- L-ati vazut anul trecut, in tragi-comedia "Nunta in Basarabia", unde a avut rolul principal. Il mai puteti vedea in "Crima si pedeapsa", la Teatrul Bulandra, si, din octombrie, la Teatrul Odeon, intr-un spectacol de Razvan Mazilu. Foarte bun actor de scena, Vlad Logigan isi alege rolurile cu grija, ca sa ne surprinda mereu. A intrat primul pe lista la UNATC, a absolvit doi ani intr-unul singur si a terminat sef de promotie. Dar nu face caz de asta si se fereste de presa. Daca n-o spune el, o spunem noi: de numele lui veti mai auzi -
"Nu da atentie laudelor, ca te strica"
- Actoria e o arta fascinanta. Cum ai ajuns la ea? De ce te-ai facut actor?
- Eu nu m-am apucat de teatru fiindca visam sa fiu Al Pacino. Eram destul de mic de altfel, in clasa a cincea, si mergeam la un cerc de teatru din Iasi, la care mersese si actorul Marius Manole. El era ceva mai mare decat mine. Cand a trebuit sa trec la liceu, s-a intamplat sa fac parte din prima generatie care s-a bucurat de specializarea Teatru, care se infiintase atunci la liceele de arta. Eu eram impotriva tuturor materiilor: nu eram bun la nimic, nu-mi placea nimic. Asa ca teatrul mi s-a parut ca merge. Mi s-a parut ca nu-mi tulbura lenea si confortul. Sunt un mare lenes.
- Cat de lenes? Daca te-ai compara cu marii lenesi ai literaturii...
- Nu sunt un lenes din spita lui Oblomov, sunt un lenes activ, care mai degraba e dispus sa faca un lucru cat poate de bine din prima, de teama ca nu cumva sa mai trebuiasca sa se intoarca a doua oara la el. (rade) Asa ca in momentul in care a trebuit sa aleg la ce facultate sa merg mai departe, cum nu-mi placea aproape nimic, am stat de vorba cu mama, si ea m-a sfatuit sa aleg ce cred eu ca as putea sa fac in viata, fara sa-mi vina sa ma impusc peste 10 sau 20 de ani. Si mi-am zis ca doar de teatru nu m-as plictisi. Aud foarte des si ma mir ca oamenii spun ca ei au stiut dintotdeauna ca voiau sa devina actori. Eu cred ca la varsta aceea sunt alte lucruri in joc. E si instinctul, e si intamplarea.
- Te alinti ca esti lenes, dar se spune despre tine ca ai intrat primul la UNATC si ai si terminat sef de promotie. Nu-i putin lucru. Nu esti prea modest?
- Pai, tot din teama. Hahaha! Tot auzeam ca la Bucuresti se intra greu, ca e plin de pile, asa ca mi-am zis: ok, si ca sa ma asigur, o sa dau in paralel si la Cluj. Apoi am mai stat o vreme si m-am gandit bine, bine, dar daca nu intru nici la Bucuresti, nici la Cluj, n-ar fi mai bine sa ma asigur eu si sa dau examen si la Iasi? Si uite asa, s-a intamplat ca am intrat primul la toate trei! Am fost foarte bucuros, mi-am facut bagajul si am venit la Bucuresti. Cat despre modestie, e mai sanatos ca laudele sa treaca pe langa tine, sa nu le dai atentie, ca te strica. Te fura, te lipsesc de ceva esential. Sanda Manu ne-a spus in facultate: "Cand ati venit sa faceti teatru, aveati ceva in cap. Ramaneti la aia, nu mai adaugati si alte motive in plus".
"Esti din Bucuresti?" "Da!" "Imi pare rau"
- Te bucura ideea de a locui intr-un oras mare?
