Unchiasul Mihai este fratele mai mic al tatalui meu, om linistit, meticulos, cumpatat pana la enervare, albit de intamplari si mai ales de povara supravietuirii intr-un neam altadata urias. De curand, am vegheat impreuna ultima noapte pe pamant a matusii mele, sora lui cea mai mica, prilej cu care mi-a spus povesti, despre oameni care nu mai sunt, despre locuri ce si-au schimbat total infatisarea. Spaima, tristetea si durerea aduse de moartea cuiva apropiat s-au estompat, s-au imblanzit in aceste amintiri ce au inviat o lume demult disparuta. Le-am retinut cu gandul ca nu fac decat sa le asez in matca lor fireasca, din care sa poata apoi izvori alte si alte istorii.
Casa
"Cand se facea o casa, veneau toti la ajutor. Mai intai taiau lemnele din padure si le aduceau cu carale, de dincolo "de-al unspelea", apoi le lasau la uscat. Erau in Cavnic unsprezece steampuri si o topitorie cum nici in Baia Mare nu aveau. Steampurile, adica locurile in care incepea prelucrarea minereului, erau insirate de-a lungul drumului care cobora de la mina. Cand te intalneai cu cineva, povesteai mai tarziu ca te-ai intalnit cu el "pe la al optulea", ori "pe la al zecelea" - steamp, bineinteles. Acuma nu mai e nici macar unul. Au disparut toate. Acuma, zici ca te intalnesti la podul lui Pista ori la al doilea bloc, cum urci catre centrul orasului. Toata zgura care iesea de la topitoria aceea se punea pe drum, ca sa se acopere gropile. De la o vreme, zgura aia se oxida si se facea rosie si tot drumul era rosu. Oamenii luau praf, colb de acela rosu, si inmuiau in el cate o sfoara lunga, apoi o intindeau pe lemnele aduse din padure si o tineau bine de la amandoua capetele, intinsa pe langa lemn. Altul o apuca strans de la mijloc si o tragea catra el, apoi ii dadea drumul si ea facea tanc! peste lemn si-l insemnau asa, cu o dunga rosie lunga si dreapta, cat era de lung, pe unde trebuiau sa taie apoi grinzile si lobele cu sirisaul.
Pana sa se usuce lemnele ca lumea, se facea fundatia din piatra. Cei mai buni mesteri erau Layos-baci si batranul Solobot, caruia-i mai ziceau oamenii Covata, nu se mai stie azi de ce. Cand au ridicat casa noua in care ne-am nascut si eu, si tatal tau, au luat piatra din zidul pivnitei facute de strabunicul Gheorghe, tata Bunii. Pivnita isi traise traiul si tata Bunii isi mancase malaiul. Nu mai erau nici unul, nici altul, intregi pe lumea asta, asa ca Layos-baci a desfacut pietrele albe lipite cu lut ud si din ele a inchegat fundatia noua. La colturi a pus bolovani mari, adusi din rapa Vaii Albe, ca sa tie, sa se lase casa pe colturi sanatoase, sa fie maierlasul bun si trainic. Dar nu era destul numai atata. Mai trebuiau facute caramizile arse din lut si lutul adus din Valea cu Screada, caci numai acolo era lut din acela galben, lipicios, bun de framantat. Amestecat cu paie si cu apa, calcat in picioare apoi de calul lui badea Lotica, iesea amestecatura vartoasa, numai buna de umplut formele lunguiete de lemn in care se croiau caramizile.
Si-apoi venea imparteala casii: la rasarit, casa dinainte, care era musai podita cu scanduri groase de stejar, apoi tinda, cu fata catra soare, camara, la dos, catre miazanoapte, ca sa fie racoroasa, si-apoi lipite de ele, cuhnia de vara, cuptorul de paine, magaziile. Cotetele, grajdul mare pentru vaci si cel mic pentru oi si capre, mai in fundul gradinii, sa nu supere pe om.
In camera dinainte era o soba mare, de metal, ca o cizma uriasa, neagra. Buna-i zicea "Calu de sporiu" si nu-i placea ca era tare greu de mutat primavara, cand veneau zilele curateniei mari, de Pasti, cand toate erau rascolite de la locurile lor."
Din cate stiu eu, cea care scrie acum, si din cate imi amintesc, "Calu" a fost scos din camera si abandonat in spatele grajdului, intr-un camp de balarii, in ziua in care Buna, cu banii capatati pe nucul cel mare, vandut la o fabrica de mobila, a cumparat o caruta de placi de teracota albe-galbui pe care erau desenati fluturi albastri. Cu placile acelea, vecinul Miklos a facut cea mai mare si mai calda soba pe care mi-a fost dat s-o vad pana acum. Cand ma gandesc la ea, parca si acum ii simt caldura ce-mi incalzea spatele si ma toropea intr-o moleseala vecina cu visul, in care fluturii albastri ma ajutau sa alunec tiptil.
