N-as putea sa spun acum in ce moment mi-am dat seama de ceea ce se intampla. Poate sa fi fost intr-o dimineata, cand il urmaream cum isi bea cafeaua, inainte de a merge la lucru. Poate ca primul semn sa-l fi avut atunci cand el era foarte preocupat de ceva si nu-si dadea seama ca eu ii pandesc cu mare atentie fiecare miscare si fiecare reactie. Sau poate ca, de fapt, nici macar n-am vazut vreun semn, ci am simtit numai, cu acel al nu stiu catelea simt cu care natura le-a inzestrat pe femei, am simtit, asa cum simti ca vine ploaia dupa cum se misca frunzele pomilor, am simtit intr-o buna zi ca barbatul meu nu mai este doar al meu. Ca, dintr-o data, tocmai acele gesturi mici pe care le vedeam de atatia ani, mereu la fel, pe care le judecam ca pe un fel de "uniforma" a lui si le identificam cu el, nu imi mai spuneau nimic, imi erau dintr-o data straine. Ba mai mult, acele gesturi pe care i le-am copiat pana la asemanare aproape perfecta, inconstient, ani de-a randul, fara sa-mi propun anume acest lucru, si care au ajuns sa para atat de ale mele, atat de autentice, incat multa lume ne spunea ca semanam, de parca am fi frati, tocmai ele l-au tradat, pentru ca, la un moment dat, se parea ca il stingheresc, ca se fereste de ele, ca incearca sa le elimine constient din comportamentul lui. Era, cu siguranta, o incercare a lui de a se rupe de ceea ce ne lega, era o incercare de a se detasa de universul in care traiam.
Sigur ca este posibil ca ceea ce va dezvalui acum sa nu fie decat niste proiectii ale mele asupra anumitor momente din trecut, pe care azi le judec cu totul altfel decat atunci, cu mai mult calm si detasare. Cert este ca, asa cum va spuneam, intr-o buna dimineata, am realizat ca sunt in fata unei realitati pe care nu numai ca nu-mi puteam inchipui ca va exista vreodata, dar care nici macar in gluma nu fusese pomenita vreodata intre mine si barbatul meu. O realitate pentru care nu eram deloc pregatita si care ma facea sa ma intreb mereu, mecanic, de ce trebuia sa mi se intample si mie asa ceva.
Repet, n-aveam dovezi clare, dar starea nelamurita si nedefinita in care traiam m-a facut sa trec de la disperare la teama, apoi la curiozitate si, la urma, la izolare. Erau multe lucruri neclare intre noi, si atunci, in acea perioada, in care traiam cu toate simturile activate la maximum, pentru a prinde din zbor orice adiere de necredinta, orice suflu de tradare, orice soapta mincinoasa, atunci, mai mult ca altadata, am realizat cat este de important ca lucrurile sa fie clare si limpezi intre doi oameni, cu atat mai mult cu cat este vorba despre un sot si sotia lui. Ce mare lucru este sa poti avea incredere deplina in omul langa care traiesti! Si cat de usor se poate pierde aceasta stare de totala incredere, de totala incredintare a vietii tale in mainile omului pe care-l iubesti!
Am continuat o vreme sa ard in cea mai dureroasa incertitudine si nesiguranta, pana intr-o zi in care temerile mele s-au adeverit, din pacate. Barbatul meu traia cu o alta femeie. Iar stirea am aflat-o dintr-o scrisoare chiar de la ea. Abia atunci am inteles falsul vietii noastre din ultimul timp. Gesturile lui care nu mai spuneau nimic, pentru ca isi pierdusera emotia. Pupatul pe frunte la despartirea de dimineata, inainte de a merge la lucru, imbratisarea din ce in ce mai neutra, seara, dupa intoarcerea acasa. Devenisem doi vecini de apartament, doi vecini de strada, doi vecini de viata, care se salutau respectuos la plecare si-si zambeau obosit la sosirea acasa.
Intoarcerea la matca
Nu eram foarte tineri in momentul in care s-au petrecut intamplarile pe care vi le povestesc. Trecusera deja vreo doisprezece ani de la nunta noastra, depasisem adica acei primi ani de incercari si tatonari, care sunt in orice casatorie, oarecum mai animati. Ajunsesem la un fel de echilibru in care, trebuie sa recunosc, ne instalasem amandoi cat se poate de comod, pana sa aflu eu de tradare. Inainte de asta, zilele noastre se scurgeau cat se poate de banal, cam dupa aceeasi reteta: serviciul, zi de zi, sambata, intalnirea cu prietenii, duminicile, vizitele pe rand, cand la unii, cand la altii dintre parinti. Verile, mereu la acelasi hotel de pe malul marii, si iernile, la aceeasi pensiune de munte. Fara surprize, fara abateri, fara devieri. Cu atat mai mult am fost surprinsa in dimineata in care am avut clare dovezile infidelitatii barbatului meu.
