In urma cu multe luni, am adresat un apel de urgenta, care a fost publicat la rubrica "Cititorii intreaba", prezentand un caz special al baietelului prietenei mele, diagnosticat cu tumora canceroasa la creier. Am primit numeroase mesaje din partea cititorilor, pentru care va sunt profund recunoscatoare, dar Cel de Sus a ales un alt drum pentru micut. A plecat printre stele, intr-o lume mai buna, la inceputul lunii mai a acestui an. Si despre el, dar mai ales despre mama lui, as vrea sa va povestesc. Au luptat impreuna luni intregi, cu o boala cumplita. Cel mic, desi la doar doi anisori, era un copil de o inteligenta uimitoare, care ne absorbea vorbele atunci cand ii citeam povesti, ca apoi sa ne uimeasca el cu povestile lui. In ciuda tratamentului greu de suportat, chiar pentru o persoana adulta, el nu s-a plans, a continuat sa se joace, sa fie vesel si sa lupte. Desi boala continua sa il macine intr-un ritm asa de rapid, micutul avea o tot mai mare dorinta de a trai, de a se juca, de a participa alaturi de parinti in toate activitatile zilei. Cand medicii, la inceputul lunii ianuarie a acestui an, dupa rezultatele ultimelor analize, dupa luni de chimioterapie, timp in care totul arata ca merge spre bine, au pronuntat crudul verdict, ca din punct de vedere medical s-a facut tot posibilul, cei doi parinti, medici de profesie amandoi, si-au luat puiul acasa si toata speranta lor a fost la bunul Dumnezeu. Si-au continuat lupta pentru micutul lor in liniste, cu multa speranta si credinta, ca si cum moartea nu ar fi dat tarcoale. Si, in putinele luni care au urmat, surasul si caldura mamei, vorbele ei dulci, imbratisarile pline de dragoste cu care il purta pe brate, armonia, pacea, dar mai ales credinta in Dumnezeu au domnit in caminul lor. Parintii l-au vegheat zi si noapte, ca sa nu piarda nici un moment departe de el, l-au tinut intre ei, incalzindu-l cu dragostea si caldura lor, povestindu-i lucruri frumoase, cantand si jucandu-se impreuna si rugandu-se impreuna la Bunul Dumnezeu. Iar mama lui, cu zambetul pe buze, il inconjura cu caldura si dragoste in fiecare clipa, sfidand durerea cumplita care ii sfasia sufletul. Au luptat pana in ziua hotarata de Cel de Sus, cand ingerul a venit sa-l ia acasa pe micut. Si a plecat incet, linistit, dis de dimineata, din bratele mamei sale. Iar ea l-a vegheat pana s-a desprins. Cu greu pot reda incarcatura momentului, dar ceea ce m-a impresionat profund a fost flacara sperantei revederii mamei cu puiul ei cel drag, intr-o lume mai buna. Durerea e coplesitoare pentru o mama care isi pierde rodul pantecului ei, dar am vazut ca, atunci cand ai credinta, Dumnezeu te poate intari in cele mai grele si sfasietoare momente, daruind acea pace de neinteles, atunci cand furtuna mugeste mai aprig in viata ta. Asa si aceasta mama, o femeie tanara, care si-a incredintat soarta ei si a micutului ei in Mana Atotputernicului Dumnezeu, nu a cartit, nu a disperat, nu si-a pierdut credinta, si cu o zi inaintea inmormantarii, cuvintele ei au rasunat astfel: "Stiu ca acum puiul meu este mai viu ca oricand, nu a murit, ci a plecat intr-un loc mai bun, in Bratele Mantuitorului. Maine vom inmormanta doar un corp, dar micutul meu nu este acolo, in acel sicriu, ci este viu, de-a pururi, in Rai printre ingeri".
Am meditat indelung la cele intamplate. Deseori am fost ca un spectator mut si fara grai in aceasta drama, prin care nici un parinte din lume nu ar trebui sa treaca, eu fiind mama, la randul meu. Cu rusine mi-am spus ca pentru lucruri cu mult mai mici si neinsemnate, atat de usor ne pierdem speranta, renuntam sa mai luptam, devenim tristi si apasati, cadem prada depresiei si ne dam batuti. Am dorit mult sa impartasesc acest exemplu de viata, de lupta si credinta, de daruire, cu speranta ca va fi un mic ajutor, o incurajare si o lumina pe cararea multor suflete zbuciumate si deznadajduite.
Cu multa pretuire,
LAURA HEGEDUS