- Bucurestiul nu-mi place. Olga Tudorache a facut liceul de fete in Iasi si apoi s-a mutat la Bucuresti si-mi spunea: "Dragul meu, nici la 80 de ani nu pot sa spun ca aici e acasa". Si mie mi se pare cam urat si gri orasul asta, e plin de oameni grabiti. In Iasi, nu-mi inchide nimeni usa la autobuz in fata, daca vede ca am alergat dupa el, nu ma injura si nu ma scuipa nimeni, daca vede ca trec strada mai incet. Acolo, oamenii au mult mai mult bun simt. Bucurestiul m-a schimbat si sper ca nu in foarte rau, dar m-a schimbat, asta e cert. Pana la urma, esti suma oamenilor pe care ii intalnesti si a locurilor prin care treci. Cand ma intorc la Iasi, constat ca am alt ritm decat cei de acolo, ca nu mai am aceeasi rabdare cu oamenii ca inainte. Acolo, si simtul umorului e altul. Aceeasi gluma, la care moldovenii mei s-ar tavali de ras, aici ar putea parea cinica. Iesenii sunt mai dispusi sa faca haz de necaz, bucurestenii sunt mult mai rigizi. Exista si o gluma pe tema asta: "Esti din Bucuresti?". "Da!". "Imi pare rau!" (rade). In fine, acum exagerez, desigur. De altfel, nu sunt convins ca voi ramane definitiv in Bucuresti. Eu nu sunt angajatul nici unui teatru, n-am acceptat, pentru ca nu mi-as plati nici chiria. Lucrez numai pe proiecte si sunt, in schimb, angajat la Universitate, unde predau actorie si-mi termin doctoratul anul viitor.
- Cum te simti in postura de profesor?
- Am plecat in profesorat cu gandul ca nu e rau sa ai o carte de munca agatata undeva. Si lucrand, structurand informatie pentru ei, mi-am dat seama ca si eu mi-am lamurit pe parcurs foarte multe lucruri. Am un curs de trei ani si mi se pare ca e putin, ca nu-mi ajunge timpul sa le explic tot ce as vrea sa le explic. Fiecare student vine din alta zona (unul a facut Litere, a citit mult, dar se deschide mai greu pe scena, altul e mai golanas, dar ii lipsesc lecturile, altul are umor, dar nu se descurca la miscare). Eu trebuie sa caut limbajul fiecaruia, sa le creez situatii revelatoare, care sa-i ajute sa afle cine sunt si cum sunt, sa-i ajut sa descopere cheia proprie, nu sa le imprumut cheia mea.
"Daca in lumea de zi cu zi, 1+1 fac doi, in teatru pot sa faca 4"
- Te ajuta teatrul sa te gasesti ca om, sau toate mastile, toate rolurile prin care treci nu fac decat sa te indeparteze de tine, cel adevarat?
- Nu stiu daca m-am pierdut, ca sa ma gasesc. Dar ca sa ma inteleg, da, ma ajuta in continuare. De fapt, te pierzi mereu si te regasesti mereu, si asta nu numai in actorie. Esti in miscare permanenta. Chiar si negasind nimic, prin faptul ca tu cauti, te schimbi... Teatrul, ca si literatura, are de-a face cu o zona foarte neclara. Daca in lumea noastra de zi cu zi, 1+1 fac doi, in teatru, pot sa faca si 3 sau 4. Uneori, se intampla ceva, se leaga ceva, ceva ce iti scapa. In serile reusite nu stiu exact sa explic ce-am facut. Actorii batrani spun ca se coboara ingerul. Eu nu prea cred in ingeri, nu ca as fi ateu... Stiu doar din experienta ca de mine depinde ca 1+1 sa faca 2, ca, daca am putin noroc, se intampla magia aia si fac 3. Iar daca indraznesc sa vreau de la bun inceput sa faca 3, o sa ma trezesc ca fac -1. (rade)
- Cu ce lucreaza un actor?
- Cu tot ce gaseste in jurul lui si cu tot ce gaseste in interiorul lui: cu frici, cu bucurii, cu complexe, cu frustrari, cu suferinte, cu euforii. Daca eu nu ma cred pe mine, nu pot iesi in fata salii. Partea buna e ca, din start, mersul la teatru e un joc. Stii ca e o conventie, si atunci ti-e mai usor sa scoti niste lucruri din adancul tau. Niste trairi pe care nu ti-ai permite sa le lasi la iveala in fata prietenilor, poate. Si, oricum, nu scoti de acolo chiar frica ta, scoti o frica similara cu a ta, ca sa spui povestea cat mai credibil. Si, spunand povestea, spui de fapt povestea ta personala. Eu n-as mai juca daca n-as avea convingerea ca incerc sa spun ceva, cu fiecare rol. Ion Cojar spunea ca toate personajele lumii exista deja in fiecare actor. Tot ceea ce conteaza e cautarea si felul in care reusesti sa le scoti la iveala.
- Dintre toti, actorii par cei mai siguri pe ei. E doar o masca, sau actoria chiar iti da mai multa incredere in tine?
