O zestre fierbinte
- Domnule Viorel Cosma, va propun sa refacem din memoriile vremii un portret sentimental al lui George Enescu. A fost marele compozitor un barbat fermecator, un om cuceritor?
- Enescu a fost un barbat foarte frumos, nu doar dupa standardele epocii trecute, ci si dupa cele de acum. Era inalt si cu o statura placuta, impresionanta, virila. O stim chiar din vorbele lui. Se spune ca intr-o zi, la Paris, luand un taxi, soferul l-ar fi recunoscut si l-ar fi salutat cu "Bonjour, maitre!" (Buna ziua, maestre!) Iar Enescu ar fi raspuns imediat cu un calambur: "Oui, un metre et quatre vingt!" (Da, un metru optzeci). O actrita superba din vremea tineretii lui, Lupe Velez, l-a desemnat, intr-un sondaj facut printre artistele de cinema, drept unul dintre barbatii cei mai atragatori. E drept, se purta si foarte elegant in tinerete, pentru ca avea de-a face des cu cercurile inalte si intelesese repede ca succesul carierei sale tine, dincolo de geniu, si de relatiile cordiale pe care le avea sau nu cu aristocratia. Imbraca numai haine de comanda, bine croite, cu guler tare. Avea mai mereu o batista la buzunarul reverului, semn de mare eleganta. Purta botine cu nasturi sau carlige si, intr-o vreme, chiar manusi, pentru a-si proteja mainile, de care depindea intreaga sa cariera violonistica. Cu timpul si datorita bolii, nu se mai incheia la haina, ca sa mai disimuleze din incovoierea spatelui. De sub aceasta infatisare atragatoare se revarsa, insa, un fond sufletesc extraordinar. Enescu nu era omul care sa intre intr-o incapere si sa ramana modest, in umbra. Cand aparea, toate privirile si toate urechile erau tintite spre el. Avea intotdeauna ce spune, captiva interesul tuturor, stia sa faca poante de calitate, ii placea sa rada, era firesc si degajat si discuta cu lejeritate din orice domeniu. Apoi, de ce sa n-o spunem, ii placeau femeile, se simtea bine in compania lor. As putea spune ca traia inconjurat de ele. Pasiunea lui pentru femei ii curgea prin vene, era genetica, cu siguranta, caci si tatal lui a fost un barbat tare aprig, care nu se dadea in laturi de la iubit. La un moment dat mama lui, Maria Enescu, se imbolnaveste destul de grav si, cu eforturile sustinute ale familiei, ajunge la Viena, unde se opereaza de o tumora uterina. Pe vremea aceea, femeile astfel operate erau chiar protejate de lege, asa incat ea incheie cu sotul ei, Costache Enescu, un contract la notariat prin care e exonerata de orice obligatie conjugala fata de barbatul ei. Ulterior, mama lui Enescu se retrage la manastire, unde insa nu rezista mai mult de patru luni, caci viata era prea dura, reinstalandu-se la Mihaileni, in casa parinteasca. Ramas singur, tatal lui Enescu incepe sa simta dor de dragoste, asa ca face ce face si gaseste ocazii sa intalneasca femei frumoase. Inca din vremea studiilor lui Enescu la Viena si Paris, Costache Enescu avea obiceiul de a invita oaspeti straini, vara, in Romania, la Cracalia. Asa au poposit, de pilda, doamna Rolland, impreuna cu fiica acesteia, care era de-o varsta cu Enescu. Timp de trei luni, se cam stia: in timp ce batranul Enescu facea plimbari, nu tocmai nevinovate, cu doamna Rolland, Enescu incerca primii fiori ai dragostei cu fiica acesteia, Eva. Doamna Rolland a tinut insa enorm de mult la micul Enescu. Ea este cea care, cu eforturi sustinute, i-a organizat, la 15 ani, primul recital de autor la Paris. Mai tarziu, Costache Enescu se indragosteste de o foarte tanara poloneza, venita in vacanta in Moldova si lasata de tatal ei la Cracalia, pentru cateva luni, de dragul frumusetilor naturale. (sic!) Cand s-a intors parintele s-o ia, poloneza era deja insarcinata. N-a avut de ales si a lasat-o acolo. Din dragostea polonezei Maria Ferdinand-Suschi pentru Costache, se naste viitorul pictor Dumitru Bascu, fratele vitreg al lui Enescu, la care muzicianul a tinut enorm.
Primele suspinuri
- Se mai stie azi ceva despre primele iubiri ale lui Enescu?
