Actor la Teatrul Odeon din Bucuresti, face roluri memorabile in "Epopeea lui Ghilgamesh" si in "Viata e vis". A lucrat sub bagheta unor coregrafi precum Vava Stefanescu, Razvan Mazilu, si a unor regizori de marca: Mihai Maniutiu, Dragos Galgotiu, Radu Afrim. Spune ca a inceput sa danseze pentru a elimina tot ce-i negativ din el si ca a ajuns la teatru pentru ca era singura modalitate de a-si pastra legatura cu sufletul. Istvan traieste cu pasiune fiecare gand, fiecare pas legat de teatru si de dans.
Un copil singuratic si inchis
- Baraoltul tau natal nu-i tocmai un oras cu o viata culturala intensa si, totodata, nimeni din familia ta nu a avut legaturi cu lumea artelor. De unde atractia pentru dans, teatru?
- O data, de doua ori pe an, in Baraolt se juca un spectacol mare de teatru. Era cate o trupa importanta aflata in turneu, ce ajungea si la noi. Uneori, mergeam si noi, cu autobuzul, la Sfantu Gheorghe, la Targu Mures, ne duceau cu scoala la teatru, dar nu cred ca vreun spectacol a avut efect asupra mea. Joaca mea de acasa cu dansul, cu teatrul, nu era de dragul artei (de fapt, nici acum nu ma consider artist), ci dintr-o nevoie, o faceam pentru a ma regasi si pentru a ma linisti. Consumam din surplusul de energie si, totodata, acumulam. Nu aveam nici un gand sa ma fac actor. Am si acum momente in care ma intreb: "Vreau sa fac asta, chiar imi trebuie asta?". Sigur ca-mi trebuie, dar nu ma regasesc in sistemul acesta, as vrea sa ma regasesc in lumea visului, asa cum o faceam in copilarie, cand stateam zile intregi in casa, traiam in sfera mea, dansam, faceam teatru de papusi. Am avut dintotdeauna sentimentul dublului, tot ce faceam, vedeam si dinauntrul, si din afara cojii mele. Sora mea era plecata la scoala in alt oras. Am fost un copil singuratic si inchis, mai apoi au urmat chefurile si nebuniile din liceu, am inteles ca e bine sa te refugiezi in lumea ta, dar sa si intelegi ce se-ntampla in afara. Cand am ajuns la 18 ani in Targu Mures, ca student la teatru, eram un copil, aveam impresia ca abia atunci incep sa traiesc.
- Parintii te-au incurajat atunci cand ai ales sa dai la teatru?
- Tata era instructor de sofat, iar mama a avut si mai are si acum un magazinas de incaltaminte in Baraolt. Ei au divortat pe cand eu aveam patru ani, si am crescut fara tata. Nu stiu prea multe despre el, nu mi-a ramas prea mult in cap si in suflet, chiar nu stiu ce inseamna sa ai tata. Il mai vizitam, cand eram mic, in special in vacante, la Sfantu Gheorghe, dar nu s-a legat o relatie intre noi. Nu a fost de acord nici cu visele mele, cu partea artistica. Dupa multi ani, dupa ce am terminat facultatea, m-am intalnit cu el si a fost prima oara cand am stat de vorba ca doi oameni maturi; prima oara cand am simtit ca ma vede ca om, ca apreciaza ceea ce fac. A fost o intalnire frumoasa, dar nu stiu daca se va mai repeta, am simtit asa, ca nu are o... urmare. Ciudat, n-am mai vorbit pana acum despre tata. Cred mai mult in relatiile pe care ti le creezi tu cu familia, decat in cele de sange. De pilda, daca as afla acum ca mama nu e de fapt mama mea naturala, n-ar conta prea mult. Avem o relatie din ce in ce mai buna. Am aflat, de curand, ca am fost un copil nedorit, mi-a povestit plangand, cumva m-a socat asta la inceput, dar acum nu mai are nici o relevanta. Ea a fost dintotdeauna o luptatoare, s-a straduit sa ne tina pe amandoi la facultati, m-a incurajat sa-mi urmez visele, chiar daca nu stia nimic despre lumea lor.
- Ai chemat-o sa te vada jucand la "Odeon"?
