Aceasta lipsa de empatie care duce la egoism si izolare sociala a fost pusa in legatura si cu faptul ca tot mai putini copii si adolescenti citesc poezie si proza de fictiune, stiut fiind ca literatura te face sensibil si deschis la experiente si emotii straine, hraneste umanitatea din noi si creeaza o comuniune benefica. Asta o stiti cu siguranta dvs., cititorii acestei rubrici, carora va recomand sa puneti in bagajul de vacanta doua romane recent aparute in traducere romaneasca. Ambele apartin unor debutanti care au dat lovitura de la prima carte, devenita in scurt timp bestseller international.
Stefan Merrill Block, "Povestea uitarii", traducere si note de Rodica Stefan, Editura "Humanitas" (tel. 021/311.23.30), colectia "Raftul Denisei", 300 p.
Retineti numele acestui tanar american, nascut in 1982, fiindca veti mai auzi de el. Romanul lui de debut, publicat acum trei ani, a fost considerat de importante publicatii din SUA si Marea Britanie "Cartea anului 2008" si de atunci a fost tradus in 11 limbi. El releva un talent uimitor din toate punctele de vedere: originalitate, inteligenta a constructiei, siguranta a stilului, modul cum introduce in trama multa informatie pur stiintifica fara sa plictiseasca, vibratia poetica, verosimilitatea ciudatei povesti spuse faulknerian, pe "voci" individualizate, venind din directii diferite catre un punct nodal. Si senzatia ca Stefan Merrill Block fictionalizeaza un subiect de importanta vitala pentru sine insusi, caci personajul dominant al cartii e maladia Alzheimer (care sterge treptat memoria pana la anulare), si anume o varianta a ei cu debut precoce, in plina tinerete, numita de neurologi EOA-23 si transmisa genetic. De aceasta boala sufera Jamie, mama lui Seth, un adolescent pasionat de stiinte care si-a luat drept deviza un citat din Carl Sagan: "Suntem calea prin care Cosmosul se cunoaste pe sine insusi". Seth vrea sa stie tot ce s-a descoperit despre EOA-23 - care s-ar putea sa-l pandeasca si pe el - si in acest scop porneste sa-si caute familia pe linie materna, de care Jamie a fugit in urma cu multi ani si despre care n-a vorbit niciodata fiului si sotului. In paralel cu studierea bolii ce duce la uitare totala, a modului cum se mosteneste si cum functioneaza, in speranta ca va gasi el insusi mai tarziu un leac, baiatul isi investigheaza si ascendenta, descoperind teribile secrete de familie. Care il duc in cele din urma la un bunic necunoscut, Abel Haggard, si la o mare dragoste neingaduita de demult, sfarsita tragic in singuratatea unei ferme din Dallas. Cititorul stie deja, prin vocea lui Abel, dramaticele intamplari din familia Haggard, in care loteria genetica stigmatizase cu boala uitarii mai multi inaintasi, dar ancheta cvasipolitista a metodicului Seth aduce mereu noi descoperiri surprinzatoare. Ceea ce uneste generatiile despartite prin spatiu, timp si uitare e un mit vechi, perpetuat de la primele familii de pionieri venite in America, despre un tinut fermecat numit Isadora, o lume paralela paradisiaca, spre care exista anumite puncte de trecere, iar cei ajunsi acolo nu-si mai pot aminti nimic. Splendidele inserturi despre Isadora si isadorieni, plasate intre capitolele serios documentate stiintific despre maladia Alzheimer, si intre cele in care tanarul Seth si batranul Abel povestesc istoria familiei - aduc o deschidere poetica acestui formidabil roman.
Maria Duenas, "Iubirile croitoresei", traducere de Ileana Scipione, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 604 pag. De cu totul alta factura si mai pe gustul doamnelor si domnisoarelor visatoare e debutul acestei universitare spaniole, bestseller al anului 2010, cu un milion de exemplare vandute.
Personajul principal e o self-made-woman, pornita din saracie lucie si care ajunge, precum Coco Chanel, sa dea tonul modei si sa patrunda in cele mai inalte cercuri. Fata din flori a unei croitorese madrilene, Sira Quiroga se lasa amagita de un escroc si se trezeste singura la Tetuan, in protectoratul spaniol al Marocului interbelic. Acolo, cu ajutorul unor interlopi, isi deschide un salon de moda, devenit locul de intalnire al cosmopolitelor VIP-uri locale, intre care si o excentrica spioana britanica, amanta a ministrului de externe spaniol de la inceputul franchismului. Prin ei, Sira devine si ea spioana pentru englezi, in pragul celui de al doilea razboi, trecand prin aventuri periculoase. Amoruri, exotism, politica, lux, spionaj sunt ingredientele acestei retete de succes popular din care profesoara a preparat un roman bun pentru plaja sau zile ploioase.