- Nu era un barbat care sa se dea in laturi de la un flirt, si intamplarea a facut ca fetele tinere sa se tina scai de el. Erau fete frumoase, foarte bine educate, din vechi familii aristocratice romanesti, pe care parintii le trimiteau uneori la studii la Paris. Pentru lectii de muzica cu tanarul, talentatul si... frumosul Enescu, parintii erau dispusi sa vina special din Romania cu odraslele lor, sa plateasca gazda in capitala Frantei cateva luni pe an. N-am auzit ca vreuna din acestea sa fi ajuns mare interpreta. Ele s-au inscris insa ca episoade pline de farmec in viata tanarului artist. Dovada, corespondenta care ne-a ramas. Pe una din aceste tinere am si cunoscut-o, cand era deja in varsta.
- Cine era si ce impresie v-a facut?
- Elena Duca, Nineta sau "Ninette", cum o alinta Enescu, era fata Olgai Brailoiu, o adevarata aristocrata a vremii, careia Enescu i se adresa cu apelativul "Ma Reine" (Regina mea). Olga Brailoiu fusese doamna de onoare a Reginei Elisabeta si era extraordinar de pretuita in epoca. Un exemplu graitor: Maruca Cantacuzino, care isi permitea sa dea mana Reginei Maria stand intinsa pe divan, se ridica insa solemn in picioare in prezenta Olgai Brailoiu, careia ii saruta mana. "Tante" Olga a locuit o vreme la Peles, impreuna cu fiica ei; mai tarziu, dorind sa-i desavarseasca educatia, a insotit-o la Paris. In 1905 Nineta soseste acasa la George Enescu, in locuinta acestuia, din 16 Rue de Bruxelles, unde incepe lectiile de vioara. Intre ei se infiripa o prietenie care va dura intreaga viata. Nineta era o domnisoara de talie mijlocie spre inalta, cu infatisare placuta, dar nu excesiv de feminina. Purta, desigur, rochii elegante, dupa moda vremii, si palarii cu boruri largi, impodobite cu flori. Dar avea si un suflu baietesc, un aer modern, de innoire. Stia sa conduca automobilul, inota foarte bine, iarna practica bobul, participa la cursele de automobile de la Sinaia, alaturi de barbati, si calatorea mult. Era la curent cu expozitiile, cu teatrele, era vesela, glumeata si plina de viata. Avea un ras molipsitor si o energie contagioasa.
- Spuneati ca ati citit corespondenta lor. Ce continea?
- Corespondenta scoate la iveala, inainte de toate, o foarte frumoasa si induiosatoare prietenie. S-au iubit, cu siguranta, dar nu cred sa fi fost o iubire arzatoare, pasionala, cat mai degraba o afectiune sincera si nestirbita. Enescu i se adresa cu "Miss Ninette", "Miss Ninette cherie" sau "Miss Ninnon" si le semna, la randu-i, cu "Chou" (iubitel), "Chou fidelissim" sau "Pynx", cuvant derivat din Sfinx, porecla data de Regina Carmen-Sylva. Corespondenta e destul de cuminte. Nineta ii trimite din tara serbet, Enescu o tine la curent cu succesele lui, ii trimite fotografii si taieturi din ziare, se incurajeaza si se sustin reciproc. Iubirea lor se stinge si e inlocuita, treptat, de o prietenie sincera. Cativa ani mai tarziu, cand Enescu o intalneste pe Maruca si in inima lui izbucneste o iubire uriasa, el va apela la Nineta, ca intermediar. Incepuse primul razboi si Nineta lucra in spitalul condus de Regina Maria, la Iasi, unde era si Maruca (se retrasese toata Curtea Regala de la Bucuresti). Era perioada de inceput a idilei lor, in care Maruca inca mai tinea sa pastreze niste aparente de femeie casatorita, cu doi copii. De aceea refuza sa primeasca scrisorile direct acasa, facand-o pe Nineta confidenta ei, cea care inmana si aducea scrisorile lui Enescu.
- Intr-una din cartile dvs. mentionati chiar un proiect de casatorie intre Enescu si o alta frumoasa doamna...
- O chema Maria Dolores Cosoiu si era scriitoare. Corespondenta lor dateaza din 1918-1919, cand Enescu era deja legat sufleteste de Maruca. Faptul acesta ma face sa cred ca Maruca, fiinta prin natura ei duplicitara, se retragea din cand in cand din viata lui Enescu, cand "obosea", lasandu-l destul de liber. Maria Cosoiu a fost foarte indragostita si planuia sa divorteze de sotul ei, dar n-a indraznit, de dragul copiilor. La zece ani dupa ce scurta lor idila s-a consumat, ea scrie un scenariu de film si o piesa de teatru inspirate de povestea lor. Inca il mai iubea! Cred, insa, ca sentimentele nu erau chiar reciproce, nu exista nici o dovada ca Enescu i-ar fi cerut vreodata mana.