- Nu, ea a vrut sa vina, dar n-am lasat-o eu, am simtit ca nu-i inca momentul. A vazut toate spectacolele in care am jucat la Targu Mures, la Gheorgheni, la Sfantu Gheorghe, dar nici unul din Bucuresti. De fapt, a vazut unul, la televizor, si aici e o intamplare amuzanta. Ea nu prinde TV Cultural, dar vecinul nostru, domnul Samuel, un om de treaba, bun la toate, care mai schimba un bec, mai repara un robinet, prinde. Asa ca, atunci cand a aflat ca se transmite un spectacol de dans in care apar si eu, l-a rugat sa o primeasca sa-si vada fiul, fara sa stie ca eu dansez gol in acel spectacol. Ea nu are inhibitii legate de acest aspect, dar domnul Samuel, om la 80 de ani, a ramas uluit: "Acesta-i copilul tau? Ce-i cu el, a innebunit intre timp?". Nu o chem inca pe mama la Bucuresti, pentru ca vreau sa astept pana in momentul cand o sa simt ca am ceva ce vreau sa impartasesc cu ea, ca are legatura cu relatia noastra. Am avut acum cativa ani un spectacol de poezie, intr-un spatiu foarte mic, de la teatrul din Targu Mures, mama era acolo, eu recitam poezii foarte personale si, timp de o ora, toate poeziile pe care le-am recitat i le spuneam de fapt ei. Ei ma adresam. A fost un sentiment care ne-a legat si mai mult, asa ca, daca nu pot sa o invit la un spectacol care sa insemne ceva despre noi, prefer sa astept.
Religie, prin teatru si dans
- Te pregatesti intr-un mod special, ai stari diferite, inainte de a intra intr-un spectacol de teatru sau unul de dans?
- Nu, trairile sunt la fel si nu fac diferenta. In ambele cazuri, fac o incalzire fizica serioasa inainte de spectacol, mai mult ca sa ma conectez la el, sa il simt in mod organic, in burta. Nu reusesc sa inteleg actorii care stau la sueta, rad in culise pana in momentul in care intra pe scena. Eu am nevoie de o perioada de conectare, de acces la emotie. Nu imi place ca incep sa analizez prea mult, sa gandesc in amanunt, este insuportabil, cele mai bune lucruri mi s-au intamplat atunci cand m-am aruncat, cand nu a mai contat tehnica, accentul, nimic din ce era in jur. Spectacolul "Parazitii", intalnirile cu Vava, cu Andreea Novac, "Ghilgamesh"... aveam senzatia ca nu eu fac ceea ce se intampla, ca se deschide in mine ceva si ma las purtat. Asta-i ceea ce-mi doresc eu si bineinteles ca nu se poate. Am avut, impreuna cu alti colegi, un moment de dans la premiera unui film, ofeream flori spectatorilor, pe acordurile "Bolero"-ului, la inceput mai lent, apoi din ce in ce mai rapid, mai intens. In punctul culminant, publicul a tasnit in picioare si a inceput sa strige, sa aplaude, a fost fabulos. Dar se mai poate intampla a doua oara? Da, te poti intalni cu o persoana, sa te indragostesti, sa simti ca e perechea ta pe veci, dar asta nu se poate intampla de cincisprezece ori intr-o viata. La fel, nu se poate nici in teatru. La "Viata e vis" era cat pe ce sa se intample din nou. Dragos Galgotiu iti ofera o libertate unica, te ajuta mult, dar nu s-a intamplat din cauza mea, am inceput sa calculez, sa masor, cand ar fi cazul sa dau drumul la robinetul cu "inspiratie". Lumea spune ca am facut un rol bun, dar nu asta vreau eu, daca voi ajunge sa urc pe scena doar pentru a face un rol bun, simt ca ma va inghiti sistemul. Nu asta ma intereseaza, ci vreau ca pe scena sa mi se intample lucrul acela pentru care m-am apucat de teatru, de dans, pentru care le fac in continuare pe amandoua: sa ajung in acel punct in care sa simt ca mi se intampla ceva ce vine de deasupra mea. Ceea ce altii cauta prin religie eu caut prin teatru si prin dans, e acelasi lucru, doar modalitatile de a ajunge acolo difera.
- Ce te inspira, ce iti da energie in momentele mai putin bune?