Celor care prefera romanelor literatura non-fictiva (judecand dupa vanzari, se pare ca in toata lumea memoriile, jurnalele, biografiile, cartile de calatorie au mai multa cautare) - le recomand pentru vacanta o lectura pe cat de interesanta, pe atat de simpatica:
John Steinbeck, "Jurnal rusesc", traducere de Petru Iamandi, fotografii de Robert Capa, Editura RAO (www.raobooks.com), 252 pag.
In ultimul timp, John Steinbeck e de gasit in librariile de la noi cu serii de autor aparute nu la una, ci la doua edituri - RAO si Polirom -, ca dovada ca laureatul Nobel 1962 e din nou pe val, la 43 de ani de la moarte. Pe langa celebrele (si ecranizatele) romane, Steinbeck a scris si doua carti de calatorie care depasesc prin verva, hedonism, acuitate a observatiei, autoironie si compasiune reportajul jurnalistic. Mai demult, cand a aparut prima oara in romaneste "Eu si Charlie descoperim America", m-am indragostit de aceasta carte in care autorul "Fructelor maniei" isi povestea calatoria prin numeroase state americane, in compania canisului sau. Aceeasi tonalitate seducatoare am regasit-o si in acest "Jurnal rusesc", publicat in 1948, care isi pastreaza prospetimea si hazul, timpul adaugandu-i si o dimensiune documentara deloc de neglijat. In 1947, cand avea deja notorietatea adusa de Premiul Pulitzer si o buna experienta de jurnalist, Steinbeck decide, impreuna cu fotograful Robert Capa, sa plece in URSS pentru a face un reportaj despre viata oamenilor obisnuiti de acolo, in privinta careia americanii de rand erau curiosi. Steinbeck a notat la cald tot ce a vazut si auzit, tot ce li s-a intamplat pe parcursul calatoriei, Capa a ales din miile de clisee facute pe cele care sa ilustreze textul (sunt reproduse si in editia romana, dar atat de prost, ca nu se distinge mare lucru) - si asa s-a nascut cartea. Bineinteles ca pe teritoriul sovietic cei doi ziaristi americani nu sunt lasati sa umble liber. Sunt insotiti peste tot de translatori "cu misie", li se face program strict, cu vizite la oficialitati si obiective "fotogenice" din punct de vedere propagandistic - colhozuri, fabrici, muzee, spectacole. Totul impanat cu mese tovarasesti abundente, scaldate in alcool (spre sfarsitul periplului, Steinbeck, un bautor versat, nici nu mai vrea sa auda de vodca) si lungi discursuri. Cu toate restrictiile, cei doi sesizeaza starea de spirit a oamenilor, falsificarea istoriei, atitudinea ostila fata de tarile capitaliste, cenzura, saracia, cultul desantat al lui Stalin, la care s-a ajuns "prin propaganda, prin indoctrinare, prin repetare la infinit si prin iconografia care e pretutindeni prezenta". Se mira cat de des li se repeta ca "Stalin are intotdeauna dreptate", chiar cand contrazice legile naturii, si li se pare ca "in toata istoria nu gasesti o persoana atat de acoperita cu onoruri cat este in viata. (...) Pentru americani, cu teama si ura lor fata de concentrarea puterii in mainile unui singur om si fata de perpetuarea puterii, acesta e un lucru infricosator si dezgustator". Observa si diferenta dintre republicile vizitate si popoarele lor. Daca rusii le plac ceva mai putin, fiindca sunt suspiciosi si mohorati, in schimb ucrainenii, si mai ales georgienii, ii cuceresc prin vitalitate, generozitate si deschidere sufleteasca. Peste tot li se pun intrebari si ei raspund cu firesc si sinceritate, aratandu-le ca informatiile sovieticilor despre SUA sunt false: "a trebuit sa explicam, ca de atatea ori pana atunci, ca noi nu credem in controlul presei, ca in opinia noastra adevarul in genere prevaleaza, iar controlul nu face decat ca lucrurile rele sa se rosteasca in secret". In 1947, sovieticii nici nu-si puteau inchipui o lume fara cenzura! Umanistul Steinbeck, care respinge ideologiile si e preocupat de omul individual, apreciaza faptul ca rusii isi trag energia din speranta si privesc spre viitor, ii place modul cum petrec, din toata fiinta, ucrainenii si georgienii simpli, apreciaza mancarurile, vinurile, muzica si dansul lor. Sunt si multe inconveniente - transportul comun mizerabil, igiena precara, supravegherea stanjenitoare, activistii devotati regimului - stupizi, dar rezervele de umor si autoironie ale celor doi calatori care se tachineaza permanent par inepuizabile si dau reportajului sare si piper. Concluzia lui Steinbeck & Capa la sfarsitul cartii e in coada de peste: "Stim ca acest jurnal nu va multumi nici Stanga ecleziasta, nici Dreapta lumpena. Prima va spune ca e antirus, cea de a doua ca e prorus. Sigur, e superficial, dar cum ar putea fi altfel? Nu avem ce concluzii sa tragem, doar ca rusii sunt la fel ca toti ceilalti oameni. Bineinteles, sunt si unii rai, dar cei mai multi sunt de calitate". Era in 1947. Inca nu se lasase Cortina de Fier.