Daniel Banulescu a erupt in literatura romana la inceputul anilor '90, publicand cateva carti de poeme originale si subversive, cochetand cu abisurile si cu gingasia. De la inceput, a starnit reactii entuziaste si replica imediata a criticii. "Toate actele [lui] poetice stau sub semnul inventiei, bizareriei, agresivitatii" - scria Nicolae Manolescu, la aparitia volumului de debut "Te voi iubi pan' la sfarsitul patului". "Sub infatisarea-i turbulenta, de cassanovist razboinic, Daniel Banulescu ascunde o fiinta delicata si cuviincioasa, chiar vulnerabila si oarecum la antipodul imaginii pe care o arata" - adauga Laurentiu Ulici. Dar de abia ce-si publicase prima carte de poeme (distinsa cu premiul Uniunii Scriitorilor), ca Daniel s-a si mutat cu armele si bagajele poeziei - in proza. In 1994, la varsta de 33 de ani, ii apare primul roman, cu titlu socant: "Te pup in fund, Conducator Iubit!". El a deschis o serie fasta de romane, dintre care ultimele aparute in 2009 si 2010, cu nume la fel avangardiste, protestatare: "Cel mai bun roman al tuturor timpurilor" si "Fugi din viata ta, revoltatoare si sluta, in cartea mea". In spatele titlurilor, descoperi o lume mustind de realism magic, savuros si balcanic; o lume nascuta din canavaua anilor negri '80 ai Romaniei, peste care a fost pusa lupa maritoare si debordanta a imaginatiei poetului. Caci Daniel Banulescu nu a abdicat niciodata din poezie. De aceea, in 2005, el primeste la Mnster, impreuna cu traducatorul Ernest Wichner, prestigiosul Premiu European de Poezie, iar anii 2000 ii aduc recunoasterea in Occident cu numeroase premii si burse de creatie, pentru toata opera. Dar Daniel trage tot la Bucuresti. Acolo unde, izolat in fortareata lui de acasa, trudeste neodihnit la scris, la visul lui.
"Cand scriu, ma ancorez de ziduri cu chingi de zece metri, sa nu levitez prea departe"
- Cum se naste un scriitor, Daniel Banulescu? Cand ai simtit tu chemarea Duhului?
- Cand eram mic, imi amintesc ca toti din jurul meu imi spuneau ca sunt nascut sa fiu scriitor; iar eu prea nu intelegeam de ce. Pe langa parinti, eu am mai fost crescut si de o biblioteca. Imi amintesc, de pilda, cum, prin clasa a V-a, frecventam vreo 12 biblioteci publice deodata; era si un fel de a ma grozavi. Dar atunci am descoperit ca bibliotecile sunt lianele si scarile de franghie aruncate de civilizatii misterioase. La inceput, scrisul tau se naste din scrisul altora. Cartile bune permit o forma de generozitate prin care cititorul devine coautor al celui care a scris cartea. Bucuria se imparte egal, intre autor si cititor. Mai tarziu, cand am inceput sa scriu cu adevarat, au contat enorm la formarea mea scriitorii generatiei mele, mai cu osebire Cristian Popescu. Odata, nu demult, intre 1982-1989, a existat cenaclul literar "Universitas", condus de criticul literar Mircea Martin. Acolo s-a cristalizat grupul de scriitori numit "Generatia '90", iar "Universitas" a fost casa mea. Intre noi, s-a coagulat atunci, in acele vremuri grele, o prietenie durabila, asemanatoare intrucatva crestinismului primar. Ne uneau credinta in scrisul nostru dezinhibat de canoane si, mai ales, visul de a publica o carte. Sa publicam o carte ni se parea un act sacru, o intrare in Paradis. In acei ani frumosi si tristi, Cristian Popescu a fost poetul emblematic care ne-a marcat pe toti, cu forta si originalitatea viziunilor lui. El a aparut stralucitor si cumva neasteptat, intr-o literatura in care nu gandeai ca se mai poate inventa ceva nou. Din pacate, Cristi a murit prea tanar, la doar 35 de ani. Dar a ramas unul dintre cei mai importanti scriitori romani din toate timpurile, iar debutul lui, cu cartea de poeme "Familia Popescu", este cel mai stralucit de la Labis incoace. Problema e ca, la fel ca in cazul lui Nicolae Labis, si poetul nouazecist a cazut intre vagoanele de tramvai care l-au strivit. In cazul lui Cristian Popescu, strivirea s-a petrecut doar metaforic. Cristi a murit in 1995 si, de atunci, poemele lui sunt extrem de rar publicate. Vagoanele intre care a cazut posteritatea lui Cristi sunt mostenitoarea si editorul lui, care nu au ravna in a-i tipari cartile complet necunoscute ce zac risipite in cele 64 de manuscrise inedite pe care le-a lasat. Asa ca de-acum, Cristian Popescu are aceleasi trasaturi cu ale poetului clasic: este si genial, si necunoscut!