Marisca Tepsibe
In lunile calde, soba isi dormea somnul de vara. Era stearsa de praf din cand in cand, si treceam pe langa ea fara s-o bag in seama. Dar cand se apropia toamna, dinspre dealul carierei, si cand ingalbenea varful marului din spatele casei, numai ce-o auzeam pe Buna ca-i vremea sa se duca dupa Marisca Tepsibe. Isi lua naframa alba cu pui, surta cu fodora, si punea in cosarga o oiaga plina cu sirop de zmeura, ca s-o convinga pe baba sa vie la noi, sa lipeasca cuptorul de paine, pe dinauntru, si sa curete soba cu fluturi de paianjenii verii. Marisca Tepsibe era cea mai mica femeie din sat si cea mai cautata de toate nevestele de pe ulita. Atat de mica, incat putea sa se bage in cuptorul de paine si sa-l lipeasca pe dinauntru. Pentru asta, Buna ii pregatea din vreme lampa de miner a bunicului, o umplea cu carbid inecacios, ii dadea foc si i-o baga in cuptor, ca sa vada bine baba toate crapaturile lutului ars. Doamne, cum arata baba in cuptor! Cum ii mai sclipeau ochii, dupa ce Buna-i dadea un degetar de horinca, sa aiba "coraj" de lucru! Si cum se-nvartea ca un titirez pe vatra de caramizi lucioase, cu mainile pline de lut galben si cu fusta legata-n brau, ca sa se poata misca mai usor. Parea ca numai pentru asta traieste, ca sa se roage cineva de ea frumos, s-o incante cu cate ceva cadoriseli si s-o cheme apoi la lipit de cuptoare. Pe cat era de stearsa si de spalacita cand ajungea in curtea Bunii, pe atata era de mareata in cuptor si dupa ce iesea de acolo, manjita cu lut. Si ochii-i pareau galbeni, capresti, cand iesea iar la lumina soarelui, si avea un ras multumit, cumva intr-o jumatate de gura, care se auzea de departe. Daca n-ar fi fost Marisca Tepsibe sa lipeasca toate cuptoarele de paine de pe valea asta, ar fi trebuit sa faci cate un cuptor nou, tot la doi, trei ani. Asa, lipite si intarite cu lut galben de Marisca, in fiecare toamna, tineau si pana la zece ani si chiar mai mult, daca nu ploua pe ele si le faceai deasupra o pleasca de acoperis.
Vorbitul intors
"Mi-da rahapasul perede. L mi-da muacu. Daia resa tepes dulgar rema. Cada tiveni al ion samatu scaMari befer voizsil". Adica, pe limba si intelesul tuturor, mai ales al celor mari, care, oricum, habar nu aveau ce ne trecea toata ziua prin cap si cate minuni puneam la cale, vorbele erau cam asa: "Da-mi repede paharasul. Da-mi-l acuma. Iada sare gardul mare. Daca veniti la noi, matusa Marisca fierbe silvoiz". Asa vorbeam noi, copiii, atunci cand nu voiam sa ne inteleaga ceilalti. Vorbeam intors, vorbeam pasareste, spuneam mai intai o silaba de la mijlocul cuvantului, apoi adaugam inceputul ori sfarsitul. Vorbeam intors, ca sa nu ne priceapa cei mari si galiganii de pe ulita lui Feri, cu care eram in vesnic razboi. Si de la vorbitul intors mi s-a tras si ganditul pe dos. Ca una zicea Mama ori Buna ca-i de facut si alta intelegeam eu. Cand m-au trimis sa cumpar de la pravalia lui Ioli riscasa (orez), am venit cu gris. Cand mi-au dat bani pentru paine, mi-am cumparat o carte de povesti, cand mi-au tuns cozile groase, legate cu funde albastre si-au vrut sa le puna unei papusi fara par, le-am luat si le-am aruncat de ciuda in vale. Cand imi spuneau sa stau acasa, fugeam pe ulita, si cand ma imbracau frumos, de sarbatoare, ma dadeam "de-a capra popii", adica ma rostogoleam prin iarba moale de pe coasta, luand pe hainele cele bune verdele ierbii si mustul florilor strivite. Singurul care a inteles cum stau lucrurile cu mine a fost unchesul Vasalica, fratele bunicii. Intr-o buna zi, m-a gasit pe laita din gradina, plangand, semn ca am fost pedepsita, pentru ca am ispravit ceva nepotrivit. "Likite, ec cifa ciai?", mi-a spus el surazand strengareste, adica "Tilike, ce faci aici?", si-am fost tare bucuroasa, pe de-o parte, ca este cineva care stie pasareasca si i-am raspuns repejor, cam prea repejor si m-am tradat: "Micni" (nimic), "aust" (stau). Dar apoi m-am si suparat tare, caci mi-am dat seama ca gata, secretul a fost dezlegat si ca daca vorbesc, oricum as mai face-o, "pe omeneste" sau "pe pasareste", nu mai pot tine niciodata ceva doar pentru mine. Vorbele sunt tradatoarele cele mai viclene, am invatat eu atunci, cu parere de rau. Inca n-am uitat pasareasca. Nu mai am rapiditatea de pe vremuri la intors cuvintele pe dos, dar ma mai trezesc cateodata vorbindu-mi limba copilariei, in tramvai, la piata ori la plimbare prin padure. "Likite, ec cifa ciai?", ma intreb incet, fara sa ma auda cineva, si-mi raspund tot singura: "Micni, nebi, aust".