- Ma inspira oamenii cu care ma intalnesc pe scena fara sa-i fi stiut, si ne cunoastem prin a lucra impreuna. Asa se creeaza cele mai bune relatii. Pe Meda (n.r. - Meda Victor, partenera lui din piesa) am vazut-o pentru prima data pe scena, la repetitiile pentru "Epopeea lui Ghilgamesh", eu nu stiam nimic despre ea, ea nimic despre mine, iar cand am iesit de pe scena, parca ne stiam de cand lumea, am ramas mai mult decat prieteni. La fel si cu Ofelia Popii, la Sibiu. Cand sunt la teatru si lucrez, sunt cel mai fericit. Problema este atunci cand nu o fac si trebuie sa traiesc cu asta. Ma inspira lucruri care m-au preocupat sau m-au impresionat de-a lungul anilor, poate acum cinci, zece ani am trait o intamplare ce mi-a lasat o anumita senzatie. Acum ma intreb oare de ce am reactionat atunci asa, caut, scormonesc in mine. Si ma mai inspira oamenii care nu doar ca joaca pe scena sau vorbesc despre teatru, dar si traiesc intr-un anume fel care are legatura cu viata lor artistica. Un astfel de om este Gigi Caciuleanu, care chiar traieste asa cum vorbeste, asa cum danseaza. Asta-i cel mai greu, sa traiesti asa cum vorbesti despre lucrurile astea, nu doar sa-ti dai cu parerea.
- E dificil de lucrat cu tine pe scena?
- Acum cativa ani eram foarte dificil, faceam urat, nu-mi convenea nimic la un spectacol, eram vesnic nemultumit, revoltat cu totul. Acum cred ca am inceput sa ma mai maturizez, sa inteleg ca oamenii cu care lucrez pot fi pe aceeasi lungime de unda cu mine, ca au aceleasi probleme, aceleasi temeri ca si mine. Am avut in vara asta un spectacol de muzica si poezie intr-un parc si am stat de vorba cu un fagotist, student la conservator, cu vreo zece ani mai tanar ca mine. El povestea despre lumea lui, a muzicii, si am fost uimit sa inteleg ca si ei au aceleasi ganduri ca si noi, ca suntem in aceeasi barca.
Zgomotul si furia
- Cum te-ai acomodat cu Bucurestiul? Cum se descurca o persoana cu hipersensibilitatea ta in fata agitatiei, a "zgomotului" venit din toate partile? Te ating problemele societatii, te intereseaza? Sau ai o reteta prin care ramai in lumea ta?
- Cu Bucurestiul a fost foarte complicat la inceput si mi-e greu si acum. De fapt, nici nu am vrut sa vin aici, aveam 25 de ani, eram intr-o perioada in care ma gandeam s-o las balta si sa ma intorc la Baraolt, sa lucrez la magazinul mamei. Vava Stefanescu m-a convins cu greu sa vin pentru un spectacol si aici am ramas. M-a schimbat Bucurestiul, dar nu in asemenea fel incat sa ma gandesc vreodata ca as putea accepta un mare compromis, nu voi face asta pentru nimic si pentru nimeni. Cat despre lucrurile din jur, ma prefac ca nu ma ating deloc, dar adevarul este ca ma ating foarte tare. Imi spun mereu ca se vor rezolva de la sine, ca va veni cineva din afara si le va pune la punct, atunci cand aflu ca se intampla ceva grav in jur, dar stiu ca-mi spun asta doar ca sa ma linistesc. Poate nu se vede, dar ma afecteaza ca pe toti ceilalti.
- Vara, cand nu se mai joaca teatru...
- Te contrazic. Se joaca! Chiar pe 19 august am spectacol, la Cafe Godot, un club din Centrul Vechi. Joc in "Marea iubire a lui Sebastian", alaturi de Rodica Mandache, de Ioana Macarie si de Marius Manole, un spectacol despre povestea de dragoste intre Mihail Sebastian si Leni Caler, o celebra actrita a perioadei interbelice. Sunt experiente total diferite sa joc pe o scena de teatru si intr-un loc mic, precum un club, unde esti atat de aproape de spectatori, e atat de palpabil. Eu, oricum, am emotii mari la primele spectacole. Daca nu le-as avea, as fi mai relaxat si as face lucrurile mai bine, dar poate-i mai bine asa, pentru ca ma tin in priza. Sunt intr-un moment in care nu stiu daca-i bine sa continui cu starea mea de agitatie sau sa incerc sa ma calmez. Chiar daca-i mai greu, imi plac salile mici, as vrea sa fac un spectacol doar pentru un singur om, dar stiu ca la noi nu se poate asa ceva.