"Majoritatea gazetarilor de cotidian au devenit "asasini profesionisti""
- Sa continuam povestea ta. Azi, presa romaneasca ii atrage pe scriitori ca o Fata Morgana. Multi renunta la cariera de scriitor pentru cea de jurnalist. Drumul tau a fost invers. De ce?
- Scriitorii nu vin in presa pentru ca ar fi mai bine, ci pentru ca din literatura nu se castiga bani aproape deloc. Istoria amorului dintre gazetarie si scrisul "subtire" are doua acte: in actul intai, gazetaria iti face condeiul mai sprinten. In actul doi, ti-l sufoca. Cunoscand secretul acesta, trebuie sa te ridici si sa pleci in pauza; sa eviti sa ramai si pentru actul doi. Asta e usor de zis, dar greu de facut. Acum 15 ani, de pilda, pe cand mai faceam si eu gazetarie de cotidian, iar echipele redactionale erau mai numeroase, puteai sa te eschivezi de la scrierea unui articol ticalos, chiar daca primisesi ordin in acest sens. Faceai un pas inapoi si comanda era preluata pe loc de un coleg cu stomacul mai putin sensibil, iar lucrurile mergeau inainte. Acum, cand din zece ziaristi a ramas angajat numai unul, nu mai ai in spatele cui sa te ascunzi. Majoritatea gazetarilor de cotidian au devenit "asasini profesionisti". "Reteaza" de dimineata pana seara degetele, nasurile si capetele dusmanilor patronilor lor. "Ingroapa" martorii pe langa garduri. Se fataie pretutindeni in cizmele lor murdare de noroi de cimitir si de sange. Putine ostroave gazetaresti au ramas curate, necontaminate. Unul din ele e revista la care lucrezi tu. Iar gazetarul care a inteles, pentru folosinta proprie, ca a ajuns un ticalos e pierdut pentru literatura! Caci literatura e o forma de idealism. Asa ca, daca ai intalnire cu literatura, trebuie sa stai cu toate simturile treze, pentru a intelege cand este timpul sa te ridici si sa pleci la acea intalnire. Nu astepta sa vina gazetaria, cu actul ei final, peste tine.
"Am vazut, lucrand, degetul lui Dumnezeu"
- Ai deviat cu succes de la poezie, spre roman si teatru. Cum ti s-a intamplat?
- In 1993, am debutat la editura Cartea Romaneasca cu un volum de poezie - "Te voi iubi pan' la sfarsitul patului". Cartea zacuse mult timp la editura, pentru ca nu erau bani. Apoi au sosit niste bani, dar mi s-a cerut sa scriu, aproape peste noapte, o notita referitoare la mine, ca sa fie introdusa in volum. Am simtit atunci un frison de disperare. Cuvintele adunate pana atunci in carte aparusera in urma unui complicat proces de slefuire si coabitare cu ele in mintea mea. Acum eram impins sa intocmesc un text pripit si profan, care ar fi putut deranja cu coatele lui ascutite desavarsirea ce mi se parea mie ca se mutase la mine in poeme. Si am procedat asa. Mi-am luat trei zile libere si m-am chinuit sa literaturizez cele 5-6 date aride ce alcatuiesc o nota biografica. Asa s-a nascut fraza care a ajuns sa se lipeasca de mine, cam la fel cum s-a lipit de Mihai Ursachi celebrul si lapidarul sau poem: "Un om din Tecuci avea un motor. Dar nu i-a folosit la nimic". Am scris: "Desi cunoaste sute de colegi mai talentati decat el, Daniel intrezareste pentru literatura romana doar trei mari sanse: poetul Daniel Banulescu, romancierul Daniel Banulescu si dramaturgul Daniel Banulescu". Dincolo de ironia si auto-zeflemeaua notei, declaratia de atunci e o dovada ca eu n-am "deviat" deloc din poeme. Eram de la inceput un tip hotarat sa incerce sa se sacrifice, nu doar pentru binele poeziei, dar si pentru roman si dramaturgie. Ca am facut-o, probabil, spre raul acestor trei genuri literare, asta e o alta discutie.
