* Lumea o stie doar asa: puternica, ambitioasa, determinata, mereu in frunte, pasind militareste, ca un veritabil general, cu drapelul in mana, in fruntea elitei sportive a Romaniei. A castigat opt medalii olimpice la canotaj, a fost declarata sportiva secolului in disciplina sa, a devenit apoi chestor de Politie, echivalentul gradului de general de armata, iar acum conduce unul dintre marile cluburi sportive ale Romaniei, Dinamo Bucuresti. Dar interviul pe care vi-l propunem e fara grade si fara medalii. Un interviu despre emotiile si dorurile Elisabetei Lipa, femeia pe care nimeni nu si-o poate imagina altfel decat puternica si ambitioasa, mereu pe primul loc *
Dezastrul din educatie a inceput la ora de sport
- Sunteti, prin intreaga dumneavoastra activitate sportiva si, in ultimii ani, si prin cea manageriala, in fruntea Federatiei Romane de Canotaj si a Clubului Sportiv Dinamo, unul dintre marii reprezentanti ai olimpismului si ai valorilor sale in Romania si in lumea intreaga. Ce mai inseamna pentru lumea moderna "citius, altius, fortius"? Nu sunt confundati, cumva, acesti stalpi ai filosofiei perfomantei, cu niste simple metafore ale superficialitatii care ne inghite pe zi ce trece?
- Nu as vorbi despre societatea moderna la modul general, pentru ca mai exista tari in care sportul si olimpismul sunt puse acolo unde le este locul. Tari care inteleg ca sportul nu inseamna numai performanta, ci si sanatate, ca daca vrei sa ai o natiune sanatoasa si morala, trebuie sa promovezi miscarea, ca daca vrei ca tinerii sa gandeasca, trebuie sa faca si sport. Sportul de performanta se cerne din sportul de masa. Daca noi nu avem nici o baza in sportul de masa, automat ne scad sansele de a produce mari valori. Dar asta e o alta problema...
Revenind, haideti sa vedem un pic ce s-a petrecut anul acesta la Bacalaureat. Un BAC foarte slab, promovabilitate sub 50%. Ar trebui sa ne intrebam la modul cel mai serios din ce cauza s-a intamplat asa ceva. Stim cu totii ca, de atatia si atatia ani de zile, Educatia Fizica are statutul pe care il are in sistemul educational romanesc. Si inspectorii scolari, si directorii, si dirigintii, si profesorii de specialitate au nesocotit rolul important al sportului in viata unui elev normal. Eu spun asa: ca de aici pana la a nesocoti rolul altor aspecte importante ale educatiei, rolul altor materii si, in definitiv, al unor examene, nu a mai fost decat un pas. Oare nu era mai bine daca si Educatia Fizica era pusa, in mod firesc, de la bun inceput, pe acelasi palier de importanta cu Matematica si cu Limba Romana? Eu zic ca nu am fi ajuns aici, daca am fi abordat cu seriozitate dupa Revolutie toate aceste aspecte ale educatiei, incepand cu insignifianta - pentru unii - Educatie Fizica.
- Cum se facea Educatia Fizica in copilaria dumneavoastra?
