ANA-MARIA SANDU
De la Balcic la Targu-Jiu
Pentru mine, nici o vara nu e adevarata daca nu vad marea. Asa ca primul drum l-am facut la Balcic, locul care mai pastreaza ascunsa bine, printre cladirile noi, gloria de altadata: strazile in panta, gradinile de la Palatul Reginei Maria (care mi s-a parut intotdeauna ca seamana mai degraba cu o casa taraneasca), unde te poti adaposti de caldura lesinatoare din miezul zilei si de unde marea se zareste printre frunzele copacilor. Imi sunt dragi si Hotelul Speranta, cu obloanele lui trase de mult timp, minunatia de casa a Ceciliei Cutescu Stork, scoasa la vanzare, napadita de vegetatie si aflata intr-o stare avansata de degradare. Visez, in fiecare an, ca cineva o va descoperi si n-o va lasa sa moara. Si cum vacanta nu e vacanta daca nu ajung la ai mei, am mers la Targu-Jiu si am stat in curte, sub bolta de vie, am mancat pepene, si dimineata am cules rosii si ardei din gradina.
Nu mai fusesem de ani buni pe Valea Cernei, si nici la Herculane. Culmea e ca uitasem cat de spectaculos e peisajul, cum soseaua serpuieste printre stancile inverzite. Nu e cu nimic mai prejos decat ce descoperiseram acum cativa ani in Croatia. Ani de zile, drumul dintre Baia de Arama si Valea Cernei era foarte stricat, acum e impecabil, dar, din pacate, santierul nu o sa ajunga pana la Baile Herculane. Si azi, cand te apropii de statiunea care-si are inceputurile pe vremea imparatului roman Traian, ti se taie rasuflarea. Sigur, mai exista peisaje care-i seamana, si in Austria, si in Elvetia. Din glamuroasele Bai Herculane, cu o arhitectura baroca de influenta austriaca, a ramas acum doar un decor de film. O paragina sfasietoare, pe care toti cei pe care i-am intalnit incearca s-o salveze de la uitare, prin povesti si intelegere. Ceea ce fac si eu, oricat de tare mi-ar fi rupt sufletul cazinoul, cladirile vechilor bai termale, galeriile acoperite care faceau trecerea de la un pavilion balnear la izvorul Hebe.
Sa speram ca va veni si vremea cand nu va mai fi nevoie sa inchidem ochii si sa visam la vremuri de demult, ci o sa ne bucuram de cladirile vechi, restaurate cu grija, si readuse la o viata noua, in care kitsch-ul si marlania nu au ce cauta.
MARIUS CHIVU
Mamaliga tibetana
Vacanta mea a avut deja loc, in primavara, cand am traversat trecatoarea Thorung-la, cea mai inalta din lume (5.416 m), la capatul unui trekking prin Himalaya nepaleza, care a durat 22 de zile. In total, am parcurs pe jos aproximativ 400 de km, am trecut prin vreo trei tipuri de clima si vegetatie (desert, vai bolovanoase, paduri tropicale, zapada), am vazut si am mancat animale pe care le vezi numai pe Discovery (nu va recomand, totusi, carnea de iac), am traversat campii de marihuana salbatica (si am aflat ce inseamna magiunul de hasis), am strabatut cateva zile valea raului Kalindaki (cea mai larga din lume), am mancat mamaliga impreuna cu hindusii, tibetanii au impartit cu mine painea lor (care seamana cu gogosile noastre), am aflat ca si in Himalaya cresc corcoduse, macris, loboda si urzici (din care populatiile gurung fac ciorba), am baut galeti de ceai de ghimbir si am mancat un sac de orez, am calatorit alaturi de preoti budisti (traversand desculti si aproape goi muntii inzapeziti, la peste 5.000 m altitudine), am urcat pana la baza ghetarului Gangapurna, am aflat ce inseamna sa nu poti dormi din cauza lipsei de oxigen (si ce vise ai atunci cand, totusi, atipesti), am intrat in templul de la Muktinath (cel mai vechi templu hindus din lume), in Kathmandu am vazut cadavre arse in piete, vaci rumegand pe bulevard, langa munti de gunoaie, si am poposit la templul unde este inchisa zeita in viata a hindusilor... Toata povestea acestei ascensiuni, facuta impreuna cu un prieten din copilarie, va fi spusa intr-o carte ce va fi lansata la targul de carte din toamna.
LILIANA URSU
Vacanta ca sarbatoare
Cand am fost invitata sa scriu aceste randuri, mi-am pus firesc, intrebarea: exista, oare, vacanta pentru scriitori? Si da, si nu. Sigur, ca toata lumea, scriitorul isi face si el planuri de vacanta, mai ales despre locul, locurile mult ravnitei calatorii. Dar vacanta poate, si chiar devine, de cele mai multe ori, acel timp prielnic pentru scris, mult visatul timp degrevat de grijile cotidiene, de graba vietii. Sau vacanta ca sarbatoare, ca timp restaurat, regenerativ si binecuvantat, pe care-l poti afla doar in pelerinajele la sfintele noastre manastiri.
Apoi, e vital sa ajung in fiece vacanta si in locurile radacinilor mele, adica la Sibiu, unde m-am nascut si am copilarit, si de unde se trage neamul Vestemenilor dinspre mama, dar si la Apoldu de Jos, inegalabilul sat dintre dealurile cu vii ale podisului Secaselor, de unde a pornit in lume tatal meu.
Si, din cand in cand, in veri fara de egal, sa strabat fanetele si livezile si coastele impadurite ale Marginimii Sibiului, cu numele lor cu cadenta unui vers sau rau de munte: "Saliste-Gales-Tilisca-Rod-Jina" si, bineinteles, alaturi de ele, "capitala oiereasca", adica Poiana Sibiului, de unde se trage, poate, si bunica dupa tata, sfielnica, frumoasa si harnica Ana Muntean.