- De la o vreme, iti tot rescrii, cu o vointa de Sisif, romanele. De ce?
- Tot ce am scris inainte de anul 2005 in proza n-au fost decat exercitiile de digitatie pentru a-mi scrie acum un "Clan de Romane". Viziunea mea despre "Clanul de Romane" s-a limpezit progresiv. Daca voi trai suficient si daca voi ramane liber si sanatos, "Clanul" va fi alcatuit din patru romane, care vor infatisa nu numai viata oamenilor din Romania anilor 1987-2000, ci si viata duhurilor si conflictele lor care au loc in cer - balamalele cu ajutorul carora lumea nevazuta se misca in jurul lumii vazute. Clanul ar trebui sa fie un zacamant de intamplari uluitoare. O pestera a lui Ali-Baba a povestilor, care sa increteasca, de emotie, pielea pe tine. Un "Razboi si pace" avand loc nu intre Rusia tarului Alexandru I si coalitia franceza, ci intre imparatiile de oameni si imparatiile de duhuri. Nici mai mult, nici mai putin. Sa vedem ce o sa iasa. Si spun toate astea, pentru ca sunt indeajuns de curajos pentru a ma expune ridicolului, daca voi nimeri punctul pe care-l tintesc. Din "Clanul meu de Romane" au aparut pana acum: "Fugi din viata ta, revoltatoare si sluta, in cartea mea" si "Cel mai bun roman al tuturor timpurilor". Cel de-al treilea roman al Clanului il voi publica, probabil, in 2012. Pe ultimul, n-am habar cand il voi duce la bun sfarsit. Iar romanele de acum nu sunt deloc "rescrieri". Romane precum "Te pup in fund, Conducator Iubit!" si "Cei sapte regi ai orasului Bucuresti", ramase in afara, sunt independente, cu desfasurari epice distincte. Desi, scrierile mai vechi sunt pentru scriitor ceea ce sunt carnetele de schite ale pictorului.
- De ce spui tu "Clan de romane" si nu ciclu?
- Le-am spus "Clan", pentru ca romanele mele se sprijina intre ele ca intr-un clan; exista o fratie subterana intre ele. Sunt independente, dar si componente ale ansamblului. Au fete inocente, dar comportamente de complotisti. Sunt unite prin secrete care te infioara. De aceea ele sunt un "Clan" mult mai mult decat un ciclu romanesc. Pe de alta parte, sintagma "Clan de romane" ti se lipeste de minte si devine un titlu secund. Vagul ei son ermetic actioneaza ca un condiment. Iar pentru titlul Clanului, am ales propozitia rostita de mama, dupa ce Dumnezeu l-a salvat de la moarte pe tata: "Am vazut lucrand degetul lui Dumnezeu".
"Familia face bine la om"
- Romanele si poemele tale au drept scena centrala Bucurestiul. Esti indragostit cu adevarat de orasul acesta?
- In cei patru ani in care am lucrat la romanul meu, "Cei sapte regi ai orasului Bucuresti", am fost turbat dupa Bucuresti. Cand doi prieteni germani au pomenit, de fata cu mine, de "uratenia binecunoscuta" a Bucurestiului, am suferit ca un caine si m-am indoit de talentul si de sanatatea lor mentala. Mai tarziu, am avut ocazia sa calatoresc in strainatate. Si am vazut ca si alte orase indraznesc sa fie frumoase, ca pretutindeni in lume exista guri de rai care te lasa cu gura cascata. Mi-am dat atunci seama ca ceea ce imi placea mie la Bucuresti era, de fapt, lumina psihologica in care-l scaldam eu insumi. Ca iubeam mai mult ceea ce mintea mea aseza in Bucuresti, decat ceea ce continea el in realitate. Ca-mi iubeam putin mai mult mintea decat orasul. Acum, cand stau in vreo cafenea si trece Bucurestiul prin fata mea, surad de parca as revedea o iubita din adolescenta; acel gen de iubita in legatura cu care te feliciti toata viata ca te-ai abtinut sa incerci sa te sinucizi pentru ea. Bucurestiul, insa, ramane un oras misterios, cu o frumusete care irizeaza intermitent. Un oras prietenos, care tine o mana pe umarul tau.
- Familia are un rol important in scrisul tau?