- Imi amintesc cu drag de orele de Educatie Fizica. Aveam ansamblu sportiv, competitii la nivel de sat, de comuna si asa mai departe. Aveam profesori dedicati, care iubeau aceasta meserie si care il faceau pe elev sa iubeasca sportul si sa participe cu drag la ora de Educatie Fizica. Treptat-treptat, s-a degradat atat de mult perceptia asupra acestei discipline, incat s-a ajuns, la ora actuala, sa nu se mai practice deloc. Unii profesori de sport inteleg ca a face sport in scoala inseamna sa le arunce copiilor niste mingi de baschet, de fotbal si de ce or mai fi, si sa-i lase de voie pe terenurile de sport... Copiii ar prinde drag de sport daca l-ar face intr-un mod organizat. Sunt lucruri capitale, pe care un copil trebuie sa le invete. Copiii nostri nu stiu sa alerge. Alearga impiedicat, de zici ca au genunchii legati, si nu au voie sa si-i ridice. E un lucru elementar in Educatia Fizica sa stii sa alergi! Si cine te invata asta daca nu profesorul de sport? Tot el trebuie sa te invete si sa sari la groapa cu nisip, si sa sari in inaltime, si sa faci pasul piticului. Toate miscarile astea care tin de o buna educatie fizica ei nu stiu sa le faca. O mare parte din vina, aici, o au parintii. Am ajuns sa traim vremurile astea in care timpul este atat de pretios, incat copiii sunt lasati cu bone, cu programe "after-school" sau abandonati cu orele in fata computerelor. Cand vin rupti de oboseala de la munca, parintii nu-i mai intreaba pe copii daca au alergat sau nu, daca au facut miscare... Iar la scoala, cum spuneam, nimeni nu e preocupat de asta... Si atunci, am ajuns unde am ajuns! E pacat ca nu intelegem ca toate disciplinele sunt legate intre ele si ca avem nevoie de o natiune sanatoasa, de o natiune inteleapta, si toate astea nu se pot face decat daca punem pret si pe Educatie Fizica, si pe Matematica, si pe toate aspectele invatamantului modern. Repet, vorbesc de sportul de masa, nu de performanta. Performanta o fac talentele.
Din banca de liceu, in barca performantei
- Spuneati ca familia este foarte importanta si ca ea trebuie sa il indrume pe copil spre miscare. Ce rol a avut familia in cariera dumneavoastra si in deprinderea pasiunii pentru sport?
- Generatia mea a prins alte vremuri, cand ora de sport era obligatorie si se facea cu seriozitate, nu trebuia sa ma duca pe mine mama de mana sa fac miscare. Sora mea era avansata, facea atletism. Era cu 6 ani mai mare decat mine, imi placea ceea ce facea si ma luam dupa ea. Devenise un fel de model pentru mine. Avand si talent din nastere, ma descurcam bine la atletism, dar nu ma gandeam nicidecum ca voi ajunge sa fac performanta in sport. Pur si simplu, imi placea enorm sa alerg, sa ma misc. Deci, pe atunci nu era atat de important rolul familiei, dar acum este. Acum trebuie sa iti iei de mana copilul si sa il duci la sport, mai ales daca il vezi ca ia in greutate, ca sufera de tot felul de probleme... Am vazut ca acum e o moda sa iti duci copilul, de mic, la nutritionist. Nu se poate asa ceva! Copilul trebuie sa alerge, sa isi consume in mod pozitiv energia!
- Cum ati trecut de la placerea sportului din copilarie la marea performanta?
- Cum ziceam, am inceput cu atletismul, pentru ca o aveam ca model pe sora mea, apoi, la liceu, am practicat baschetul, dupa care am trecut la canotaj, unde am ramas 24 de ani! Au fost treceri bruste. Dupa un an si jumatate de baschet, a venit la noi, la liceul "Mihai Eminescu" din Botosani, doamna antrenoare Ileana Pavel, care era in cautare de talente pentru canotaj si care m-a si selectionat la clubul Olimpia Bucuresti. Asa am ajuns la Bucuresti. Nici nu stiam cu ce se mananca sportul asta! Doar din ce ne povestise ea, ca se practica in niste barci lungi, ascutite, cu care iesi pe lac, cand e soare afara. Mie, intotdeauna mi-a placut provocarea, si am zis sa incerc, de ce nu? Antrenoarea avusese insa un fler extraordinar. Nici nu m-a testat la forta, cand m-a selectionat. A vazut ca eram bine proportionata, nu maini scurte si picioare lungi, si ca nu eram obeza, sa nu incap in barca (rade), daca tot ne povestise de barcile ascutite si inguste. Abia dupa ce am venit la Bucuresti am lucrat la forta si la celelalte calitati specifice canotajului.
- Cum a fost mutarea de la Botosani la Bucuresti?
