Un manifest periculos
"Studenti, a sosit vremea!". Asa scria pe biletelul care i-a intampinat in anul 1967, intr-o buna zi, dis de dimineata, pe studentii de la Arhitectura care intrau pe portile institutului. Imediat s-a auzit prin tot Bucurestiul ca la Arhitectura se impart manifeste. Au inlemnit tovarasii in birouri, citind rar, apasat, primele cuvinte de pe biletelele care le fusesera aduse in graba mare. Citeau si nu le venea sa creada! "A iesit mare tambalau atunci", se amuza azi Emil Barbu zis "Mac" Popescu, unul dintre autorii textului de pe biletelele impartite colegilor de facultate. "De fapt, continuarea biletelului era ca a sosit vremea sa scapam de inertia care nu ne caracterizeaza! Sosise vremea, spuneam noi mai jos, sa scapam de "Cafeneaua Albina", in care ajunseseram sa ne pierdem zile intregi in fata cate unui pahar de Amalfi, "jumatate vodca, jumatate vermut", si sa facem ceva mai interesant. Venise vremea sa avem un club al nostru, Club A!", povesteste "Mac" Popescu, azi presedintele Universitatii de Arhitectura, modul cu totul iesit din comun in care s-a lansat in epoca ideea infiintarii acum celebrului Club A.
In ghidul turistic american
In acelasi an, 1967, dupa mai multe zile de cautari, Mac Popescu si colegii sai au gasit locul care avea sa le salveze studentia de plictiseala si conformism: un beci de pe strada Blanari, in zona Lipscani, pe care aveau sa-l amenajeze dupa propriul gust si din contributiile studentilor de la Arhitectura. Deschis in '69, Club A era primul veritabil loc de distractie din Centrul vechi, de dupa perioada de glorie din anii interbelici. Aici veneau marile trupe de rock, aici erau cele mai bune spectacole de jazz, aici ii puteai intalni, la o discutie relaxata, pe marii oameni de cultura ai momentului. In anii gri ai comunismului, era singurul loc in care tinerii puteau petrece de voie pana dimineata, "cand circulau autobuzele". Prin anii '70, cand incepuse sa se mai miste cate ceva prin Centrul Vechi, sa fie restaurate unele obiective culturale si sa apara un mic vad comercial, Club A era deja punctul terminus al circuitului turistic. "Club A", povesteste cu mandrie "Mac" Popescu, ajunsese atunci sa fie citat ca o destinatie din Bucuresti care nu trebuie ratata, intr-unul dintre cele mai prestigioase ghiduri turistice americane!
Varf de atac: studentii de la Arhitectura
- Domnule Mac Popescu, ati prins studentia anilor '60, in Bucuresti. Azi, tot studentul fuge in Centrul vechi cand vine vorba sa bea o bere, sa "ude" un examen luat sau sa-si inece amarul dupa un esec amoros. Cum era Centrul vechi pe vremea studentiei dumneavoastra?
- Pe vremea aceea, Centrul istoric nu era marcat ca existenta pe harta Bucurestiului. Era doar nostalgia celor mai in varsta, care isi mai aminteau de momentele de glorie, din perioada interbelica, ale zonei respective. Treptat, din ce in ce mai mult, in mediul meu profesional, printre arhitecti, a inceput sa se vorbeasca despre Centrul vechi, despre faptul ca orice capitala care se respecta trebuie sa aiba un Centru vechi. Si imi aduc aminte ca prin anii '70, oficialii vremii discutasera despre Centrul vechi, iar in acest context, s-au prevazut niste sume pentru investitii in refacerea unor cladiri si pentru redarea lor unui circuit comercial. Din pacate, proiectul nu a fost dus la bun sfarsit. S-au pus la punct, in schimb, o serie intreaga de magazine si restaurante. Chiar noi, studentii, am amenajat vreo sapte magazine la acea vreme... Am incercat sa facem ceva mai avangardist, mai special, mai dupa reviste. Infiintaseram in 1970 un Centru Studentesc de Studii si Proiectari, ceea ce era un unicat pentru vremea respectiva, si prin el am derulat mai multe proiecte de reamenajari de spatii comerciale in Centrul vechi. A fost o initiativa care ne-a dat prilejul sa afirmam scoala de arhitectura in peisajul contemporan al acelor vremuri. Ce am facut noi atunci a avut ecouri extraordinare...
- Studentii de la Arhitectura par sa fie intotdeauna in frunte, printr-un fel de a fi degajat si creativ...
- In mod cert, clubul pe care l-am deschis noi atunci, faimosul Club A, a creat o efervescenta deosebita, a adus emulatia care ne-a dat ocazia sa ne afirmam. Imi aduc aminte ca din 1.200 de studenti cati erau atunci la Arhitectura, 1.000 aveau de facut cate ceva in interesul comunitatii. Cei de la Arhitectura eram o asociatie de studenti extrem de puternica si de neconventionala.
- Cum v-a venit ideea de a deschide un club si cum ati reusit sa dati drumul acestui proiect atat de indraznet pentru anii '60?
- In 1967, fusesem intr-o excursie in Polonia, o tara care era, la vremea respectiva, extrem de deschisa cultural si artistic, iar cluburile lor studentesti erau notorii. Le-am vazut atunci cu ochii mei, le-am cercetat cu atentie... Nu asa voiam eu sa fie clubul nostru, dar am venit cu idei bune de acolo. Cand am lansat ideea sa facem un club, toti colegii au inceput sa caute si sa se zbata. De la inceput am zis asa: ne trebuie ceva la subsol, aveam cumva ideea ca la subsol suntem mai protejati, voiam sa fie ceva aproape de facultate, iar daca se putea sa fie in Centrul vechi, era chiar perfect!
