Saptamanile acestea am avut norocul sa stau la Mogosoaia mult mai mult decat o facusem pana acum. In Bucuresti, canicula era in toi, dar la umbra vechilor gradini si alei, am putut sa ma incarc pe indelete de tainele si de farmecul Palatului. O saptamana intreaga n-am iesit din perimetrul acela de vis vechi, vis incins in ziduri rosii, de caramizi brancovenesti. Si poate ca asa m-am mai apropiat putin de inefabilul Mogosoaiei, pe care tot incerc sa-l dibui de cand am calcat prima data in curtea brancoveneasca, transformata de Martha Bibescu intr-un adevarat paradis. Un loc tainic, de regasire, tesut de umbrele unor amurguri petrecute demult. Pentru mine, Mogosoaia a fost dintotdeauna piatra nestemata a Bucurestiului. Stralucirea aristocratica a domeniului a urcat sau a coborat solidara cu aceea a Capitalei. Iar de vreo zece ani, vechea stralucire a Palatului Marthei Bibescu a reinviat aproape cu totul. La renasterea Palatului brancovenesc au contribuit cativa arhitecti si peisagisti romani de marca, intre care Aurelian Botez, Nicolas Triboi sau Alexandra Juvara-Chiliman. In acesti ani, ei au refacut aproape complet vechea eleganta princiara a domeniului, asa cum a fost ea gandita in vremurile de aur, folosindu-se pentru prima oara planurile originale ale Palatului din vremea Marthei Bibescu, aduse din Anglia, de la urmasii printesei. Urmasi de sange albastru, ce vorbesc englezeste, dar simt romaneste.
Odata cu frumusetea Palatului si a gradinilor, faima culturala a Mogosoaiei a renascut si a crescut si ea. Azi, Mogosoaia aproape ca ar putea fi considerata castelul pictorilor, daca prezenta lor n-ar fi insotita de manifestari la fel de viguroase ale poetilor, traducatorilor si muzicienilor. Sutele de expozitii ale celor mai buni plasticieni romani din tara si diaspora au sporit zestrea Palatului cu lucrari valoroase. Sunt bijuteriile noi, cu care s-ar fi mandrit si Martha Bibescu, adaugate la zestrea palatului. Ele intaresc puterea uluitoare si magica a Mogosoaiei, de a rezista si invia sub vremi.
Un destin zbuciumat
Ma gandesc la toate astea pe cand trec pe langa cedrii de Liban, uriasi si tulburatori, pusi aici acum 300 de ani, de Voda Brancoveanu. Trunchiurile lor trebuie sa fi vazut multe. Nu departe sunt mormintele misterioase si solemne ale celor doi frati si printi Basarabi, nepotii Marthei Bibescu, pilotii cazuti in razboiul pentru o Romanie furata. Ma mai plimb un pic, toropit de liniste, prin parcul croit demult de doi francezi, Montigny si Rohan, si-un roman, G. M. Cantacuzino. Apoi, brusc, intr-un larice urias, vad un spectacol cum n-am mai vazut niciodata: nu mai putin de cinci veverite alearga una dupa alta, urca trunchiul gros ca intr-o hora in spirala. Sunt de toate culorile, si negre, si roscate, si aurii, si nimic nu pare sa le tulbure tihna dantului lor jucaus si nebun. Dupa mine se tin si cativa catelusi care mi-au devenit brusc credinciosi, dupa ce i-am hranit sistematic. Ma urmeaza peste tot, pe uriasul domeniu, de la lac si pana la biserica veche, domneasca.
Stau de vorba in Parcul cel mare cu Doina Mandru, care este, de zece ani, directoarea Palatului si principala artizana a noii renasteri de la Mogosoaia. Ea imi spune cu amaraciune ca destinul Palatului nu este nici macar in zilele noastre asa lin precum pare. In 2008, Primaria Mogosoaiei a luat jumatate din Parcul istoric al castelului, "pritocindu-l" deja cu un simulacru de kitsch. In schimb, in 2011, Palatul si-a recuperat parcul inspre Nord, aproape dublandu-l. In Parcul nou, cu lac interior, au fost plantati zece mii de arbori si a fost refacuta, dupa planuri vechi, Gradina secreta a printesei, asa cum era ea pe la 1700. "Este un parc in care Istoria se intalneste cu prezentul si il face confortabil", spune Doina Mandru.