- S-a aflat dupa revolutie, atunci cand s-a putut vorbi, in sfarsit, despre viata sentimentala a maestrului, ca George Enescu a avut si o fata din flori. Sunteti, de altfel, primul care a facut publica aceasta informatie. Ne puteti spune mai multe?
- Pe fata lui Enescu o chema Elena Ferbei, alintata "Didica", si era fiica Domnicai, menajera parintilor lui, o femeie pe care Enescu a cunoscut-o foarte tanar, la 20 de ani, cand se intorsese, odata, de la Paris. Vara obisnuia sa-si stranga alaturi prieteni romani si straini, spre a organiza serate muzicale, in casa tatalui sau, boierul Costache Enescu. Ieseau si se plimbau la seceris, la stana, la treieris, la hora, unde baietii si fetele jucau si cantau. Lui Enescu ii placea sa se plimbe cu Domnica pe malul iazului din sat. O ruga sa-i cante romante si melodii populare, pana obosea. Prea mult nu se stie despre idila lor. Doar ca in 1906, pe 14 mai, se naste fiica lor. Didica a absolvit Scoala de fete din Botosani, s-a casatorit cu mosierul Constantin Dinu in Bucuresti si a fost, din 1953 pana in 1962, angajata a Operei Romane la serviciul de croitorie. Costache Enescu a iubit-o enorm pe Didica, socotind-o ca pe un membru al familiei sale. Si Domnica, si Didica au facut parte cat se poate de oficial din anturajul batranului Costache Enescu. Ele sunt cele care l-au ingrijit cand s-a imbolnavit si tot ele i-au ingropat pe ambii parinti ai lui Enescu, fiindca muzicianul era plecat in strainatate.
Delicioasa otrava
- Ati mentionat mai devreme numele Marucai Cantacuzino, femeia de care Enescu a fost legat o viata intreaga. Cu toate astea, in fotografiile care o infatiseaza, nu pare nici prea frumoasa, nici femeie fatala. Cu toate acestea, a frant multe inimi in epoca...
- Nineta Duca a fost intrebata, mult mai tarziu, de fiul ei, Ilie Kogalniceanu, daca aceasta Maruca fusese o femeie frumoasa. Ea i-a raspuns: "Elle n'etait pas jolie, elle etait belle". (Nu era draguta, era frumoasa!) "Belle" este un cuvant care insumeaza in el nu doar calitati trupesti, ci si acea doza de eleganta, distinctie, rafinament care nu mai tine de varsta. Nu era prea inalta, dar se purta dreapta, pe tocuri inalte, avea gatul lung si umerii usor cazuti, "semnul fizic al aristocratiei", cum spunea Talleyrand. Cand a iesit odata in oras, la brat cu fiul ei, Bazu, celebrul aviator, acesta a fost intrebat, pe soptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atragea atentia oricui. Era o fire destul de bizara, de nebuna in felul ei, extravaganta, nonconformista, cu toane, trecea usor de la stari de exuberanta la stari depresive, cand se inchidea in casa cate o zi sau doua si zacea pe canapea, cu luminile stinse. Mostenise, cu siguranta, ceva pe fond ereditar. In familia ei se inregistrasera mai multe cazuri de tulburari psihice, iar tatal ei se sinucisese. Se casatorise cu Misu Cantacuzino, figura marcanta in politica vremii, pentru ca isi dorise mult titlul de printesa. De iubit, cred ca nu l-a iubit niciodata, aveau vieti complet paralele si erau diferiti ca de la cer la pamant. Misu era un afemeiat notoriu, care n-a ocolit-o nici chiar pe Nely, sora Marucai. Surprinzandu-i, Maruca le-ar fi zis ca cine rade la urma rade mai bine.
- Cum l-a cunoscut pe Enescu?