Beciul de pe Blanari
- Cum ati gasit locul?
- Din pura intamplare! Vazusem o usa deschisa pe Blanari, aerisea cineva acolo. Am intrat si am dat peste subsolul unei cladiri, o pivnita abandonata la ora aceea. Nu era nimic, nu avea nici pardoseala! Cum, ca studenti la Arhitectura, aveam oarecare intrari, am fost la directorul Directiei Comerciale pe Bucuresti si i-am explicat ca vrem sa facem o amenajare. Am mai beneficiat si de conjunctura miscarilor studentesti din Franta. Nu pot sa omit treaba asta: autoritatile erau destul de atente cu noi, mai cu seama in acei ani, '68-'69... Apoi, am avut si sansa ca fata ministrului Comertului de atunci sa fi fost colega cu noi, la Arhitectura! Astfel am obtinut spatiul. Dar asta era doar inceputul. Pentru amenajarea lui, am strans bani de la colegii din institut.
- Cum a prins ideea?
- Am reusit sa strang de la membrii fondatori aproape trei sferturi din costurile de amenajare a spatiului. Pentru mobilier, m-am gandit foarte realist: nimic nu rezista la studenti! Asa ca am gasit un depozit de butoaie din stejar special, cu blat de 5 centimetri grosime. Am facut cu mana mea un mobilier care a durat 30 de ani! Am si expus, de altfel, mobilierul, la prima Bienala de Arta Decorativa de la Dalles. Pe 30 sau 31 decembrie 1968, am facut rost de un camion si am transportat mobilierul la club, dar nu am avut cu cine sa il cobor, era vacanta. L-am coborat singur! Pe urma, am stat 3 luni de zile in contact cu studentii, un fel de consultare a societatii civile, timp in care discutam despre cum ar trebui sa functioneze clubul. Atunci ne-a venit ideea de a face, in fiecare din cele sapte zile ale saptamanii, cate o seara diferita, pornind de la premisa ca noi, ca arhitecti, trebuia sa fim in contact, ca meserie, si cu teatrul, si cu muzica... Am pus zi de teatru lunea, martea era poezie, muzica... Mari nume, ca Beligan sau Nichita Stanescu, s-au perindat pe la noi prin club. A fost o pleiada de mari oameni de literatura si de arta care veneau cu placere, pentru ca descopereau un alt ambient, o lume deschisa, care pentru ei insemna o speranta. Asta mi s-a parut mie extraordinar, faptul ca am mentinut in permanenta aceasta flacara a sperantei. Asta a si facut ca proiectul sa traiasca. Miercurea era ziua social-politica, invitam tot felul de politicieni care puteau vorbi mai lejer, mai fara perdea, pentru ca era un cerc inchis. Joia, zi de jazz, vinerea, zi de cinemateca, sambata zi de dans, iar duminica era ziua membrilor fondatori.
Primul festival de muzica pop-rock
- Club A era un club inchis, doar pentru cei de la Arhitectura. Cum i s-a dus, totusi, faima in intreaga tara?
- A fost un club inchis de la bun inceput. Regula era asa: o data pe saptamana putea sa intre cate un student de la alta facultate, adus de catre unul dintre membrii fondatori. Fructul acesta oprit ne-a ajutat foarte mult. Pe de o parte, ne-am protejat de imixtiunea strazii. Apoi, fiind circuit inchis, multi tanjeau sa ajunga in Club A. Iar cand reuseau, plecau de acolo marcati. In plus, in Centrul vechi aparusera intre timp niste restaurante mai elegante, incepuse renovarea Palatului Voievodal si restaurarea altor monumente istorice. Reperele deja existente - Stavropoleos, Biserica Doamnei, Hanul lui Manuc - intrasera intr-un circuit turistic, chiar daca zona nu era pregatita pentru turism nici cat e ea in zilele noastre. Ei bine, in acest circuit, Club A era un fel de punct terminus. Imi aduc aminte ca intr-un ghid faimos care aparea in Statele Unite, cand era vorba despre Bucuresti, scria: "Nu cumva sa omiteti sa treceti prin Club A!". Era prima noastra citare internationala!
- Tot din Club A a pornit festivalul de pop si folk...
- Am avut la Casa de Cultura a Studentilor, in '69, sase zile de spectacole, iar gala finala a fost la Sala Palatului. In '71, am facut sapte zile la Sala Palatului. Sapte zile si sapte nopti, de fapt! Sala avea 3.500 de locuri, iar acolo au intrat 5.000 de persoane. Iar in jurul Salii Palatului mai erau poate chiar 7.000 de oameni. A iesit un scandal urias, am fost chemat la Sectia de Propaganda a Partidului Comunist si mi s-a spus sa nu-i prezint in cadrul galei pe Dorin Liviu Zaharia si pe altii. Eu m-am consultat cu juriul si am dat drumul numelor interzise. Drept care, nu am mai auzit de pop si folk doi ani de zile... Oricum, prin Club A au trecut in anii aceia toate numele importante ale muzicii tinere: Rosu si negru, Romanticii, Mondial, Cromatic, tot ce era mai bun.
- In ce relatii ati ramas cu cei care conduc Club A in zilele noastre?
- Am ramas in relatii bune. Ma simt obligat sa trec pe acolo, sa fac observatii, sa-i cert daca e cazul, vin cu studentii, deci am ramas un animator. Mi-am asumat rolul de a le vorbi studentilor despre istoria clubului si ma bucur cand ii vad ca se implica in actiuni, ca si colegii mei de pe vremuri. Desi au trecut 40 de ani de atunci, aura Clubului A inca arde.
Fotografiile autorului si imagini de arhiva de pe www.cluba.ro