Dar sa revin la vara aceasta si la drumul meu pe cararile de apa ale Deltei Dunarii, la mirificul popas de la Dunavatu de Jos, de la pensiunea "Puf & Stuf", nume cu totul romantic si binemeritat. Si la nuferii albi si galbeni si la floarea numita poetic "sageata apei", care ne-au tinut companie pana la splendida, salbatica plaja Perisor, de la Marea Neagra, unde nu poti ajunge decat cu barca (una cu motor desigur) si dupa ce strabati canale si te bucuri de intalnirea cu tantosii pelicani, cu misterioasele egrete si guresii pescarusi albastri.
Si ce bucurie mai mare ai decat pelerinajul dobrogean la sfintele manastiri Saon, Celic Dere si inchinarea la Sfintele Moaste ale Sfintilor Martiri Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos de la manastirea Cocos, comuna Niculitel, si la Sfintele Moaste ale Sfintilor Martiri Epictet si Astion, de la manastirea Halmyris de langa Dunavatu de Jos. Iar despre cartile vacantelor mele, poate intr-o alta pagina a revistei "Formula AS".
Lumea vazuta din vis intr-o zi de vacanta
de la fereastra mea
tinuta deasupra insulei
de patru pescarusi, de patru raze de soare
de patru raze de luna, de patru poeme
scrise pe patru panze de corabii
in patru anotimpuri armonioase
ale unei singure zile de vacanta
lumea se vede ca un preludiu
si o fuga de Bach,
ca o paine calda,
ca un cos cu cirese,
ca un manuscris al lui Boris Pasternak,
aduse de Lena dis de dimineata
pentru noi, poetii,
slefuitorii de lentile,
prin care lumea sa se vada
iar tanara,
iar senina
Si iar trainica.
TRAIAN T. COSOVEI
Mi-e dor de-o vacanta cu tata...
Sunt un turist lenes, atipic, nu-mi place sa fac bagaje, sa rezerv bilete de calatorie, nu suport trenurile, autobuzele, plecarile la ora fixa, multimile galagioase, extaziate de locuri noi si ascunse, nu visez la vacante exotice, unde te intampina fete frumoase cu ghirlande, nu tanjesc dupa tinuturi indepartate, misterioase, pline de romantism, dar nici dupa excursii cu cortul in spate - nu ma imaginez destoinic om al padurii strabatand carari inguste, intunecate, intortocheate si doldora de primejdii imblanite...
De asemenea, vremea vacantelor imaginare cand ma visam personaj al calatoriilor din cartile lui Jules Verne a trecut de mult. Sunt vechi pe planeta asta, prea vechi... Cum am spus intr-un poem de-al meu: "Am urcat Everestul, am coborat Himalaya si am stat la taifas cu saolinii. De la inaltimea camilelor am vazut piramidele, Capul Horn, Tara de Foc, Insulele Feroe... Am citit Manuscrisele de la Marea Moarta si am inotat in Marea Rosie... Am izbit cu tarnacopul in Zidul Berlinului si mi-am lipit fruntea pe un bilet de pe Zidul Plangerii... Cu Magellan am descoperit America si chiar lui Marco Polo i-am fost de ajutor. Doar la Paris n-am fost niciodata si nici nu mi-am dorit sa merg, desi am auzit ca e mai frumos ca o bataie de inima....".
Ma simt bine vara in orasul meu. In lumina calda a amiezii de august, privesc fara dojana cladirile puse alandala, trotuarele sparte, mancate de ploi, muncitorii care toaleteaza copacii la cinci dimineata, cu un zel dubios, fetele umbland frumoase, lenese si senzuale, brat la brat cu flacai in camasi sau tricouri albe, foarte mulate pe corp si purtand pantofi fara ciorapi. Sau pensionarii care n-au mai vazut marea din vremea biletelor prin sindicat, iar statiunile de tratament, din vremea fotografiilor alb-negru, cu caprioara impaiata si cu ochii de sticla. Nu le-a ramas decat plimbarea gratis, cu autobuzul, dotat cu aer conditionat...
Strazile sunt aproape pustii. Doar cate o florareasa mai nelinisteste cenusiul orasului meu, cu florile ei rosii, albe ori roz... din import, desigur. Nu le cumpara nimeni. Un stol de maturatori in uniforme verzi pune stapanire pe cate o intersectie. Sunt galagiosi, beau bere din sticle de plastic, se scuipa, se injura si rascheteaza rigolele orasului, mai mult ridicand in aer praful amestecat cu puful alb al plopilor, chistoace, hartii...
Nu ma pot impotrivi orasului meu, dar, brusc, mi se face dor de vacantele copilariei, de tata si de Delta Dunarii... de pescarii de la cherhana si de barcile lor calafatuite si date cu smoala. Mi-e dor de acel loc singuratic cuprins intre bratul Sfantul Gheorghe si mare... de "nisipurile potopite de soare"... Sa mai privim impreuna, in liniste grea, un luminis cu nuferi, ciulini si carduri de pasari, sau sa tresarim la scheunatul unui pui de lup...
Mi-e dor de felul in care tata ma lua de mana si privea Dunarea, Padurea Letea (cu stejarii ei brumarii, cu frasini, tei si plopi), ori lacurile intinse de-a lungul tarmului, despartite de mare, prin spinari lungi, de nisip. Mi-e dor de bunica de la Somova - femeie aspra si mandra, neclintita in fata vremurilor si a vremii. Vreau sa redescopar mirosurile Deltei, misterul pelicanilor si cerul ei care, uneori, imprumuta verdele apelor.
Mi-e dor de-o vacanta cu tata.
Pagina realizata de