- Pe Enescu l-a cunoscut intamplator, la o plimbare prin padurile Castelului Peles din Sinaia, undeva intre 1907 si 1910. Iata cum descrie ea insasi in memoriile ei intalnirea. "La cateva zile dupa ce il intalnisem pe drumul de la Peles, dupa cina, fumam o tigara orientala parfumata, pe divanul meu, alaturi de Printesa Maria, stralucitoare in voalurile ei lungi, roz; tricota fara sa vada lucrul, in semiintunericul camerei, asa cum fac batranele irlandeze oarbe. Fusese o atmosfera apasatoare toata ziua (...) o furtuna violenta se pregatea sa vina. Fulgere mari brazdau deja cerul jos si tunetul bubuia dincolo de crestele intunecate, ca si cum muntele incepuse sa fiarba. Un zgomot puternic ne-a tintuit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa, usile salonului s-au deschis si Romeo anunta: "Domnul George Enescu" (..) Inainteaza spre mine, fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi-constient. Nu stiu ce cuvinte importante mi-au scapat, fara ca macar sa-mi dau seama de ceea ce se intampla; cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. (...) Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. (...) Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, ce marea atractia extraordinara pe care o emana".
Asa s-au aprins scanteile dintre ei, care s-au transformat, treptat, intr-o adevarata flama. Se vedeau la Sinaia, unde era adesea invitat de Regina, la Tescani, unde Maruca se retrasese pe timpul razboiului, apoi in Franta si Elvetia. "Delicioasa otrava", pe care tocmai o bause Maruca, o face sa-si neglijeze cei doi copii, pe Alice (6 ani) si pe Bazu (2 ani), care n-o vor ierta mai tarziu. Se simte vinovata fata de sotul ei, despre care marturiseste: "Il vedeam putin si totdeauna ca prin ceata; dar suferinta lui de barbat lovit in sentimentul pentru mine si in amorul propriu m-a obsedat ani de zile". Cu timpul, se afiseaza tot mai mult cu Enescu. Revelionul 1918 se petrece la Maruca, la Tescani, alaturi de Regina si Rege si alaturi, bineinteles, de Misu, sotul ei, care venise ca invitat. Caci locuia intr-o casa separata! Muzica a fost, evident, asigurata de Enescu. Idila lor, din ce in ce mai evidenta, a fost acceptata insa de aproape toata lumea, cu o complicitate fatisa. Recunoaste chiar ea:
"Vapaia acestei fericiri ardea clara si pura, ca o faclie de altar, transfigurata de euforia noastra reciproca si de starea de extaz pe care ne-o dadea siguranta ce o simteam si admiratia celorlalti fata de noi. Nici o umbra nu-i intuneca blanda stralucire; doar, din cand in cand, ma cuprindea o neliniste vaga, la gandul fragilitatii plenitudinilor din aceasta lume, aflata la bunul plac al destinului mereu la panda. Nu inaltimile sunt cele ce atrag trasnetul?"
Jupuit de viu
- Totusi, dupa ce in 1928, sotul ei moare intr-un accident de automobil, alaturi de amanta lui, mai ramane singura inca noua ani de zile. Nu se grabeste sa oficializeze relatia cu Enescu. Ba chiar se indragosteste de Nae Ionescu. A fost iubirea ei pentru marele filosof si ganditor mai presus decat cea pentru Enescu?
- Cand l-a cunoscut pe Nae Ionescu, Maruca avea deja 50 de ani, iar el doar 38. O diferenta de 13 ani! Nae Ionescu nu era un meloman, dar frecventa casa Marucai, fiindca ii permitea legaturi cu o societate din care nu facea parte. Ba chiar, de dragul ei, incepuse sa-si scormoneasca origini boieresti, prin Baleni, de care-l lega o ruda a lui. Isi construise la Baneasa o casa, pe care Maruca insasi o considera opera tipica a unui parvenit. Incepuse sa poarte camasi de matase si-si afisa ostentativ eleganta. Petrecea mult timp la casa ei si tinea sa-si semneze articolele cu mentiunea "Golesti". La Sinaia, instalat la Luminis (vila construita de Enescu!), folosea scara tainica, in spirala, pentru a urca in camera ei. Ca sa revin la intrebare, l-a iubit, cu siguranta, cu o pasiune nebuna, posedanta. In preajma lui, marturiseste ea, simtea cum ameteste, ghicindu-l sub piele pe insusi Lucifer.
- S-o fi gandit oare ce se petrece in sufletul lui Enescu?
