, asa ca am uitat sa-l intreb cum il cheama si unde sta, cand nu-si vinde marfa tocmai la... Stockholm.