Palatul cu pictori
Anexa a palatului, fosta casa de creatie de la Mogosoaia e plina astazi de pictori romani si straini, aflati aici in tabere de creatie. Intr-o astfel de tabara am fost invitat si eu. Iar in duminicile de vara, poetii nostri de prestigiu dau recitaluri pe muzica de jazz, in curtea castelului. Atmosfera este fantastica! In fiecare zi, la Mogosoaia sunt trei-patru expozitii de arta. Caci toate cladirile Mogosoaiei si anexele ei au devenit spatii de expozitie: Palatul, Cuhnia, Foisorul, fosta casa cu cerdac a gradinarilor este acum Casa Artelor, iar casa Administratorului a devenit biblioteca. Acum, in Foisor este expozitia a doi artisti germani din Dusseldorf, rezidenti cu o bursa de doua luni la Mogosoaia. Iar la parterul Palatului, poate fi admirata splendida expozitie de pictura si desen a lui Neculai Paduraru, unul dintre cei mai galonati artisti ai generatiei de aur. Expozitia lui este frumoasa si incitanta, asa cum a numit-o si artistul: "Mantia calatorului din vis". Peste toata aceasta efervescenta culturala vegheaza cele 25 de fresce, aduse aici, ale manastirii martirizate a Vacarestiului. Ele inchid o bucla a istoriei si deschid alta, sa speram si mai fasta, pentru Mogosoaia si pentru Bucuresti.
Artisti romani, intr-o expozitie internationala de exceptie
Zilele acestea, la Casa cu cerdac de la Mogosoaia, 12 artisti europeni se infatiseaza publicului cu o expozitie prestigioasa si cu un pariu puternic. Sunt patru francezi - Marie Chamat, Anne Tranchand, Thierry Cauwet, Pascal Valu, sapte romani (multi din diaspora) - Christian Paraschiv, Ion Grigorescu, Ruxandra Grigorescu, Matei Lazarescu, Petru Lucaci (care este si presedintele U.A.P.), Carmen Cretzu si Bogdan Vladuta - si un spaniol, Pablo Casado. Pariul pe care si l-au propus artistii este tema plecarii. Zile in sir, discutam cu totii febril, in nu stiu cate limbi, in timpul unor savuroase si peripatetice plimbari prin parcul cosmopolit. Intr-o lume tot mai marcata de mobilitatea unor parti importante a populatiei, ne intrebam ce reprezinta - pentru artist si pentru comunitate - plecarea. Un nou start, sau o optiune dramatica? O sansa la afirmare sau un castig pentru identitatea ta culturala?
Un mentor roman si-un discipol francez
De Pascal Valu, unul dintre artistii expozitiei, m-a apropiat mai intai aparitia lui nonsalanta, de occidental. Mai apoi, am aflat ca el s-a format la Scoala de Arta de la Paris, a pictorului roman de prestigiu Christian Paraschiv. Relatia aceasta dintre un francez si un roman mi s-a parut interesanta si am dorit sa aflu mai multe de la Pascal. Dupa cum ma interesa si ce crede el despre Romania.
- Cum ti s-a parut, Pascal Valu, sa lucrezi la Paris cu un plastician roman?
- Mi s-a parut simpatic de la inceput, pentru ca si eu sunt din Europa de Est, tatal meu este maghiar. Dar sunt nascut in Franta si nu vorbesc ungureste. Si m-am mai bucurat si cand am descoperit ca numele meu, Valu, e de origine romaneasca. De aceea, contactul cu Christian Paraschiv a fost o intoarcere la sursa, la esential. In plus, eu incepusem sa fac pictura, pe care am abandonat-o ulterior. Intre timp am facut studii de fotografie la Brighton, in Anglia, dar atelierul lui Christian mi-a dat posibilitatea sa ma intorc la arta.
- Cum ai ajuns acum in Romania?
- Christian Paraschiv m-a invitat. El mi-a dat tema, cu mult timp inainte. M-am sfatuit tot timpul cu el, spunandu-i ce as vrea sa fac.
- De ce te-a atras tema plecarii?
- Mie imi place sa calatoresc. Plecarile sunt intotdeauna semnificative pentru mine. Pe de alta parte, imi place ca in franceza "plecare" (partir) inseamna in acelasi timp un inceput, dar si un sfarsit. Asta m-a sedus.
- Hai sa vorbim acum despre cum vezi tu Mogosoaia. Si apoi Romania.
- Se simte ca exista multa vointa de a face aici un loc primitor si deosebit pentru lucratori. Atat parcul, cat si palatul, mi s-au parut deosebit de frumoase, iar faptul ca am putut face si-o baie in lac, pe canicula, m-a cucerit de tot. Daca e sa vorbesc acum de Bucuresti, ce mi se pare caracteristic pentru Capitala dvs., dar si pentru Romania, este ca am simtit ca exista peste tot un potential foarte important. Dar care nu e inca folosit in intregime. In Bucuresti, ce mi-a atras atentia este diferenta dintre interiorul cladirilor, care este foarte bine amenajat, si exterior, care e paraginit. Ma asteptam, totusi, ca procesul de renovare a orasului sa fie mult mai avansat, dupa 20 de ani. Dar eu cred ca interiorul orasului, cu frumusetea lui, va creste ca un sarpe, si isi va lepada pielea scorojita. Pentru ca, pana la urma, schimbarile importante incep din interior.