- Mutarea a fost simpla! Eram in trimestrul al doilea la scoala si, pe 10 ianuarie, am plecat de la Liceul "Mihai Eminescu" din Botosani, la Liceul 18 din Bucuresti. Am stat la camin, ca orice elev, mergeam dimineata la ore, dupa-amiaza la antrenament, vara, in vacante, bifam competitiile la care trebuia sa particip. Imi placeau foarte mult campionatele, competitiile, pentru ca succesele au inceput sa vina imediat, pe banda rulanta, si prinsesem gustul medaliilor. Imediat, anul urmator, deja eram sportiva la lotul olimpic, au venit Mondialele, Olimpiada de la Los Angeles...
- Ce ati simtit vazandu-va la Los Angeles, in America, la Olimpiada, la numai 19 ani? Nu v-a imbatat mirajul occidental?
- Foarte multi ma intreaba care din cele sase olimpiade la care am participat mi-a ramas cel mai tare la suflet. Si eu raspund - pentru ca, har Domnului!, am termen de comparatie - ca asa cum a fost la Olimpiada de la Los Angeles, din 1984, nu a fost nicaieri. A fost cea mai frumoasa Olimpiada! Veneam dintr-o tara comunista, eram singurii socialisti care acceptasera sa participe, astfel ca am fost primiti cu multa simpatie si toata lumea s-a purtat extraordinar cu noi.
- Erati foarte tanara atunci. Cum va uitati la marile vedete ale lotului olimpic?
- Practic, eu ma trezisem peste noapte la lotul olimpic. Normal ca am nimerit langa Sanda Toma, Valeria Racila, Olga Homeghi, numai nume sonore in canotajul romanesc, la care ma uitam ca la Dumnezeu, nu indrazneam nici sa trec prin fata lor, erau idolii mei. Apoi am ajuns colege de barca, nu mai era nimic iesit din comun. Ceea ce mi-a placut foarte mult a fost ca, in ciuda diferentei mari de varsta si de palmares, m-au acceptat foarte repede in grupul lor, ca si cum m-as fi nascut acolo, la lot, ca si cum eram de-o seama. Asta m-a facut sa fiu mult mai serioasa, sa trag tare, pentru ca le vedeam cum muncesc si imi placeau rezultatele lor. Asa am ajuns si eu la performanta la care nici nu visam in copilarie, atunci cand prinsesem gustul sportului.
"De la prima "tabla" si pana la ultima stea, am luptat pentru Dinamo! Asta a fost motivatia cea mai mare a mea"
- Cariera dumneavoastra e un lung sir de succese. Din ce vine motivatia de a merge mai departe, de a continua sa lupti si sa castigi, dupa ce ai castigat deja tot ce se putea castiga?
- Eu una, sincer, nu ii inteleg pe sportivii care ajung sus, castiga o medalie sau o mare competitie, devin celebri si apoi dispar, pur si simplu. Nu ii inteleg, si atunci ma intreb: oare eu de ce am mers la sase olimpiade? Pentru ca aveam aur de la Los Angeles, aveam argint si bronz de la Seul, aveam toate culorile in palmares, ce mai putea fi nou pentru mine? Dar ambitia, motivatia nu m-au parasit nici un moment. De la fiecare mare competitie, de la fiecare olimpiada, imi doream ceva. Eu am fost sportiva a clubului Dinamo din 1985, dupa prima olimpiada din cariera. Dinamo imi oferise stabilitate, pentru ca eu inca de atunci, de la 20 de ani, ma gandeam ce o sa fac dupa ce abandonez sportul de performanta. Poti sa ai bani, poti sa ai tot ce vrei, dar nu poti sta restul vietii, dupa 30 de ani, la taclale cu vecinii. Trebuie sa te integrezi in societate. Asa ca am devenit sportiva la Dinamo si am luat-o de jos, de la gradul de sergent major in Militie, cum era pe vremea aceea. De la prima "tabla" si pana la ultima stea, am luptat pentru Dinamo! Asta a fost motivatia cea mai mare a mea, chiar si la 40 de ani, cand toata lumea venea la mine si ma intreaba daca mai fac fata in sportul de performanta, daca mai pot. Si le raspundeam ca da, mai pot, pentru ca nu vreau sa ma opresc la gradul de colonel de Politie! Fiecare grad al meu a fost muncit, ca a fost o tresa, ca a fost o steluta. Stiam ca va veni un moment in care ma voi retrage, si atunci mi-am zis: "Cum ma voi retrage eu, sergent major sau general?". In paralel cu performantele, am tras tare si pe partea academica. Cum sa fii general fara Bacalaureat, fara facultate si fara doctorat? Ma framantase de multa vreme problematica longevitatii sportive, pe masura ce eu insami devenisem o veterana a canotajului. Asa ca, atunci cand indrumatorul meu de doctorat m-a intrebat ce propunere de tema am, i-am spus: "Domn' profesor, eu vreau sa stiu cum am ajuns o sportiva atat de longeviva, dar si ce ma asteapta dupa un efort atat de indelungat". Si atunci tema mea a fost "Cauzele si efectele longevitatii in sporturile de anduranta".