Dar, desi am stiut ca din acel moment viata mea se va schimba, nu i-am spus ca stiu adevarul. Mi-era oarecum teama ca, odata exprimate, durerea si furia mea vor rupe bariere pe care nu le-as mai fi putut pune la locul lor niciodata. Asa ca mi-am propus sa astept, desi traiam un calvar. Dumnezeu nu ne-a dat bucuria unor copii, asa ca m-am trezit singura in fata unei realitati dure si nu stiam cum e mai bine sa reactionez. Imi trebuia un ragaz de timp, ca sa pot judeca lucrurile cat mai bine, si-am hotarat sa ma duc la o prietena care locuia in orasul in care l-am cunoscut pe barbatul meu, cand eram amandoi la scoala.
Am crezut ca intoarcerea la momentul de debut al relatiei noastre, intoarcerea la matca, intr-un fel, ma va ajuta sa ma detasez de vestile noi pe care le aflasem si ca voi putea lua o decizie corecta in ceea ce priveste viitorul relatiei noastre. M-am gandit ca timpul este un sfetnic bun. Pe de alta parte, am sperat ca acea calatorie ma va ajuta sa ma regasesc pe mine, cea de atunci, cand l-am cunoscut pe el, sa inteleg ce ne-a facut sa stam impreuna, sa ne dorim sa ne casatorim si ce s-a intamplat cu noi, de am ajuns in acel impas. Poate ca sunteti tentati sa-mi spuneti ca ar fi fost normal sa am mai intai o discutie cu barbatul meu despre ceea ce aflasem. Sigur ca asa ar fi trebuit sa fac, daca as fi fost pregatita sa accept o realitate care imi zdruncina toata existenta. Dar asa cum am mai spus, nu eram pregatita pentru asta, nu-mi doream un scandal intre noi, nu-mi doream o discutie de suprafata, voiam sa trec in cumpana toate alternativele, ca sa vad nu numai ce este de facut mai departe, ci si unde am gresit, pentru ca era clar ca undeva am gresit amandoi. N-a fost o perioada frumoasa din viata mea, insa doua intalniri pe care le-am avut atunci, in acea calatorie, m-au facut sa vad dintr-o data cu alti ochi relatia dintre noi si sa iau hotararea pe care nu am regretat-o apoi niciodata.
Puii de cuc
Mai intai, in trenul care ma ducea catre orasul prietenei mele, am aflat povestea intoarcerii din razboi a unui taran dintr-un sat bistritean. Nu stiu daca barbatul care ne-a povestit-o era ruda sau prieten apropiat cu taranul acela, dar, dupa detaliile pe care le stia despre casa omului si despre familia lui, dupa felul in care a povestit acele intamplari, cred ca nu era deloc strain de ele. Cu siguranta, intamplarile pe care ni le-a povestit nu au fost unice in acei ani de dupa razboi. Multi barbati s-au intors de pe front si au gasit, dupa ani de absenta, unul, sau doi, sau chiar mai multi copii in plus fata de cei lasati la plecare. Vremurile dure pe care le traiau au cerut tribut in cele mai neasteptate moduri. Barbatul despre care e vorba a luptat trei ani in razboi, apoi a fost luat prizonier si deportat in Siberia, inca patru ani. Povestea lui, spusa telegrafic, e simpla: a scapat, fugind din lagar si intorcandu-se pe jos de acolo pana acasa. A facut drumul numai noaptea, pentru a nu fi prins. Cand a ajuns in apropierea casei lui, a stat ascuns in padure o zi si o noapte, pentru a vedea daca mai locuieste cineva in casa, daca nu cumva iese sau intra vreun barbat in casa, ceea ce ar fi fost un semn clar ca sotia lui, crezandu-l mort, s-ar fi recasatorit. A marturisit mai tarziu ca daca ar fi vazut vreun barbat in curtea lui nu s-ar mai fi aratat, tocmai pentru a nu distruge linistea femeii lui. Numai dupa ce s-a convins ca acasa erau doar ea si copiii, a indraznit sa se arate la fata. Nevasta lui l-a primit cu emotie si uimire, iar copiii pe care-i lasase mici, cu spaima si curiozitate. Dar pe langa cei pe care-i stia oarecum, in fata lui a venit si unul mai mic decat ceilalti, cam blonziu. N-a avut puterea sa intrebe direct ce-i cu el, s-a uitat doar intrebator la nevasta lui, cerandu-i, din ochi, un raspuns. Si ea i-a raspuns domol, cu capul in pamant (si aici reproduc intocmai vorbele omului din tren), "Apai si aiesta ii tat a nost...". Dupa o tacere grea, care s-a lasat peste curtea in care pruncii stateau insirati, asteptand, barbatul intors din razboi a spus calm, impaciuitor: "No bine, dara, a nost sa fie!". Si-asa, puiul de cuc, blonziu, nesemanand prea mult cu fratii lui, a ramas sa poarte si el numele eroului intors acasa. Povestea aceasta mi-a dat o alta imagine despre toleranta si ingaduinta intre un barbat si o femeie. Sigur ca in vremea aceea erau alte conditii, ca poate apropierea de moarte, nesiguranta fiecarei zile dictau oarecum comportamentul tuturor, ca oamenii nu se impiedicau de lucrurile marunte, ca-si implineau rostul, ca un semn ca se pot opune mortii si disparitiei. Aceasta a fost prima poveste care m-a pus pe ganduri. A doua a fost mult mai tulburatoare.