- Enescu a fost ars de suferinta. Caci povestea lor de dragoste a durat vreo doi ani. Enescu stia tot ce se petrece, aflase si de proiectul lor de casatorie, de care tot Bucurestiul vorbea. Era la Paris, alaturi de fratele lui vitreg, pictorul Dumitru Bascu, care il supraveghea in permanenta, de teama ca, de durere, sa nu arunce in foc partitura operei "Oedipe", dedicata Marucai, sau, mai rau, sa se sinucida. A fost in acei ani "un ecorche vif" (un jupuit de viu), dupa expresia unui grafolog care ii analizase scrisul. De la Bellevue ii scria Olgai Brailoiu: "Ma Reine, rendez-moi la Princesse aimee". ("Regina mea, redati-mi printesa iubita"), stiind influenta ei si respectul pe care i-l purta Maruca. Ruptura s-a produs, dar provocata de Nae Ionescu. Maruca a suferit o cadere psihica, iar copiii ei s-au grabit sa obtina de la doctor un document psihiatric care sa ateste incapacitatea ei de a-si administra averea, de teama ca, printr-o posibila casatorie, ei ar pierde tot ce le-a ramas de la tatal lor.
- O salveaza tot Enescu, care in tot acest timp a asteptat-o cu o fidelitate exemplara...
- Enescu si-a anulat concertele in strainatate si a venit la Bucuresti, unde s-a instalat la subsolul casei din soseaua Kiseleff si a inceput sa se ingrijeasca de ea, indurerat de starea in care a gasit-o, dar poate si cu sentimentul vanitos ca acum ii va apartine din nou. A dus-o la savantul dr. Marinescu, prieten bun cu el, au sezut o vreme la Purkersdorf, langa Viena, apoi la Lausanne, pe malul lacului Lemann. Pana cand, refacuta, insanatosita, revenind la tinuta ei aristocratica, a acceptat sa legalizeze casatoria ei cu marele muzician.
O victorie prea tarzie
- Se stiu foarte putine despre casatoria lor. Au facut nunta?
- Casatoria lor a fost o casatorie de apartament. A avut loc in 1937, in prezenta unei singure martore, Cella Delavrancea (nu-si putea inchipui Maruca ca tocmai ea ii va lua locul in bratele "filosofului de curte", cum inspirat il numea Mircea Vulcanescu). Preotul tocmai incepuse slujba de cununie, cand usile s-au deschis, inauntru a dat buzna Alice, fata ei, care si-a sarutat mama si l-a lasat pe Enescu cu mana intinsa. A plecat val-vartej, trantind usa! Enescu s-a simtit umilit, in ciuda faptului ca mai tarziu si-a gasit puterea sa mai spuna "Tout coule sur moi" (Nimic nu ma atinge).
- Casatoria lor, care ar fi trebuit sa fie incununarea unei iubiri de-o viata, pare cam schioapa, iar implinirea lor, cam stirba. Il mai iubea oare cu adevarat Maruca? A fost Enescu cu adevarat fericit?
- Pot s-o spun cu mana pe inima: Maruca nu s-a ridicat nici in al doisprezecelea ceas la inaltimea iubirii pe care i-a purtat-o Enescu. Ei ii placea jocul in dragoste, o fascinau barbatii puternici, caracterele unice, avea nevoie sa soarba din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelitati de-o viata. Era inteligenta, profunda, dar avea fondul ei egoist. Nu cunostea sacrificiul. Sa nu uitam ca nici dupa casatorie Maruca n-a acceptat sa fie numita "doamna Enescu", prezentandu-se in continuare ca "Printesa Cantacuzino". Cand venea la Paris, in vremea idilei lor, ea locuia separat, la un hotel de lux. Mai tarziu, cand Enescu a suferit atacul cerebral, a refuzat sa-l ingrijeasca personal, angajand infirmiere, nu s-a mutat alaturi de el, la Hotel Atala, si nici n-a fost langa el cand a inchis ochii (1955). L-a iubit cu siguranta pe Enescu, la inceput, dar inclin sa cred ca iubirea scurta si fulgeratoare pentru Nae Ionescu si durerea de a fi fost inlaturata brutal i-au parjolit sufletul. Enescu nu a mai fost acelasi adorat de odinioara, ci doar un sot necesar. Totusi, maestrul a iubit-o pana la moarte, cu o iubire de dincolo de lumea aceasta. Pentru ea a scris muzica valoroasa (poemul "Isis", opera "Oedipe"), Maruca era genul acela de femeie care facea inima sa tresalte, care inspira si naste opere mari. In dosul unei fericiri aparente, se ascundeau, probabil, golul si tacerea. Asteptarile indelungate sfarsesc des prin a dezamagi. Ceva se rupsese, cred, in sufletul lor si o stiau amandoi. Dupa o batalie de-o viata, victoria lui a venit prea tarziu: era deja sfartecat. Ce oare, ma intreb, l-ar fi putut face sa spuna la batranete, cu atata durere: "Nu mai astept fericirea, nu o mai caut!"?
Fotografii din colectia personala Viorel Cosma