*
La sfarsit, am stat de vorba si cu Christian Paraschiv, cel care, manat de o eterna nostalgie pentru Romania, a fost si la originea acestei expozitii a exilului si reintoarcerii.
- Vorbiti-ne putin despre obiectele pe care le expuneti la Casa Artelor de la Mogosoaia: picturi cu bricege-peste, alaturi de secere si de ciocane.
- Briceagul-peste este un brand pentru epoca comunista, toti aveam aceasta scula. Cu timpul, mi-am dat seama si de simbolul hristic al acestui cutit: pestele. Era un simbol involuntar si nedorit de comunisti, dar multiplicat la infinit, prin materializarea obiectului. Iar secera si ciocanul, pe care eu le-am traforat in ardeziile negre ramase de pe vechiul acoperis al palatului Mogosoaia descriu planul grec al unei biserici bizantine. Este inca o ambiguitate a simbolurilor amestecate. Si care mi se pare foarte potrivita pentru viata de azi din Romania.
- Este proiectul acestei tabere, gandite de dvs., si numita "Plecare", inca o forma a dorului de Romania?
- Pentru cineva plecat din tara in 1986, cu statutul de azilant politic, in Franta, intrebarea asta e mai mult decat o intrebare. E o stare de zi de zi. Sigur, exilul este conditionat de Plecare. (Pictorul Ion Grigorescu propune termenul de "aplecare", el fiind unul din acei artisti ce au preferat sa ramana.) Probabil ca si asta a fost axioma gandului acestei expozitii. Cand esti Plecat, esti printre Straini; cand esti Aplecat, esti acasa. Dar unde esti oare Singur? Sau numai alaturi cu Dumnezeu ?...
- M-ati intrebat despre o forma a dorului de Romania. In ultimul timp, dorul meu de tara a devenit un amestec nostalgic intre gusturi, mirosuri, imagini ale unor locuri si trairi din Bucurestiul copilariei mele. Este un amestec intre starea de a fi batran si singuratatea exilului. Ce este cel mai curios este faptul ca am descoperit o tara pe cale de a intra in Europa: de unde rosiile la noi, in 2002, aveau inca gust de rosii, acum au devenit aproape fara gust - deci europene; la fel si cu ceapa, cu fructele si cu legumele! Asa ca daca ceea ce mancam in Romania devine european, ne vom intreba si noi, deodata cu Caragiale: "Ce devii dumneatale, domnule? Ce stai la carciuma si bati cu pumnul in tejghea, sa ti se mai serveasca o bere?". Caci e flagranta distanta intre drum, legume, fructe si cetatean - parca mai smecher ca inainte si cu bacsisul in privire... Astfel mi-am dat seama cat de necesara e aceasta reflectie a Plecarii.
- Pana la urma, simtiti ca exista un acasa care sa va conditioneze creatia?
- Un Acasa, in sens strict al cuvantului, in ceea ce ma priveste, nu mai exista! Exista un Acasa nostalgic, dar nu real, ramane doar Locul - poate Bucurestiul, locul nasterii, care ma conditioneaza. Sau poate Parisul, cu normalitatea lui occidentala. Din cauza acestui Acasa, dublu si vag, al meu, incepand cu anul trecut, m-am decis sa reiterez in Romania aproape toate expozitiile, performantele si instalatiile realizate de mine in Franta, fie ca vorbim de expozitii personale sau de grup. O serie de artisti tineri romani, activi in tara si strainatate, mi-au trezit interesul. Asta m-a obligat, in plus, sa iau decizia de a fi prezent si pe Simezele romanesti.
Epilog
Cat despre mine, vorbind de Plecare, eu n-as fi abandonat niciodata ochiul acela de timp dilatat al Mogosoaiei. Sau daca ar fi fost sa plec undeva, tot acolo as fi plecat. Acolo as fi vrut sa plec si sa raman, sa pandesc umbra cea alba a principesei Martha Bibescu, plimbandu-se cu umbreluta ei pe esplanada, prin labirint. Iar daca zilele astea, m-am plimbat in voie prin Mogosoaia, trebuie sa le multumesc si pictorilor care mi-au facut acest dar de suflet, invitandu-ma langa ei. Acest dar va sfatuiesc sa vi-l faceti si dumneavoastra, macar pentru cateva ore, stimati cititori. Mai ales acum, vara. Caci Mogosoaia este la numai doi pasi de Bucuresti. O fortareata inestimabila de liniste, racoare, arta si frumos...
Foto: Anca Dobre (imagini din expozitia "Plecare"), Carmen Cretzu-Iacob