- Voiam sa te intreb daca un om cu freamatul tau interior se poate gandi la vacanta. Cum a fost vara asta pentru tine?
- Dupa ultima reprezentatie cu "Viata e vis", la inceputul lui iulie, de la teatru am urcat direct in masina si ne-am mai oprit pe insula Thassos, in Grecia. Trei-patru zile a fost bine, am inotat, m-am plimbat, am mancat ca disperatul, apoi, spre sfarsitul excursiei, nu mai aveam stare, mi-e greu sa nu fac nimic. Dar si aici, lucrurile se mai schimba. Avem o casuta de vara la 20 de kilometri de Baraolt, mai merg acolo cu mama. Inainte, ea trebaluia, eu stateam pe un bustean, fumam si ma gandeam la viata mea si la teatru, cat era ziua de lunga. Acum am inceput sa fac si eu, de la sine, lucruri de astea, spal vase, duc lemne la cuptor, umblu in gradina, fac o salata, si imi place. In vara asta, am participat la Ipotesti la un work-shop, un atelier tinut de Andrei Serban. Nu era strict legat de teatru, ci mai mult o intalnire cu oameni diferiti, in incercarea de-a afla cum suntem noi, de fapt, altfel decat atunci cand ne aflam in Bucuresti si strigam, ne agitam, suntem isterici. Si in astea cinci zile la Ipotesti, mi-am dat seama cate lucruri am pierdut cu felul meu de-a fi, lucruri bune, si am inteles ca nu sunt chiar atat de deschis pe cat credeam eu ca sunt. Am inteles, totodata, ca poate am avut o incredere prea mare in mine pana acum. Si de cand am venit, incerc sa schimb lucruri in atitudinea mea, in felul de a ma comporta cu oamenii. Pentru ca nu cred ca intalnirea asta a venit intamplator, acum.
CARTE DE VIZITA
* S-a nascut pe 11 octombrie 1981 in Baraolt si a absolvit cursurile Universitatii de Arta Teatrala din Targu Mures. Intre 2004 si 2005 a activat ca actor al Teatrului de Stat din Timisoara, in 2005 si 2006 a facut parte din trupa Studioului M din Gheorgheni.
Spectacole importante:
"Evantaiul", de Carlo Goldoni, regia: Csaba Kiss - Teatrul Studio, Budapesta (Ungaria); "Parazitii", de Marius von Mayenburg, regia: Sorin Militaru - Teatrul 74, Targu-Mures; "Dokk", adaptare dupa Woyzeck de Georg Bchner, regia: Peter Uray - Teatrul de Miscare Panboro, Budapesta (Ungaria); "Free", adaptare dupa "Pana de automobil" de Friedrich Drrenmatt, regia: Florin Vidamski - Studioul M, Sf. Gheorghe; "Povestiri din orasul invizibil", spectacol de miscare, regia: Vava Stefanescu - Teatrul Studio Figura, Gheorgheni; "Bal", spectacol de teatru-dans, regia: Yvette Bozsik (Ungaria) - Teatrul National de Opereta, Bucuresti; "O vara fierbinte pe Iza", regia: Mihai Maniutiu, coregrafia: Vava Stefanescu - Teatrul National, Cluj-Napoca; "Logodna", spectacol experimental, regia: Anca Mihut, Opera Nationala, Bucuresti; "Urban Kiss", spectacol de teatru-dans, regia si coregrafia: Razvan Mazilu, Teatrul National de Opereta; "Corp si anti-Corp", spectacol de miscare, regia si coregrafia: Andreea Novac; "Berlin Alexanderplatz" de Alfred Doblin, Teatrul Radu Stanca, Sibiu; "Epopeea lui Ghilgamesh", Teatrul Odeon, Bucuresti; "Viata e vis", dupa Calderon de la Barca, Teatrul Odeon, Bucuresti (ultimele trei in regia lui Dragos Galgotiu).
Fotografiile autorului (3)