Al doisprezecelea fiu
Am aflat-o de la un bun prieten din copilarie, in aceeasi zi in care am ascultat povestea din tren. Stiam ca sunt unsprezece frati, toti absolventi de scoli bune si facultati serioase, toti oameni asezati la casele lor. Parintii lor, ramasi singuri dupa plecarea copiilor, parasiti intr-un sat de munte, neajutorati, si-au inecat batranetile in alcool. Dupa ce-au avut o casa plina de copii, s-au trezit singuri, cu bucuria rara a intalnirilor sporadice cu unul sau altul dintre ei. Intr-una din zilele in care prietenul meu a ajuns in sat, tatal lui, usor alcoolizat si melancolizat, i-a povestit ca mai are un copil, despre care nimeni din familie nu mai stie. Demult, s-ar fi dus la o nunta, in vremea in care nevasta lui tocmai era insarcinata cu unul dintre cei unsprezece copii "oficiali". Acolo, dupa mai multe ceasuri, s-ar fi apropiat de el o femeie, impreuna cu barbatul ei si, dupa ce l-au intrebat de una si alta, daca mai are copii, caci o vazusera gravida pe nevasta lui, daca sunt sanatosi, l-ar fi rugat pe el sa le faca si lor un copil. Dintr-o pricina anume, barbatul femeii nu putea avea urmasi, dar isi doreau mult unul si au gasit, prin buna intelegere, solutia aceea, care a adus implinirea fireasca in familia lor. Tatal prietenului meu a stat cateva ceasuri cu femeia aceea, femeia a nascut un baiat la vremea potrivita si povestea s-a terminat, astfel, pentru toti. Secretul acesta nu l-a stiut pana atunci nimeni, in afara celor "trei" parinti. Eu l-am aflat exact in momentul de cumpana al vietii mele, moment in care trebuia sa decid daca raman in continuare langa barbatul meu infidel sau daca ne despartim. Povestile acestea, pe care Dumnezeu mi le-a scos in cale exact atunci cand trebuia sa iau o hotarare mare in viata mea, m-au ajutat foarte mult. Le-am intors pe toate fetele, m-am pus in locul personajelor, le-am interpretat, le-am cautat un alt final decat cel real. Am incercat sa scot din fiecare ceea ce m-ar fi putut ajuta in situatia in care eram. Nu stiu daca oamenii aceia s-au iubit cu adevarat, nu stiu daca felul in care au reactionat ei venea ca o urmare fireasca a vremurilor nesigure in care traiau si in care, mai mult decat dragostea, conta datoria implinita fata de familie. Usurinta cu care au trecut peste fapte pe care noi astazi le-am judeca extrem de sever, ingaduinta fata de intamplari care pot marca o viata definitiv, toate acestea m-au facut sa ma intreb daca nu cumva relatia mea cu barbatul meu avea la temelie, dincolo de obisnuinta derivata din dragostea de inceput, doar un fel de egoism si-o limitare saracacioasa strict la cele lumesti. Sa accepti senin un copil care nu este al tau, sa-i ceri unui barbat sa-i faca nevestei tale un copil sunt semne de generozitate superioara, care depasesc existenta marunta si comuna. Am invatat insa din cele doua povesti ca, uneori, dragostea se ascunde in intamplari neverosimile. Am invatat ca dragoste adevarata este atunci cand nu-i pui piedici celui de langa tine in incercarea lui de a se cauta pe sine. Nu oprindu-l sa faca ceva il ajuti, nu interzicandu-i ceva il faci sa fie mai al tau, ci doar oferindu-i acea libertate care-l ajuta sa se cunoasca mai bine, sa se detaseze pentru a putea apoi sa te cuprinda in universul lui. Dar ce durere! Ce greu platita intelepciune!
M-am intors la barbatul meu fara sa-i spun nimic. Intre timp, cred ca si povestea lui se sfarsise, fiindca a fost bucuros sa ma vada intrand in casa. M-a imbratisat, cu tandrete, de data asta, si ochii i s-au umezit. N-a fost, totusi, usor. Mi-am reluat locul langa el, cu eforturi uriase, cu chin si nopti inlacrimate in singuratate. Cu rabdare si cu intelegere pentru ratacirea prin care a trecut. Dar ma bucur ca am avut puterea sa trec peste toate si sa am rabdare ca si el sa inteleaga, pana la urma, ca o luase pe un drum gresit. Oricum, imi pare bine de decizia mea. M-a costat suferinte si umilinte, dar casnicia mea e astazi ca la inceput. Vie! Daca ai rabdare, poti descoperi dragostea si acolo unde focul pare stins de multa vreme. Totul este sa arunci la gunoi balastul prejudecatilor comune, sa ai rabdare si sa sufli in taciunii acoperiti de cenusa. Vei fi mirat cat de vie poate fi flacara noua, ce joaca peste trecut.
VIORICA T.
Reproduceri dupa picturi de Mircea Deaca