- Avem si noi blocajele noastre, chiar daca unii o fac introvertit, iar altii o fac ca fazanul, isi umfla penele ca sa nu vezi cat le e de frica. Probabil avem si mai multa incredere in noi. Dar dupa ce te-a dezbracat Ducu Darie in fiecare seara in fundul gol, pe scena, si te-au vazut 300 de oameni, e greu sa ti se mai faca rusine ca ti-a zis unul ca esti prost. Am si eu temerile si neincrederile mele, dar niciodata pe scena.
- Spune-mi trei lucruri de care ti-e frica.
- Uite unul grav de tot: singuratatea. Mi-e frica sa fiu singur si sa raman un om singur, sa traiesc singur si sa-mi vina sa ma dau cu capul de pereti. Stiu ca multi artisti justifica singuratatea la care ajung prin faptul ca s-au dedicat, total, pasiunii lor. Nu cred in asta. Nu pot vedea lucrurile asa. Eu vreau oameni in jur, oameni cu care sa vorbesc, sa rad, si o sa vreau si familie si copii la un moment dat. Mi-e dor sa ma intrebe cineva, cu adevarat, ce mai fac, si sa nu se sperie daca ii si dau un raspuns real. Azi se comunica asa: "Buna, ce faci?". "Bine, dar tu?". "Bine!". Bine, bine, dar tu ce faci, ce mai faci, de fapt? Ce e in sufletul tau? Mai grav e ca am inceput sa ma ascund si eu, intreband la fel. Si, uneori, cand chiar incerc sa intreb real, constat ca oamenii sunt de-a dreptul derutati, parca ar vrea sa spuna: "Hai sa nu vorbim despre asta acum, sa nu ne scormonim acum maruntaiele". S-a ajuns la o voluptate a insingurarii, la neputinta de a mai iesi din ea.
"Femeile adevarate sunt tot mai putine"
- Deunazi, ai postat pe Facebook un mesaj in care te aratai dezamagit ca in jurul tau gasesti tot mai multe fufe si tot mai putine femei.
- Da, ori ele se ascund undeva unde eu nu le gasesc niciodata, ori dau eu numai peste varianta proasta, aia cu defect din fabrica. Femeile adevarate sunt tot mai putine.
- Fa-mi un portret al femeii care te-ar putea emotiona.
- Femeile, ca si rolurile, sunt diferite, la varste diferite, azi te poate atinge ceva ce maine nu te mai atinge. Trebuie sa gusti, ca sa vezi daca iti place.
- Esti indragostit acum?
- Nu-s indragostit mai niciodata. Nu stiu de ce. Ultima data m-am indragostit acum trei ani. Poate ca problema e la mine, poate ca ele au tot ce le trebuie, dar nu ce caut eu. Mai ies si eu, in cate o seara, cu una. Discutam de forma, glumim de forma si sarim peste vanatoare, direct la iepurasul din cuptor. Daca nu te-ai prea straduit cu vanatoarea, nici iepurele nu te mai satisface. Oamenii isi pun prea multe masti si rateaza iubiri posibile, din frica. Din frica de a te deschide in fata celuilalt si a-i spune: uite, mai, pe mine aici ma doare. Si pe tine unde te doare? Hai sa vedem cum ne protejam unul pe altul, cum ne aparam ranile de lumea intreaga.
- Ce faci cand nu joci teatru?
- Ma trezesc, beau cafea. Daca nu am repetitii de dimineata, imi place sa dorm mult. Functionez mult mai bine seara, m-am si nascut seara, pe la 8.30, adica ora la care am spectacol. Dimineata... himmm... nu stiu, zau, cine a inventat dimineata. (rade) Citesc, ma uit la filme, ma plimb prin oras. Cand nu am spectacol si repetitii, petrec ca un maniac. Elevii mei au fost socati sa ma vada prin cluburile unde merg si ei, dansand ca nebunul, pe mese. Asta, pentru ca la clasa sunt foarte serios si nu accept scuze, dar asta spre binele lor.
Extemporal
- O carte la care te reintorci mereu.
- "Munca actorului cu sine insusi" - K.S. Stanislavski
- Defectul pe care te straduiesti sa ti-l infranezi.
- Autosuficienta.
- Ultimul lucru care te-a facut fericit.
- Ultimul spectacol jucat.
- Obiceiul la care nu poti renunta.
- Cafeaua.
- Cand ai plans ultima data si de ce?
- Asta nu e treaba nimanui, decat a mea. (zambeste)