- Si ce ati descoperit lucrand la teza de doctorat?
- Am aflat ca unul dintre efectele longevitatii la acest nivel de performanta este anemia. Eu fiind anemica si nereusind sa imi explic de ce... Medicul de la lot imi dadea, desigur, tot felul de medicamente care sa compenseze anemia, in rest, eu nu aveam simptomele clasice ale longevitatii - dureri de spate, de coate sau de articulatii. Si, uite, descopar ca m-am ales si eu cu ceva dupa 24 de ani de canotaj: cu o anemie! Daca nu lucram la teza de doctorat, nu as fi stiut asta. Chiar vreau sa public o carte pe baza lucrarii de doctorat.
In cantonament, cu copilul si bona
- Apropo de longevitatea sportiva, cum ati reusit sa o impacati cu cea maritala? Aveti un mariaj fericit, de peste 25 de ani!
- Usor nu a fost. Canotajul e un sport in care stai in cantonament 11 luni pe an. Vii acasa - ca esti casatorit, ca nu esti casatorit, ca esti mama, ca nu esti mama - de sambata de la pranz pana duminica seara. Dupa care revii in cantonament. Asta este! Nu se poate face performanta de la distanta. Cine reuseste sa faca aceste sacrificii poate spera si la medalii. Ma intreb si eu cum de-a reusit sa reziste casnicia mea. Am avut insa noroc de un sot intelegator, care a stiut foarte bine situatia, care a venit in cantonament cu mine, cand putea si el. A inteles si a acceptat. Si m-a sustinut, pentru ca in cariera am avut si eu un moment cand am vrut sa renunt, cand am zis: "Gata! Nu mai pot! Imi ajunge, nu ma mai pot scula dimineata sa merg in cantonament la Snagov!". Si el imi zicea: "Pai nu tot tu spuneai ca nu vrei sa te lasi sergent major, ca vrei sa te lasi cand ajungi general?". Stia motivatiile mele si mi le reamintea atunci cand imi era greu.
In '96, dupa Olimpiada de la Atlanta, m-am retras, iar in 1997 l-am nascut pe Dragos. Apoi, in '99, am revenit, in vederea olimpiadei din 2000. Si am revenit asa... Intr-o zi am mers si i-am spus sotului meu: "Gata, Dragos are deja 1 an si 4 luni, mama poate merge in cantonament". "Cred ca glumesti!", mi-a raspuns. "Ba nu glumesc! Copilul e destul de mare. Il iau cu mine in cantonament la Snagov si ii caut o bona acolo, ca sa ma pot antrena". Sotul m-a sustinut si asa am si facut, i-am gasit copilului bona si l-am dus la Snagov. Dragos a devenit imediat mascota lotului, era un copil cuminte. Era tot numai un zambet, toata lumea il ciupea si-l ciufulea, iar fiind mereu in centrul atentiei, a si vorbit foarte repede, lega fraze intregi inainte de 2 ani. A crescut cu ciorba la cazan, cu mancare si cu program de cantonament si a devenit un copil sociabil. Deci, o multime de avantaje, pe care nu le aveam daca as fi stat cu el acasa.
- Cum isi aminteste Dragos acum perioadele cand erati in cantonamente?