- Draga Valetin Iacob, tu stii la fel de bine ca mine ca familia "face bine la om". Daca statul ar fi mai grijuliu si ar distribui familii bune marilor scriitori, probabil ca Eminescu ar trai si acum, si s-ar intalni pe aceeasi scara de bloc si cu Enachita Vacarescu, dar si cu cei mai recenti poeti ai Generatiei 2000, si si-ar flutura mana inspre literatura produsa de cei din blocul vecin - in care ar locui toti prozatorii romani care au trait de-a lungul timpului. Sigur ca si scrisul, si familia buna ofera fericire scriitorului. Dar familia buna o face mai radical, mai direct, intravenos. Din pricina naturii nervoase a profesiei sale, scriitorul are tendinta irepresibila de a fi cam tacanit, si trebuie sa vina familia sa buna sa-l loveasca peste degete, pentru a nu si le mai vari in priza, pentru a nu se mai injura cu conducatorii tarii lui, pentru a-l conduce - atunci cand il externeaza de la dezalcoolizare - pe drumul catre casa, nu catre cimitir. In ceea ce ma priveste, am observat ca cele mai bune pagini ale mele sunt scrise atunci cand sunt atent, chiar de familia mea...
"Exilul pedepseste, taind protagonistului sau nu capul, ci limba"
- Unde te simti tu mai bine in pielea ta de scriitor, in Occident sau in tara?
- O calatorie in strainatate, care dureaza mai mult de trei luni, se transforma intr-un mic exil. Pe cand un exil indelungat artificializeaza limba. Exilul pedepseste, taind protagonistului sau nu capul, ci limba. Dar asta se intampla, totusi, mai rar. Eu am fost plecat in strainatate in locuri in care am avut conditii princiare ca sa scriu. Asa ca m-am simtit acolo nemeritat de bine. Simplificand, eu am plecat in Occident pentru a-mi castiga banii care sa ma ajute sa rezist ca scriitor in Romania. Caci poti savura pe deplin cele mai frumoase locuri din lume numai cand stii ca te poti reintoarce acasa.
- Ce crezi despre conditia scriitorului in Romania?
- Conditia scriitorului de oriunde si, mai apasat, din Romania, este si de print, si de cersetor. Literaturii trebuie sa i te dedici cu totul, cu toata fibra si tot timpul tau. Asa cum calugaria nu poate fi facuta pe sarite. Scrisul presupune libertate totala. O libertate de print. Iar libertatea nu-i o munca pentru oameni obositi, oameni care au si alte slujbe. De aceea, scritorii sunt mai greu acceptati de cei care isi castiga viata cu un serviciu traditional, zilnic. Uneori, suntem priviti ca niste marginali, niste cersetori mai ciudati. Cu toate acestea, lumea nu poate renunta la literatura. De ce? Deoarece convingerea intima a omului e ca isi traieste viata degeaba. "Si sunt uitat de inimi ca un mort", spune un vers extraordinar din Biblie. Scrisul e o forma aparenta de nemurire. Iar timpul de azi este, totusi, un timp bun pentru scris: nu e razboi, nimeni nu-ti tine talpa pe grumaz. E adevarat, acum inca e un timp rau, ca sa traiesti din scris. Dar eu am norocul sa am o bucata de paine si un ascunzis unde sa-mi pot aduna gandurile - si nu-mi mai trebuie nimic!
- Sa ne intoarcem la poezie. Are poezia o magie, o putere vindecatoare?
- Lumea e un teren de vanatoare in care toti oamenii ii vaneaza pe toti oamenii. E doborator sa traiesti intr-o astfel de lume, asa incat, pentru a mai uita ca esti vanat si ca vanezi, oamenii tot repeta in minte cantece, poezii si rugaciuni. Toate poeziile bune sunt rugaciuni. Pentru ca ele au in comun intensitatea. Devotiunea. Inflacararea. Exista insa ceva care deosebeste poezia buna de rugaciune. Si acel lucru e destinatarul. Poezia buna are ca destinatar omul. Rugaciunea este pentru Dumnezeu. Omul, destinatarul poeziei bune, nu are puteri. De aceea, poezia, chiar cea buna, nu are puteri prea mari. Poezia buna este, deci, o rugaciune cu destinatar gresit. Degeaba reciti versuri oricat de bune la capataiul unui muribund, efectul va fi cel de banut. Rugaciunea poseda insa puteri. Numai ca puterea rugaciunii nu este a omului, ci a lui Dumnezeu. Dumnezeu e Doctorul cel mare, cum spune mama mea. Asa ca poezia nu are alta putere vindecatoare decat pe aceea ca, pentru o secunda, iti spala inima, ca o lacrima uriasa.