- Cand am revenit pentru Olimpiada din 2004, el se pregatea deja de scoala. Era maricel si intelegea mai bine ce se petrecea, nu ca inainte de 2000. Fiind la gradinita, nu il mai puteam lua cu mine in cantonament. Asa ca o voia pe mama langa el. Ii era dor. Cand ajungeam sambata acasa, din cantonament, era de o bucurie de nedescris. Cand se facea duminica seara, era deja trist. Se punea in usa si zicea: "Mami, nu pleci nicaieri!". Mi se rupea sufletul cand vedeam ce boabe de lacrimi ii dadeau din ochi. Inchideam usa si pana la Snagov plangeam intruna! Normal, lui nu-i aratam nimic. Dar a trecut si anul acela, a venit Olimpiada din 2004, cand am castigat din nou, am batut recorduri... Toata lumea era extaziata, primeam invitatii de peste tot, la televiziuni si evenimente de tot felul. Iar Dragos era atat de bulversat, incat intr-o seara a venit la mine si m-a intrebat: "Mama, nu-i asa ca tu si 100 de medalii sa castigi, tot pe mine o sa ma iubesti mai mult?". Se simtea dat la o parte in toata nebunia aceea...
- Cum a trait el marea performanta din 2004?
- A fost la bunici atunci. A privit Olimpiada cu mama si cu tata, in direct. Chiar am intrebat-o pe mama cum a reactionat. Mi-a povestit ca avea emotii mari, isi pusese perna in cap si sarea in sus, iar cand vedea ca noi eram in fata, nu mai putea de bucurie, striga: "Mama castiga, mama castiga!". S-a bucurat ca un copil. Acum e altceva. Are 14 ani si se bucura altfel de performantele mele. Dar nu face sport de performanta, desi e foarte talentat, imi spune ca nu poate sa iasa campion olimpic ca mine. E pasionat, prinde tehnica, indiferent de disciplina sportiva, dar bate in retragere cand e vorba sa treaca la sportul de performanta. E, pe undeva, un regret, pentru ca mi-ar fi placut sa simta si el gustul victoriei. Asta este, lasa ca am facut eu performanta pentru multe generatii de acum incolo...
Portdrapelul Romaniei
- Ati fost portdrapelul delegatiilor Romaniei la Olimpiadele din 2000 si 2004. Cu ce se poate compara mandria de a arata tricolorul unui intreg stadion, la fastuoasele ceremonii de deschidere si de inchidere ale Jocurilor Olimpice?
- Sincer, fara falsa modestie, pun pe aceeasi treapta onoarea de a fi fost portdrapelul tarii mele cu aceea de a fi castigat o medalie olimpica de aur. Nu exista nimic mai frumos pe lumea asta decat Jocurile Olimpice! Iar tu esti acolo, la festivitatea de deschidere, printre atatea si atatea tari, cu drapelul Romaniei in mana, iar in spatele tau e intreaga tara, cu ce are ea mai bun, cu intreaga ei elita olimpica! In jur e un intreg stadion care vuieste, 60-70.000 de oameni cu ochii pe tine, iar acasa toata tara te priveste la televizor...
- La ultima olimpiada, in 2004, le puteati fi mama unora dintre colegele din echipajul de 8+1...
- Da, aveam doua colege de barca, la jumatatea varstei mele. Asta e, de fapt, familia olimpica, despre care tot vorbim. Acolo, in satul olimpic, se leaga intre noi, sportivii, relatii extraordinare. Acolo nu mai ai 40 sau 20 de ani, nu mai esti canoist sau caiacist, nu mai esti atlet sau gimnast, acolo esti roman si reprezinti Romania. Iesim serile impreuna si asta ne leaga. Cu totii am ramas prieteni, de la generatia mea, din 1984 - Maricica Puica, Doina Melinte, apoi Gabi Szabo, Laura Badea, Nicu Vlad... Ne intalnim, ba chiar cautam sa ne intalnim, ne sunam si ne consultam in toate cele. Asta e familia olimpica, trebuie sa fim foarte mandri de ea, pentru ca nu e doar o vorba in vant! Exista o elita sportiva a tarii care nu s-a destramat si care inca munceste si simte pentru Romania.
Fotografii de Doru Costica si din colectiile CS Dinamo si Elisabeta Lipa